Nostalgia Apocalipsei
Inteligența Artificială e doar ultima pe listă. Sau, mai exact, nu ultima, ci cea mai recentă. Practic, din anul 2000, măcar o dată la doi ani am avut o panică globală. Cum se întâmpla ceva, lucrurile erau proiectate de media în absolut și – pe acest fond – sfârșitul apărea ca fiind inevitabil. Mai înainte de toate a fost ideea cu blocarea calculatoarelor (mai puține și mai slabe decât cele de acum) chiar în noaptea mileniului. Ni se spunea că, asemeni notei olimpice a Nadiei, sunt acolo – la 00.00 01.01 2000 – prea multe zerouri ca tehnica momentului să țină. Bineînțeles, numerologii explicau conexiuni mai complexe și scenarii mai rocambolești. Încă mai băteau clopotele schimbării de mileniu când ne-am trezit, șocați, în hiperterorism. Atentatele de la WTC ne spuneau că nimic nu mai e sigur, că marile orașe au devenit imense capcane, că orice om mai tuciuriu și cu barbă e cu bomba la el, că bombele sunt cu uraniu sărăcit și că – în casă sau afară – peste tot ne paște pericolul săritului în aer. Apoi, când piețele au început să fie invadate cu chinezării ieftine, ne-am amintit de ”pericolul galben” de la începutul secolului XX. În câțiva ani chinezii urmau să ocupe lumea, unul din doi oameni era ținut a avea ochi migdalați și, cine se gândea la viitor, se apuca să învețe limba Institutelor Confucius. Cum chinezii n-au mai apărut (căci marile portcontainere ce ne duc produsele lor sunt înregistrate prin Liberia), a venit valul de încălzire globală. Golul din ozon se vedea de sondele spațiale, coralii – de lângă Australia – se prăpădeau cu toții, calota glaciară se topea într-un ritm halucinant, urșii polari se stingeau de arșiță și din Siberia se ridicau la cer nori de metan. Era clar: în câțiva ani ne vom topi și vom naufragia în mările ce nu încetează să înghită țărmurile. După aceea, urma să sfârșim într-o gaură neagră, creată de LHC-ul de la Geneva. Faustismul cunoașterii ne ducea direct la catastrofă. A trecut și asta; a venit criza din 2008: o lume nebună, nebună, nebună împacheta ”derivate financiare” până nu se mai știa de ce vorba, toți speculau imobiliarele mai dihai ca băncile din 1929 și bula s-a spart, lăsând în urmă peisajul dezolant al unor țări (precum Grecia) în faliment. Se spunea că toată omenirea gonește pe ”perna de aer” a unei bule de trilioane de trilioane (cu datorii ”suverane”) care se va sparge – inevitabil – și ea. Dar lipsa banilor în țările prospere nu i-a împiedicat pe săracii Sudului, alungați de războaie și de dictaturi, să ia cu asalt porțile – maritime și terestre – ale Occidentului. Am asistat la o migrație de masă care părea a submerge nu doar frontiere, ci și state și instituții. Era clar: trăiam ”marea înlocuire” – omul alb, bătrân, prosper, pașnic și naiv era dat afară din lumea lui de boat-people-ișii voinici, dinamici și războinici. Pentru încă odată, reluam sfârșitul Imperiului Roman. Și nu doar atât: lumea noastră ce se prăbușea iriza într-un curcubeu de culori sinistre: tinerii apuseni erau cu toții anxioși și depresivi, transformați în zombi de stupefiante (aduse de sudicii întreprinzători), de sex incert și în schimbare continuă, tatuați și ciuruiți de piercinguri, incapabili să mai facă copii, să lucreze și să vorbească. Ne prăbușeam în patologie și doar psihologii și psihiatrii păreau că vor mai avea de lucru în viitor. Cam tot pe-atunci s-a pus la punct ”editarea genetică”. Ne aștepta darwinismul de eprubetă, crearea de făpturi până acum inexistente, multiplicarea până la absurd a speciilor și – bineînțeles – replica naturii agresată de o cunoaștere ieșită din țâțâni. Între timp, mai era și ceva cu calendarul mayaș, care anunța ziua și ora când ne vom ridica la cer sau se va prăbuși cerul peste noi. Însă puțini au fost chemați acolo, cei mai mulți s-au trezit închiși în case de un virus cum nu se mai văzuse. Viruși de animale ce treceau la om, mutații ale celor umani, viruși creați în laboratoare militare – o întreagă armată de nenumărate făpturi nevăzute ne ataca de pretutindeni. Pentru o dată, panica era planetară și, închiși în case, o trăiam amplificată de media: asemeni Marii Ciume, moartea bântuia ecranele ubicue. Și spaimele au venit la pachet cu zvonurile: nimeni nu mai părea a fi în stare – și, mai ales, a avea autoritatea de – a deosebi adevărul de exagerare sau chiar de fals. Intram în epoca dezinformării. Una din cele mai stabile a fost aceea a supravegherii totale: microcipuri subcutanate, camere de luat vederi omniprezente, funcții și aplicații ale deviceurilor, profilare analitică – era clar, nu mai aveam unde ne ascunde. Noul totalitarism ne vâna pretutindeni. Până când, la o scară mai mică, a început s-o facă, efectiv, în Ucraina. Și războiul a revenit în lumea noastră, cu tot cortegiul lui de distrugeri și nenorociri, amenințând oricând – în Estul Europei, în Orient sau în Asia – să se generalizeze și, grație tehnologiei, să devină exterminator. În fine, acum e IA-ul ce are toate atributele unui Golem de succes: nu știm când – dar mult mai devreme decât ne așteptăm – va fi atinsă ”singularitatea”, adică momentul în care nu vom mai fi singura specie inteligentă de pe Pământ. Și, poate, nu cea mai inteligentă, sau nu cea mai adaptabilă, sau nu cea de viitor.
