Robert Icke are acum 39 de ani. Este deja socotit unul dintre cei mai importanți oameni de teatru din Marea Britanie. Este deopotrivă regizor și scriitor de literatură dramatică. A devenit cunoscut și în România, în primul rând datorită regizorului Andrei Șerban care a pus în scenă trei dintre scrierile sale. Mary Stuart la Teatrul Național din București, Oedip la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca și, mai apoi, la Teatrul Bulandra, și Doctorul la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara și la Teatrul Nottara din București. În toate cele trei cazuri este vorba despre rescrieri din perspectiva contemporaneității și deliberat iconoclaste ale unor piese de prim rang din dramaturgia universală.
Ce face, de fapt, Icke? În primul rând cred că se întreabă de ce dramaturgul a cărui piesă urmează să o rescrie este socotit un mare clasic. Mai încolo ajunge să cunoască în detaliu fundamentele clasicității în chestiune. Ca pe urmă să facă total abstracție de aceasta. Fără a nutri însă nici măcar un singur moment intenția demolării. Doar pe aceea a deconstrucției. Care impune de la sine reconstrucția. Procedeul a fost vizibil încă din momentul adevăratului debut al lui Icke, petrecut în urmă cu mai bine de 10 ani. Mai exact, în anul 2015, în clipa în care teatrokrația britanică a fost absolut șocată de felul în care tânărul artist a rescris și a pus în scenă Orestia. Piesă ce a ajuns acum și în România grație regizorului Vlad Bălan care a tradus-o și a montat-o în ceea ce nu mă sfiesc să numesc de la bun început un spectacol eveniment petrecut la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.
Robert Icke și-a gândit scrierea sub forma unei lungi și, de la un moment dat încolo, chinuitoare și chinuite confesiuni. Făcută de Oreste, cel aflat în căutarea adevărului despre sine și despre decimata lui familie, în fața și la îndemnurile unui medic psihiatru. Care îi cere cu o voce profesională, studiată, calmă să își amintească tot. Nu neapărat despre tragedia cetății și a unei lumi, deși nici acestea nu sunt neglijate, ci despre succesiunea de crime ce au distrus familia lui Atrus.Obligatoriu de observat că familie este cuvântul care apare, desigur, neîntâmplător, chiar în primele pagini ale piesei.
Războiul troian cunoaște un moment de respiro. Care nu prevestește însă nimic bun. Și care nu mulțumește absolut pe nimeni. Generalul Agamemnon, mare comandant de oști, invitat în platoul unei televiziuni, trebuie să explice cauza non-acțiunii. Interviul, de la bun început vizibil tensionat, se complică încă și mai mult în clipa în care reportera, desigur tupeistă, aduce în discuție, pe neașteptate, familia generalului. Devenită protagonista scenei imediat următoare. În care îi vedem pe Agamemnon, pe soția lui, Clitemenestra,pe copiii Oreste și Ifigenia trebuind să se așeze la masă. Masă de la care întârzie non-conformista Electra. O masă pregătită și cumva supravegheată de enigmatica Cilisa. În care văd un un substitut al corului antic. Un cor deocamdată fără vorbe.
Își face mai apoi apariția Menelau. Fratele lui Agamemnon. Purtător de vești proaste. Cetatea nu mai are răbdare, vrea acțiune și mai cere și îmbunarea voinței zeilor. Care nu se poate obține decât cu prețul unui sacrificiu. Agamemnnon fiind obligat să devină ucigașul unuia dintre cei trei copii ai săi. Al Ifigeniei. Uciderea acesteia nu se va petrece însă în piața publică și nici sub privirile mulțimii însetate de sânge, ci în intimitatea familiei. După această crimă vor urma și altele. Toate crime de familie.Toate consemnate riguros, cu ziua, ora și minutul producerii, așa ca în fișele de observație clinică.Clitemenestra își va ucide soțul întors învingător de la război, însoțit fiind de Casandra. Orfana rebelă și traumatizată despre care se iluzionează că ar putea-o înlocui pe Ifigenia. După o absență de câțiva ani, Oreste va reveni și, stimulat de Electra, îl va ucide pe Egist. Cel cu care Clitemnestra l-a înlocuit pe Agamemnon. Clitemnestra va fi la rândul său ucisă de Electra. Despre care mai apoi nu mai vrea să știe nimeni. Și a cărei crimă este pusă în sarcina lui Oreste. Ciudat. Într-o lume în care înlocuirile sunt dovedit a fi imposibile, aceasta e singura ce reușește și îl are drept victimă pe Oreste. Care după ce va fi supus aproape mereu unei presiuni viclene în timpul lungii ședințe psihiatrice, va compărea în fața tribunalului. Învestit cu misiunea de a se pronunța asupra vinovăției unicului supraviețuitor din familia lui Atrus. Aceasta în vreme ce corul concentrat în personajul Clisei va face o periodică și obsedantă referire la o așa-zisă crimă restantă. Declarat de tribunal nevinovat, Oreste primeste cea mai grea pedeapsă. Aceea de a purta pe mai departe povara întregii succesiuni de crime. Și, în plus, pedeapsa unei crize identitare. Un motiv recurent în dramaturgia lui Robert Icke.