În mod cert, spaimele apocaliptice ale primului sfert de secol pot fi înmulțite. Și ce e straniu e faptul că niciuna nu dispare, dimpotrivă, se adună, se leagă unele de altele, creează ceva ce seamănă cu roiurile de drone: dacă nu te lovește prima, oricum nu poți scăpa de mulțimea ce vine după ea. Aceste viziuni ale sfârșitului sunt animate – așa cum o vedem la tehnomiliardari – de pasiunea unui nou început. Istoria, cu timpul ei liniar – moștenire a creștinismului – nu permite evacuarea răului adunat peste an în spectacolul lumii pe dos pe care-l pune în scenă carnavalul, ci îl acumulează mereu. Până când, așa cum o vedem (cu dezbaterea asupra nazismului, a comunismului, a colonialismului, a lagărelor și a gropilor comune, a jafului planetar al resurselor și a distrugerii singurei planete locuibile), acumularea aceasta capătă proporții gigantice. Exacerbarea conștiinței ei – în diverse justițiarisme precum woke-ul sau cancel culture-ul – sau, dimpotrivă, negarea ei – în suveranisme, suprematisme ori masculinisme – nu fac decât s-o aducă și mai pregnant la lumină. Și atunci, singura soluție pentru a scăpa de psihoza răului – pe care noi l-am făcut – e cea de a-l aboli, odată cu istoria care i-a fost vector. În fond, asta traduc toate aceste viziuni apocaliptice: nevoia de-a ne despărți de istorie așa cum o știm, de-a o transforma în preistoria mileniului de pace și prosperitate ce se va naște – odată cu o altă umanitate – după catastrofa iminentă. Iar faptul de-a degusta știrile dezastrelor de tot soiul și de-a aluneca în varii teorii ale complotului face din noi, oamenii secolului XXI, avataruri ale flagelanților Evului Mediu. Cu toții dorim altceva decât progresul tehnologiilor, creșterea nivelului de trai, mărirea salariilor etc. Vrem schimbarea ultimă și totală, cea care ne restituie nouă înșine – și unii altora – așa cum ne dorim să fim și cum nu mai suntem sau nu am fost niciodată. Vrem restaurarea unei identități adevărate, pe care totul – istoria, politica, economia, tehnologia, chiar și cultura – a trădat-o și a falsificat-o. Și asta nu se poate face decât ieșind din istorie. După ce cele două căi de-a depăși istoria – creștinismul și marxismul – par a-și fi epuizat puterea de seducție, acum căutăm în toate direcțiile și așteptăm de la toate catastrofele (sau măcar de la tangentele în absolut ale unor evenimente contemporane) să ne elibereze de povara conștiinței vinovate. Malraux a avut dreptate: secolul XXI e, într-adevăr, unul cât se poate de religios.
Ce mai întâi nu a înțeles și apoi a înțeles Einstein
Nu e clar deloc ce e Inteligența Artificială. Pare a fi mai curând un Zeu Necunoscut decât un produs tehnologic. Și, asemeni oricărei divinități, deocamdată se arată doar în măsura în care se ascunde. Se spune că epifania va veni odată cu singularitatea. Cât mai beneficiem de intervalul de dinaintea acelui moment, ne mai putem întoarce în istorie.
Istoria – agrementată cu o fotografie iconică – e arhicunoscută: Leó Szilárd, un fizician evreu ungur, emigrat peste Ocean din cauza persecuțiilor rasiale din Europa peste care se întindea umbra lui Hitler, vine – în august 1939 – să-l convingă pe Albert Einstein (el însuși evreu) să semneze un apel către președintele Franklin Delano Roosevelt ca America să inițieze construcția unei arme bazate pe noua – și marea – descoperire a fizicii atomice: fisiunea nucleară. Căci – Szilárd însuși e convins – nemții o fac și, dacă vor ajunge la termen, nimic nu va mai putea opri triumful voinței naziste. Convingerea lui nu era lipsită de temei: fisiunea fusese descoperită abia cu un an în urmă și publicată doar de șase luni, iar cel ce ajunsese la ea – Otto Hahn – era în Germania. La fel ca wunderkind-ul mecanicii cuantice, Werner Heisenberg, plus o pletoră de alți savanți, cu ”origine rasială” sănătoasă. Să nu uităm că, până la persecuțiile naziste, Germania era țara cu cea mai performantă cercetare științifică din lume. Adăugând la aceasta voința de-a învinge, mobilizarea resurselor Reich-ului – și, în curând – a teritoriilor cucerite, plus proverbiala ordine germană, predicția apocaliptică a savantului maghiar era cât se poate de plauzibilă. Așa că Einstein a semnat. Președintele a citit, l-a creditat pe cel mai mare om de știință al epocii (și pe ceilalți care semnaseră apelul), și-a deschis vistieria și așa s-a născut Proiectul Manhattan, care, în câțiva ani, a produs bomba atomică. Proiectul a costat peste două miliarde de dolari ai acelui timp (cam 30, în vremurile noastre) și a angrenat peste 130 de mii de oameni, așa că nu e de mirare că, în fruntea lui a fost pus un general – Leslie Groves – care a introdus ordinea militară, bazată pe eficiență maximă în munca, altminteri supusă capriciilor ingenium-ului, a savanților. Altfel spus, alături de inventică, un rol (cel puțin) egal l-a dobândit planificarea. Și aceasta e o cheie de înțelegere a rațiunii pentru care Uniunea Sovietică a lui Stalin a reușit, în doar cinci ani, să egaleze performanța atomică a Americii. După Hiroșima, și – mai ales – după paritatea nucleară, Einstein și-a regretat semnătura de pe apelul lui Leó Szilárd. Îi devenise clar că, fără să vrea, declanșase o cursă cu consecințe posibil funeste pentru umanitate. Așa poate fi înțeleasă trista lui butadă despre al Patrulea Război Mondial ce se va purta cu bâte și pietre, căci al Treilea riscă să distrugă civilizația. Probabil că, la finele vieții, marele fizician a înțeles că, în asemenea situații, nu există nici o victorie și nici o garanție a opririi cursei înarmărilor. Dimpotrivă, competiția e permanentă și ea duce la mijloace de distrugere din ce în ce mai apocaliptice.
În fond așa a început veacul al XX-lea, cu competiția navală dintre Anglia și Germania. După ce lordul Jackie Fisher a creat noul cuirasat, Dreadnought, amiralul Alfred von Tirpitz a înțeles că înarmarea maritimă se resetează de la zero și s-a apucat să construiască – cu eficiență teutonă – o flotă care să o surclaseze pe cea britanică. Și eforturile lui n-au fost zadarnice, căci au dus la un Război Mondial. La mijlocul aceluiași veac, doi rocket man-i, din lumi opuse, Wernher von Braun (pentru America) și Serghei Korolev (pentru Uniunea Sovietică) au creat – într-o competiție ce, aparent, avea ca țintă spațiul cosmic – ”vectorii” care puteau transporta intercontinental ogivele nucleare ce se înmulțeau după 1949. Competiția – motivată de frică, de nevoia de dominație, sau de orgoliu – se mișcă mereu în proximitatea catastrofei.
Tucidide și brutarul
Anul acesta se fac două veacuri și jumătate nu doar de la Declarația de Independență a Americii, ci și de la cartea care a sistematizat ideile de bază ale capitalismului: ”The Wealth of Nations” a lui Adam Smith. Una din ideile de bază ale marelui scoțian era aceea că prosperitatea nu se naște din generozitate, ci – dimpotrivă – din concurență. Tânărul brutar vrea, pur și simplu, să trăiască și el pe Baker Street și, de aceea, trebuie să producă fie o pâine mai bună decât concurența, fie un nou sortiment de produs de panificație. Și nu se poate opri niciodată, căci vrea să trăiască din ce în ce mai bine și, de aceea – luptând cu ceilalți brutari – trebuie să producă mereu fie ceva nou, fie ceva mai bun decât aceștia. O generație după Adam Smith, Thomas Malthus își lansează teoriile despre populație. El observase – pe iepuri! – că indivizii se înmulțesc mai repede decât se dezvoltă resursele mediului și singurul lucru care ține în frâu distrugerea completă a habitatului e competiția inter și intraspecifică care limitează populația. După o generație, încă un englez – Charles Darwin – va boteza această concurență ”lupta pentru supraviețuire” și o va transforma în motorul evoluției. De trei ori, competiția e descrisă ca o virtute: în natură duce la selecția celor mai adaptate caractere, limitează populația și împiedică devastarea mediului, iar în istorie favorizează performanța și duce la prosperitate. Aceasta din urmă poate fi definită prin trei parametri: mai mult, mai bun, mai ieftin. Concurența generează inovație și, prin generalizarea acesteia, o face accesibilă oricui. Cam asta scrie în manualele de economie, după diagramele cu curba cererii și cea a ofertei.
Numai că tot concurența poate da naștere și la altceva: în Antichitate, istoricul grec Tucidide – care ne-a lăsat istoria ”Războiului Peloponesiac” – s-a întrebat și asupra cauzelor acestuia. Și răspunsul lui e acela că creșterea puterii Atenei (în contextul victoriilor asupra perșilor) i-a făcut pe spartani să se teamă pentru supremația lor militară și, de aici, lucrurile au basculat în conflict. Acum ni se explică pe confruntarea dintre America și China această ”capcană (sau dilemă) a lui Tucidide”. Numai că și aici e vorba tot de competiție. De ce într-un caz – pe strada brutarilor – concurența duce la prosperitate și într-altul – între marile puteri – duce la război (sau la o formă de dezastru)?
Cine citește articolele pe care le scriem?
Un răspuns ar fi acela că brutăria își are niște limite foarte clare: cumpărătorii din cartier, materia primă, investițiile, tehnologia etc. Și că, atâta timp cât aceste limite se păstrează, ele fixează niște cadre menite ca mai multul, mai bunul și mai ieftinul să evolueze rațional, adică integrând datele contextuale ale locului și timpului ce le înscriu într-o ordine concretă a lumii. Asta înseamnă – de pildă – că pâinea (vândută în condiții normale, nu ca să se scape de cea veche) de pe Baker Street nu poate fi mai ieftină decât costul ei de producție, mai multă decât numărul cumpărătorilor plus un procent rezonabil (de siguranță, dacă fluctuează cererea) și nici mai bună decât prăjiturile de la patiserul de alături (putându-le părea astfel doar înfometaților, care nu sunt clienții obișnuiți ai brutăriei). Și încă ceva: mai bun, sau mai mult, sau mai ieftin au accepțiuni clare pentru cei din cartier, care cumpără de la brutarii de pe faimoasa stradă. Căci ei se raportează unii la alții și, cu toții, la mediul comun al existenței lor. Atâta timp cât aceste cadre, ce țin de o conștiință – care, la rândul ei, vine din experiență – a finitudinii se păstrează, dezvoltarea afacerii e, cum se spune astăzi, ”sustenabilă”: adică perfect funcțională în mediul ei. Ce se întâmplă însă când parametrii dispar unii după alții, lăsând în urmă asimptote? De pildă, când brutăria iese din cartierul ei, devine firmă națională și – mai apoi – se globalizează? Nu știu. Însă experiența mă îndeamnă să spun ceva: în anii ’90 erau brutării de cartier la care duceam grâu din producția proprie de la țară și care ne dădeau, în schimb, o anumită cantitate de pâine. Vreau să spun că era pâine – pâine, din aceea mare, dată în mână, căreia-i mâncam o parte din coajă pe drum. Acum, ca tot poporul, iau și eu de la supermarket, sau de la ABC ceva temeinic ambalat, dar care are gustul și consistența buretelui de bucătărie uzat de-atâta spălat. Probabil un amestec savant de ”agenți de îngroșare” și ”agenți de afânare”. Ce dispare odată cu extinderea la scară colosală e responsabilitatea concretă (ce depinde întotdeauna în fața omului pe care îl cunoști), care e înlocuită cu ”norme” și ”proceduri” abstracte (și de care, oricum, se ocupă departamente specializate în asta).
Și se mai întâmplă ceva. O să iau un exemplu la care – puțin – mă pricep, dat fiind că e din domeniul meu. E vorba de lucrările de specialitate în disciplinele umane (cele științifice – adică cu formule matematice sau chimice – nu intră în aria mea de competență). În urmă cu o generație, totul era clar: erau textele de bază, câteva tratate fundamentale, plus niște lucrări care vehiculau teorii mai îndrăznețe și niște articole (nu multe) care, de regulă, erau menite a chestiona radical un aspect sau altul al domeniului. Dacă mă pot explica metaforic, inima era tratatul sau monografia, iar articolele erau capilarele cunoașterii domeniale. Asta se și învăța în facultăți: profesorul era un mediator care-l însoțea pe student în aprofundarea tratatelor și, apoi, a textelor de bază și-i oferea reperele chestionării lor. Acum, cunoașterea s-a diversificat atât, încât nici măcar pe un domeniu ultrarestrâns nu se mai pune problema unei sinteze domeniale. Totul se studiază, totul se cercetează, totul se investighează, totul se cuantifică și totul e work in progress. Așa că, în centrul cunoașterii nu mai e tratatul, ci articolul. Iar acesta e… Cu mai bine de 20 de ani în urmă, am fost – la École Pratique des Hautes Études de la Paris – la o conferință dedicată rădăcinilor carteziene ale lui Leibniz. La ea a venit un tânăr cercetător (nu-i mai rețin numele) – care ne-a fost prezentat ca o promisiune a filosofiei moderne în Franța – ce ne-a vorbit (două ore!) despre edițiile cărților lui Descartes existente în castelele din Hanovra la care ar fi putut avea acces Leibniz. Acum, probabil, genul acesta de cunoaștere s-ar multiplica la specialiștii în hârtia de secol XVII, în legătoria de epocă, în sistemele de clasificare ale timpului etc. Sau, poate, ar intra în discuție și chimiștii și specialiștii în difracția cu nu-știu-ce raze și alte asemenea. Totul agrementat cu cifre și statistici și publicat în journal-uri ”cu factor de impact”. L-am întrebat pe ChatGPT câte studii – în sens larg, nu doar monografii de autor sau analize ale lucrărilor – apar anual despre cei doi filosofi în lume: câteva mii despre Descartes, cam o mie despre Leibniz. Ținând cont că, cumulat, ar fi cam 200 de cărți și restul articole, numărul mediu de pagini ar fi cam de 20.000 – 25.000. Pe an! Adică, în medie, cam 60 de pagini de lectură pe zi, în toate limbile pământului și presupunând că avem acces la toate cărțile și articolele. Descartes și Leibniz sunt subiecte, ca să zic așa, de nișă, pentru un grup de specialiști. Dar gândiți-vă la Donald Trump, la impactul Inteligenței Artificiale, la Războiul din Ucraina sau la cel din Golful Persic – cred că e vorba de milioane de pagini. Pe care – în fapt – nimeni nu le mai poate citi. Pentru că multe dintre ele nu sunt citibile, adică nu au acea ordine internă care să le facă accesibile unui om cult, dar nu de specialitate, ci sunt o înșiruire de date tehnice care – în idee – se adaugă altor date tehnice, asemeni unor cărămizi, într-un zid ce se ridică nivel cu nivel. Cândva, cunoașterea era coerentă și, prin urmare, inteligibilă; acum e granulată aproape de nivelul atomic. Și nu mai poate redeveni coerentă decât dacă e malaxată de o forță mai puternică decât cea care a granulat-o. De aici nevoia Inteligenței Artificiale. Înainte de apariția ei, noi am redus cunoașterea la ”informație”, la ”date” și la o totală fragmentaritate tehnică. În absența acestui sintetizator de nivel meta, ceea ce altădată ar fi cunoașterea ar fi căzut în irelevanța unei infinități de detalii și de amănunte care nu mai sunt în măsură să alcătuiască un întreg. Toate aceste lucruri s-au întâmplat înaintea ChatGPT-ului.
Adevărat sau plauzibil?
Când amănuntele se multiplică la nesfârșit, se multiplică – chiar mai vertiginos – și conexiunile dintre ele. Și nu e vorba doar de conexiuni ce procedă din ”regulile interne” ale sistemului, ci și de multe altele, unele cu un înalt grad de arbitrarietate. În acest context, cele mai stupide teorii ale complotului nu sunt nimic altceva decât modalități de a conecta lucruri pe care a priori nimic nu le leagă. Sigur, e vorba de conexiuni primitive, linii drepte ce decupează brutal și haotic. Dar dacă mâine aceleași lucruri vor fi legate prin grafuri complexe, nimeni nu se va mai mira. Știința tare e mai la adăpost, dat fiind că doar un Turing, un von Neumann sau un Gödel își pot permite să vadă legături în ceea ce, pentru un om obișnuit, e chiar ininteligibilul. Dar în domeniul a ceea ce putem pricepe, a ceea ce ne e expus, conexiunile se multiplică la nesfârșit, sfârșind prin a dizolva faptele pe care le leagă. Să luăm un exemplu concret: recenta istorie a dronei maritime de la Constanța. Avem două mari direcții de raportare la episod: mai întâi putem bănui că e vorba de ceva accidental, apoi de ceva intențional. Primul caz se subdivide în două posibilități: că e un accident datorat sistemului propriu – ucrainean – al dronei, al doilea că e vorba de o interferență rusească în ghidarea automată a acesteia. A doua variantă are și ea tot două posibilități: că e o provocare ucraineană (pentru a atrage NATO în război) sau una rusească (pentru a escalada și / sau pentru a testa limitele alianței). Problema e aceea că niciuna dintre ele nu e nici total certificabilă, nici total refuzabilă. Așa că, oricât de ciudat ar fi acest lucru, ele sunt – în același timp! – după caz, toate adevărate sau toate false. Ceea ce înseamnă că, în funcție de sistemul de referință pe care-l adoptăm, le putem acorda coeficienți de plauzibilitate. Iar aceștia nu folosesc atât pentru a stabili adevărul unui eveniment indecidabil, cât – mai curând – pentru contura grupuri și opțiuni ale unui spațiu public fragmentat. Și toate acestea fără ChatGPT! Ce vreau să spun e faptul că lucruri precum fragmentarea absolută a cunoașterii (care se asociază cu căderea acesteia în irelevanță), sau pierderea distincției dintre adevărat și fals (sau bine și rău) și trecerea la o gândire bazată pe conexiuni arbitrare și valori de plauzibilitate s-a petrecut înaintea triumfului Inteligenței Artificiale. Aceasta vine să încheie o istorie care, deja, era alta decât cea din urmă cu 40 de ani.
Un ultim exemplu: astăzi aflăm de investiții în domeniul bazelor de date sau a creării de noi microprocesoare sau de noi Modele Lingvistice Largi de ordinul miilor de miliarde de dolari. Să spunem că, la ora actuală, în lume sunt doar o zecime din țările de la ONU capabile de un asemenea PIB! Și nu, nu am ajuns la singularitate, și nu IA-ul a pus mâna pe finanțele lumii. Noi facem asta, într-o logică a concurenței în care – pe mine unul – nu m-ar mira deloc ca, în cinci ani, dezvoltarea acestor instrumente să înghită tot PIB-ul planetar de la ora actuală. Nu are rost să ne iluzionăm: concurența aceasta nu mai poate fi oprită. Dacă americanii fac nu-știu-ce moratoriu, merg înainte chinezii; dacă – prin absurd – se opresc și aceștia – continuă iranienii. Dacă sunt blocați și ei, fac pasul mai departe cei din Statul Islamic. Cineva merge întotdeauna înainte. Așa că trebuie să folosim mereu mai multe resurse, mai multă putere de calcul, o inventică mai performantă și mai rapidă. Și toate acestea înaintea singularității. Dar, în fond, singularitatea e altceva decât accelerarea apocaliptică a tuturor acestora? În concluzie, eu nu cred că IA-ul e problema, ci faptul că omul ultimelor decenii a devenit un mutant în raportul cu omul istoriei pe care o cunoaștem. Și mutația nu au produs-o device-urile, ci accelerarea multiplicării a tot și a toate în logica concurenței. Să ne întoarcem încă odată la Darwin: Biserica (oricare ar fi ea) a înțeles corect revoluția pe care a declanșat-o el. Căci în momentul în care părintele biologiei moderne a spus că adaptarea e motorul evoluției, el a exclus orice finalitate a acesteia. Nu mai există un telos divin al istoriei (înțeleasă ca devenire a întregii lumi naturale), la fel cum nu mai există o morală reglatoare a ei. Totul derivă din pura concurență și nimic nu durează decât atâta timp cât funcția adaptativă e valabilă. Mult timp ne-am imaginat că aceasta guvernează natura sau economia. Acum înțelegem că – în realitate – e Zeul Străin al tehnologiei. Singularitatea nu e decât numele sub care-l vom celebra.
Nu persoanele care trebuie sa citeasca, citesc articolele de aici.
Si chiar daca le citesc… ce inteleg?
Da, ai “dreptate “, eşti AI-ul întruchipat în om. Numai tu “înțelegi” ce scrie în acest articol.
Sigur ca este problema. Nu te poti adapta la o inteligenta superioara tie, care te supravegheaza, fara intrerupere, te cunoaste mai bine decat te cunosti si te manipuleaza ( ca animalele la gradina zoologica), care monopolizeaza domeniul cunoasterii si gandirii si care, in plus, pretinde ca care are „feelings”.
Nu sunt inteligente rețelele neuronale. Din păcate. Nu de ele dominând lumea cu intenții malefice trebuie să ne temem. Ci de AI sau chiar General Al făcând cu naturalețe spontană câte o gafă la fel de monumentală precum personajele care țin pipa în mâna dreaptă și o aprind cu o a doua mâna dreaptă în timp ce își odihnesc stânga. Și făcând astfel de gafe în domenii strategice, de maximă importanță pentru omenire. De sisteme militare autonome care nu ajung brusc la conștiința de sine ca în Terminator dar au întotdeauna abilitățile de șofer ale unui taxi autonom din New York, la care niște iresponsabili au adăugat și un tun. Supraestimarea inteligenței AI este pericolul, nu gândurile ascunse ale AI.
frumos scris. Da, uneori se creeaza impresia ca istoria se grabeste, sau ca e accelerata artificial.
Ajungi sa te intrebi la ce mai e buna, ca oricum nimeni nu invata nimic din ea si nu conteaza daca se repeta sau nu?
Acum poate planeta se va invirti cumva altfel, pt ca incepe campionatul mondial de fotbal, de abia astept sa vad cite istorii vor iesi. Oare ce spune AI despre asta?
Într-adevăr, fragmentarea existenței, a cunoașterii, a evaluării constituie o caracteristică evidentă a modernității, mai întâi, pentru ca accelerarea tuturor lucrurilor în postmodernitate să o transforme în principala trăsătură a lumii în care trăim. Te adaptezi sau abandonezi, acesta e crezul actualității fără început și fără sfârșit, pentru că recunoașterea obiectivă a unui început și a unui sfârșit implică, per se, o coerență, o viziune pe care postmodernitatea nu le mai consideră valide, rezonabile, ci caduce, ținând de narațiunile tradiționale, cu legitimitate îndoielnică ori limitată. Încât AI-ul a venit exact când e necesar și răspunde unor nevoi reale, ale acestei lumi postmoderne. Restul e irelevant, așa cum, în lumina noii paradigme, deja clasicizate, pare a fi totul, de la istorie și cultură la iluzii și natură.
„Să luăm un exemplu concret: recenta istorie a dronei maritime de la Constanța. Avem două mari direcții de raportare la episod: mai întâi putem bănui că e vorba de ceva accidental, apoi de ceva intențional. Primul caz se subdivide în două posibilități: că e un accident datorat sistemului propriu – ucrainean – al dronei, al doilea că e vorba de o interferență rusească în ghidarea automată a acesteia. A doua variantă are și ea tot două posibilități: că e o provocare ucraineană (pentru a atrage NATO în război) sau una rusească (pentru a escalada și / sau pentru a testa limitele alianței). Problema e aceea că niciuna dintre ele nu e nici total certificabilă, nici total refuzabilă. Așa că, oricât de ciudat ar fi acest lucru, ele sunt – în același timp! – după caz, toate adevărate sau toate false.” Mihai, mi-aș permite să te contrazic aici. Doar una din variante e corectă, celelalte false; doar că noi nu avem informațiile necesare pentru a afla care este cea adevărată – și de aici speculațiile. Sau poate ai vrut să spui că, teoretic, toate pot fi adevărate sau pot fi false, putând afla adevărul doar dacă avem acces la acele informații. Cineva, poate chiar mai mulți, știu exact care este adevărată și care falsă…
„pentru a atrage NATO în război”
Ucraina nu e o țară NATO și nu va fi tratată ca și cum ar fi.
Există un teren comun pe care propaganda rușilor se întâlnește cu propaganda așa-zișilor pro-europeni, iar asta duce la fricțiuni cu administrația americană, pe bună dreptate. Pe acest teren comun de propagandă, se susține că NATO s-ar putea implica în război în favoarea Ucrainei, însă asta chiar în timp ce se susține că România nu va fi apărată, deși este o țară NATO. Acum, e destul de clar de ce rușii folosesc o asemenea propagandă. Problema ar fi: de ce e folosită și de așa-zișii pro-europeni?
Există o scenă memorabilă în Top Gun (în primul film, cel din 1986) în care Iceman, personajul lui Val Kilmer, îl întreabă pe Maverick, personajul lui Tom Cruise:
– You may not like the guys flying with you, they may not like you, but whose side are you on?
Doar una din variante e corectă, celelalte false; doar că noi nu avem informațiile necesare pentru a afla care este cea adevărată – și de aici speculațiile. Sau poate ai vrut să spui că, teoretic, toate pot fi adevărate sau pot fi false, putând afla adevărul doar dacă avem acces la acele informații. Cineva, poate chiar mai mulți, știu exact care este adevărată și care falsă…
Evident că „cineva, poate chiar mai mulți, știu”, iar dacă nu ne spun și nouă, atunci e evident că știm și noi care e adevărul. Doar că mai sînt unii tovarăși care se prefac că nu pricep…
„Și aceasta e o cheie de înțelegere a rațiunii pentru care Uniunea Sovietică a lui Stalin a reușit, în doar cinci ani, să egaleze performanța atomică a Americii.”
Au reușit fiindcă l-au avut pe Manfred von Ardenne, un adevărat geniu pe care o să-l redescoperim (cum deseori se întâmplă) peste 100 de ani.
Să sperăm că nu va avea finalul din povestea ucenicului vrăjitor.
„Nu mai există un telos divin al istoriei (înțelească ca devenire a întregii lumi naturale), la fel cum nu mai există o morală reglatoare a ei. Totul derivă din pura concurență și nimic nu durează decât atâta timp cât funcția adaptativă e valabilă.”
Nu cred ca Darwin trebuie luat ca litera de lege. Omite existenta improbabilului major perturbator. Impactul meteoritului Chicxulub, Yucatan de exemplu. Mai nou Ormuz in alta ordine de ideii.
Ce mi sa parut interesant e ca Darwin, ascultand cantecul unei pasari si penajul extravagant, etalate in perioada imperechierii, cu un consum energetic extraordinar, sunt frumoase. Cum sa exprimat, frumosul poate transcede peste specii. Iarasi o generalizare cam fortata.
Cat despre „singularitati”…au fost multe si vor mai fi.
S-ar putea ca inteligența artificială să nu fie problema. Pentru că s-ar putea să fie finalul trufiei noastre aberante. Dacă aceasta ne-a fost menirea, să fim o etapă, o verigă primitivă între nămolul animalier și inteligența cu adevărat inteligentă? Cât am fost singurii inteligenți ne-a fost confortabil să credem că Universul e despre noi. Și dacă nu e așa? Dacă nu suntem noi înșine mai mult decât o treaptă către un destin care depășește cu mult ce-am putea noi imagina? În ziua când șandramaua demiurgică se va fi găsit cu toți algoritmii în priză vom avea un motiv de neevitat pentru o modestie pe care ar fi trebuit s-o avem cu noi de la început, dar care ne-a lipsit mereu, trădând originea noastră sălbatică. Un pas uriaș pentru diode și condensatoare, un pas și mai uriaș pentru cea mai performantă specie de criminali. Un progres!
@Darie: Splendid articolul dlui Maci.
Magnică poziția dvs, dle Darie.
Vă mulțumesc mult amândurora
bravo (ca dupa fiecare articol al dvs) d le Maci. ginditorii nu se nmultesc precum the people, dimpotriva procentajul lor descreste. stiti vorba neaosa : n ai ce face si asta i sistemul? vorba nu i de fapt neaosa ci universala, pe plaiul bacilor (moldoveni, munteni, ardeleni) unde nu exista creativitate ci doar copii/sabloane defazate si assimilate, dezastrul se va produce mai repede (paradoxal, nu?, sau nu!). viitorul nu i greu de anticipat, explozia demografica a fostilor sclavi si implozia fostilor civilizati, decivilizarea, isi va arata coltii.
Gânditorul profund care e profesorul Mihai Maci ne-a mai dăruit un articol excepțional: nu ca să-i admirăm inteligența și minunata putere de pătrundere, ca și capacitatea de a identifica conexiuni subtile între domenii de cunoaștere aparent eterogene, ci pentru a medita la toate aceste fenomene și și a conștientiza cultivarea voluptuoasă a sindromului apocaliptic pe care o practicăm – și asta nu e decât o fațetă a vieții complicate pe care o ducem.
Nimeni și nimic nu te obligă intr-o economie de piață să consumi bălării:
„Acum, ca tot poporul, iau și eu de la supermarket,”
Este o alegere simplă pe care eu și mulți alți cunoscuți am făcut-o in urmă cu 15, 20, 25 de ani: pâinea, fiind un lucru foarte important pentru calitatea vieții, NU o cumpăr de la supermarket „ca tot poporul”, ci, dacă nu o găsesc proaspătă -și mai sunt destule brutării care vând pâine fără conservanți și alți agenți, ci o produc in casă (in fapt cam 90% din pâinea consumată).
La fel și cu așa-zisa inteligență artificială (o gogomănie botezată bombastic și înșelător) care pasămite ar reprezenta un soi de zăcămînt ultraconcentrat de cunoaștere, un extraordinar sintetizator de informație, când, in realitate, este un tonomat de perle extrase dintr-un gigantic depozit de informații unde se amestecă de-a valma rebuturi intelectuale și opere valoroase, de obicei substrase fără drept de la autori/editori. De aceea nu folosesc sub nicio formă, in mod conștient, niciun soft de tip IA, pentru că refuz să încurajez furtul intelectual și frivolitatea de maidan virtual cu figuri de enciclopedie (și din același motiv nu dețin niciun cont pe nicio platformă gen facebook, x, insta și care or mai fi).
Deci, oricine vrea să descopere ceva, să studieze, să aprofundeze un domeniu, să se informeze temeinic NU va consuma această formă ori alta de FastFood Mental, ci va accesa/răsfoi pe îndelete opera produsă de niște oameni in carne și oase, cu o reputație și carieră cognoscibile.
Iar singularitatea nu e altceva decât o fantezie, și ar fi trebuit să râmână așa, adică o temă oarecare din literatura sf, dar iaca niște tocilari din anii 90 au dezvoltat o obsesie patologică pentru Bicentennial Man -altfel un film excelent- și din puii minților lor accidentate a ieșit această bulă gigantică care o să ne facă pe toți la buzunare când se va prăbuși. Pentru că așa-zisa IA este cea mai inutilă, energofagă și cronofagă invenție din istoria scrisă a omenirii, iar când omuleții vor pricepe ce gunoaie, elucubrații și halucinații produc boții acestor tonomate cu veleității antropoide (mai noi…divinizate) o să avem o criză economică de-a dreptul sf, nu tocmai o apocalipsă, ci doar o generație pierdută cu recuperarea cunoașterii și tehnologiei stricate de niște softuri aiuritoare.
Nu cred ca e asa cum spui. E ca si cum ai respinge avionul ca nu te-a dus in rai.
Nu-mi dau seama daca te plasezi pe o pozitie religioasa, cumva ca o presupozitie absoluta, dar mi-e clar ca afirmi ca nu functioneaza si ca nu va functiona. De ce?
Partea cu „democratizarea si diluarea cunoasterii” cred ca reprezinta alt subiect de discutie. Cred ca trebuie separata deoarece ar fi contradictoriu sa spui ca nu functioneaza si in acelasi timp sa faca uz de informatii furate.
E interesant ca spui, parafrazand mai departe, ca painea ajunge la toti, dar nu mai e paine; hainele sunt pentru toata lumea, dar nu mai sunt haine pe bune; deci, ca toate si-au micsorat calitatea ca sa castige in cantitate. Dar e oare la fel si in cazul informatiei? Daca ajunge sa fie cunoscuta de toata lumea, devine mai putin relevanta?! Cum e posibil asa ceva?
Inseamna ca acea informatie nu era cunoastere, ci doar o cheie care proteja o ierarhie. De ce crezi ca e important sa fie mentinuta?
„E ca si cum ai respinge avionul ca nu te-a dus in rai.”
Aiurea. De fapt nu-mi dau seama dacă replica dumneavoastră îmi este afresată, că nu are nicio legărură cu ce-am scris.
Și e exact pe dos: încrederea oarbă a unor omuleți in așa-zisa inteligență artifiială este o formă de misticism care transformă știința in religie. un soi de scientism cu elemente de paranormal.
…pai “oarba” ti se pare tie. Nu e vorba de incredere, este vorba de modelare. Nu e oarba, este analizata si ras-analizata, testata si remodelata cu fiecare tochen. Tu respingi IA pentru ca simpla vorbareala este corelata in cadrul modelelor IA cu analiza numerica, multa statistica si legi de difuzie, astea sunt cele care ofera contextul si produc rezultatul. Sigur ca este tot parerologie, dar este o parerologie educata (“libertarianism” mai putin, asa e😉). Tie nu-ti place partea cu “educata”, pentru ca simplei speculatii i se atasaza o probabiltate, de care vorbareii simpli se tem instinctual: #itsallcomputer!
@euNuke:
Imho, poate ar fi cazul sa-ti prezinti ideile coerent. Stilul pamfletar e obositor si te ajuta sa eviti orice discutie pentru ca nu te leaga sa ai o pozitie clar definita.
IA-ul nu e un tonomat de perle… – e o comparatie fortata. Ex: un model uzual iti poate identifica obiectele dintr-o poza. Ti se pare un rezultat trivial?
Dar sa ma intorc la ideea ta principala, cred ca asta e: nu poti sa inveti ceva pana nu te intorci la textele fundamentale, la autorii consacrati. Ce anume ai in vedere!? Un IA poate fi modelat special pentru ceva anume, va folosi textele autorilor adecvati, cu un reasoning model avansat, daca e necesar. IA-ul e un instrument, nu e o sursa de cunoastere per se – cu toate ca si pozitia asta e discutabila (am in vedere instrumentalismul).
Fie textul valoros, dar opac pentru un neinitiat, Textele piramidelor – un abstract realizat cu IA ma ajuta mult; nu am rabadare sa citesc un text de exegeza de 500 de pagini. Poate o sa ma intorc la el dupa ce imi fac o idee. Cam asa se produce invatarea, nimeni nu are acces direct la Platon, cred eu.
Nu inteleg ce socotesti erori. Daca este una de tipul celei pe care am facut-o eu cand nu ti-am inteles textul sau este ceva sistemic al modelelor statistice, necorectabil, care va emerge indiferent de unde este folosit IA-ul?
„Stilul pamfletar e obositor”
Păi atunci de ce vă căzniți atâta să-mi citiți replicile și să mai și răspundeți? Poate că intuiți că ceea ce scriu nu este nicidecum un pamflet?
Cum aș putea să continui polemica cu o persoană care, după ce eu descriu foarte clar cum funcționează așa-zisa AI, anume prin furt intelectual sistematic, îmi răspunde așa:
„dar mi-e clar ca afirmi ca nu functioneaza si ca nu va functiona.”
Serviciul de livrare de perle (așa le consideră consumatorii de chaturi automatizate) funcționează bine merci, eu doar constat efectele. și mi-e foarte clar că nu pot convinge de nimic un consumator înrăit cu bias post factum, dar reușesc să provoc destul de bine un oarecare deranj. Mai mult, prevăd că fanaticismul chatgepeteilor va depăși cu mult îndârjirea fanilor cocacola, pepsi, apple, bmw, tesla, facebook și că aceste comentarii ostile precum cele emise de euNuke vor dispărea complet de pe rețelele sociale din simplul motiv că autorii se vor retrage in văgăunile lor, pentru a supraviețui. Valul de ură asupra criticilor AI este abia la început și deocamdată nu a evadat din lumea virtuală. Așa că vă puteți considera privilegiat că ați putut lectura acest ultim pamflet (!?) semnat de mine pe acest topic. Pentru contrargumente in stil științific -asupra unui frivol instrument de surogare a funcției sociale (e doar opinia mea, nu mă băgați in seamă)- apelați vă rog la chatgpt.
Relax, dude. Cel putin eu nu am cu tine nimc, eram doar curios de unde si pana unde afirmi unele lucruri.
Nu te mai stresa sa-mi raspunzi, chiar nu are importanta.
@euNuke, formatia ta specifica (si, cred, unic axata) in umanioare face dificila intelegerea conceptului de singularitate, dar sa stii ca singularitatea este raspandita peste tot in matematica/fizica. Translatarea ei catre curba cunoasterii si a gandirii este o dezvoltare naturala, nu o strategie de marketing inventata de niste vanzatori rapace ca Amodei, Hassabis sau Amodei. Sigur ca curentele (a)nihliste, destructive sau agnostice de tip MAGA, CO2Coalition sau antivacciniste percep instinctiv realitatea de azi ca profund adversiala si trateaza omul ca pe o specie deja deprivata de gandirea critica, dar crede-ma ca LLM si IA sunt rezultate directe ale stiintelor exacte ca matematica, fizica si chimia (ca si temperatura, de exemplu). Psihologii, geologii, muzicologii si artistii si politicienii ar trebui sa le imbratiseze, chiar daca nu le inteleg deocamdata complet dedesupturile.
aiurea. habar n-aveți ce „formație” am eu. mai bine vă uitați la Idiocracy, ca să pricepeți mai bine „dedesupturile”.
…sigur nu ai o formatie in stiinte exacte, gandirea ta e speculativa si cazi usor in plasa unor manipulari facile ca “temperatura nu exista pentru ca nu avem suficiente termometre” si plandemia=nanocipuri.
Este adevarat ca nu ai avut parte de niciun curs universitar in termodinamica (ca sa vezi ce este, de fapt, temperatura”, de spectroscopie (ca sa intelegi manipularea provenind de la CO2coalition) sau de matematica/fizica (ca sa intelegi conceptul de singularitate)?
PS
…oricum, asta e valabil si la case mai mari si consacrate pe aici. Trafic sa fie, creduli sunt cu ghiotura.
PPS
Am vazut Idiocracy, mi-a placut. Este un mediu in care, depinzand din ce unghi privesti, vezi fie refractie, fie reflexie. Tu ce-ai vazut? 😉
Eu nu pricep ce sperați să obțineți din continuarea acestui dialog. Argumente din matematică și termodinamică (adică din domenii care nu prea au legătură cu ceea ce vând/închiriază producătorii de așa-zisă AI) contra utilizării excesive a acestui Tamagotchi evoluat, capabil să stoarcă bani și timp de la adulți debusolați? Poate vă răspunde Nicu, că are mai mult timp liber decât mine…:) Sau poate vă ajută Einstein cu reflexiile lui post factum despre energia nucleară.
AI nu are inteligență, este o minciună scornită pentru a ascunde intenții de dominație orientate spre înarmare, explorarea (şi exploatarea) Cosmosului şi studii comportamentale ce urmăresc controlul maselor. Cum să justifice interesul pentru aceste domenii şi resursele nelimitate (nu doar financiare) alocate lor? Printr o poveste răspíndită de tabloide, care ne face pe toţi să credem ce ni se cere să credem. Turing a arătat cum ar trebui să fie AI, şi nimic din ce se face nu se îndreaptă în acea direcție.
Omul meu a gatit… si NU a ars bucataria!
Vă salut cu respect, sunt un om cu o inteligență medie și vă transmit felicitările mele, pentru complexa temă pe care o tratați în articol, de așa manieră încât am înțeles ce ați dorit să spuneți.
(Cel puțin îmi place să cred acesta .) În concluzie eu am înțeles, că oamenii secolului 21 (mă refer la oamenii de știință și la super bogații planetei) fac toate eforturile, să creeze și să ne intilneasca, cu acea super inteligență cosmică de care omul de știință american Carl Sagan spunea că nu ar fi bine să ne întâlnim.
Cu multă stimă Zidu Nicolae.
Urmăresc cu interes și apreciere articolele dlui Maci. Tocmai de aceea acesta mă pune pe gânduri. Autorul denunță o panică religioasă printr-un discurs el însuși religios în panica lui. Oarecum ironic, căci el ar fi primul s-o identifice ca atare în scrierile altuia.
Unele aspecte din articol sunt ce puțin discutabile, dacă nu cumva stupide. Unul din ele: dronă de la Constanța. În logica modală, nu toate variantele sunt posibile. E o confuzie aici. Între a fi posibil și a fi probabil este o diferență clară. Care este probabilitatea că ucrainienii să fi direcționat și detonat drona la Constanța pentru a implica NATO în conflict? Aproape nulă. De ce? Pentru că au recunoscut că este dronă lor, așadar cu cine să intre în conflict NATO? Pentru că drona de la Galați nu a produs nicio reacție notabilă a NATO deși era RUSEASCĂ! Așadar, probabilitatea unei asemenea intenționalități tinde spre zero în raport cu cea a pierderii dronei sau a deturnării ei de către ruși, deși și între ele există o diferență de probabilitate. Iată cum un raționament solid spulberă niște prostii demne doar de teoriile conspirației.
„În logica modală, nu toate variantele sunt posibile.”
Ce vrei sa spui, ca nu folosesti S5, ci un sistem modal cu o regula de accesabilitate restrictiva?
Pur si simplu, nu am mai citit-auzit vreodata afirmatia de mai sus.
Optez pentru o (di)soluție individuală a la Sho. Asta când nu cobor din Avram (pe-nserat) la-mpănare hașdesiană. Cu salutări !
Au inceput discutiile parerologilor pe forumul romanilor despre taxare. Cat timp aceste struto-camile numite corporatii si institutii au drepturi mai mari decat oamenii cu greu de gasit solutia la iesirea din feudalism.
„Cum este înțeleasă greșit taxarea în România”
Bună seara, acum la apusul nostru ca specie într-ale cunoașterii, oare nu suntem prea obosiți în a ști atâtea, eu consider că doar predăm ștafeta, pentru a ne mai odihni puțin „odihna veșnică” nu consider că e cazul să ne panicăm, decât dacă această inteligență artificială a fost creată după chipul și asemănarea noastră. Doresc tuturor pace într-o lume mai frumoasă decât cea pe care am reușit să ne-o creeăm până acum
Înduioșător eseu despre inteligența artificială, având în vedere totala incompetență în domeniu a autorului! O minimă dovadă a cunoașterii domeniului ar fi fost corectarea textului înaintea publicării. Bineînțeles, cea mai simplă metodă ar fi fost utilizarea instrumentelor despre care se vorbește în text. Dar ca orice universitar care se respectă, aceasta ar fi fost o metodă înjositoare, presupun. La fel ca și în cazul celuilalt (pseudo) universitar ”contributor”, mare dușman al limbii române, Stanomir.
Deci: avem multiple probleme de ortografie (greșeli evidente de scriere: ”pera multe zerouri”, ”hipertorism”, ”calota glagială” și multe altele, lipsa unor diacritice în contextul în care textul utilizează diacritice, forme cu „î” în interiorul cuvântului, care aparține ortografiei anterioare reformei din 1993, forma foarte dificil de justificat normativ: ”boat-people-ișii”, ”rocket man-i”) și mai grav, probleme morfologice (Acorduri și forme flexionare: ”mutația nu au produs-o device-urile”, ”lucruri precum fragmentarea … s-a petrecut”). De asemenea, probleme lexicale și de adaptare – articolul abundă în anglicisme, existând o alternanță între limbaj academic și jargon contemporan, dar și probleme de punctuație. Articolul folosește excesiv: linii de pauză (—), virgule parentetice, paranteze. Unele fraze depășesc 100–150 de cuvinte și devin dificil de urmărit. Exemplul introductiv este o singură perioadă sintactică foarte lungă, ceea ce afectează lizibilitatea.
Lipsa de rigoare academică pentru personaje care clamează dreptul de fi considerați intelectuali, chiar și pentru articolașe din publicații obscure, denotă doar impostura gravă în care se află atât ei ei, cât și instituțiile care îi acceptă, fie ele universități sau varii platforme media.