După propria mărturisire publicată în caietul de sală al spectacolului, caiet redactat cu profesionalism de Raluca Naclad, Vlad Bălan plănuiește de vreo trei ani să monteze Orestia. Indubitabil un act de curaj având în vedere complexitatea piesei. Căreia regizorul îi topește cu har teatralitatea intrinsecă evidentă într-un construct teatral impozant, de apreciabilă anvergură, însă nicidecum grandilocvent și nici pe departe gratuit. Unei distribuții căreia cu greu i-ai putea găsi vreun cusur, regizorul îi asociază impecabilul, inspiratul sound design, la rându-i producător de emoție (spectatorii ajung chiar să împărtășească starea de nesiguranță a personajelor, spaima continuă a acestora) datorat lui Adrian Piciorea, light designul sugerând o umanitate și o lume la apus creat de Costi Baciu și video-designul semnat de Constantin Șimon. Și, desigur, excelenta scenografie propusă de Andrada Chiriac. Scena teatrului devenind rând pe rând casa familiei lui Agamemnon, transformată de la un moment dat încolo în loc de comitere a crimelor și în loc de îngropăciune, un studio de televiziune în care se consumă interviuri-cheie în cursul cărora protagoniștii Agamemnon și Clitemnestra au apariții pline de miez, sufrageria cu fața de masă însemnată cu pete mari de vin imposibil de scos (pete de vin sau tot atâtea pete de sânge?), spațiu de judecată și spațiu al unei întregi umanități măcinată de războaie.
Mi se pare extrem de inspirată decizia regizorului Vlad Bălan de a-i încredința lui Mircea Postelnicu atât rolul lui Agamemnon câ și pe cel al lui Egist. Pe care actorul, evident în mare formă, îi prezintă în distribuție contrastivă. Vedem un Agamemnon impozant, puternic, categoric, cu un glas tunător, cu un comportament năvalnic, însă și profund uman (semnificative fiind scena în care Menelau îi aduce vestea proastă a iminenței sacrificiului ca și cea în care generalul suferă la moartea fiicei sale), un Agamenon pe care războiul și crima îl transformă. Vedem însă și un Egist moale, inform, veșnic în pijama, abulic, măcinat de alcool. Excelentă Elena Popa distribuită în rolul Clitemnestrei. Nu pot să nu relev scena interviurilor și cele ale monologurile. În primul său rol pe scena Teatrului Tineretului, foarte tânărul Bogdan Ifodi creează un Oreste complex. Dezabuzat, nesigur, întrebător, chinuit sub asaltul memoriei, îmbărbat de regăsirea Electrei, speriat îndată ce rămâne singur, manipulabil, pierdut sub asaltul vocilor celor ce urmează să îi decidă soarta, feminizat (personajul îmbracă chiar hainele Electrei), neînțelegând nimic din verdictul final. Din ceea ce este moartea lui restantă. La al doilea rol pe aceeași scenă, după reușita din Soare, amor și întuneric, Macrina Bârlădeanu înregistrează încă o reușită. Actrița trece cu dezinvoltură de la nonșalanța, non-conformisul, refuzul regulilor și revolta fără sens din momentul primei scene de familie la hotărârea ducerii la bun sfârșit și cu orice preț a răzbunării. Cristina Ciulei aduce eficient pe scenă o Casandră în stare de prostrație urmată de explozie. Emanuel Becheru joacă cumpănit discreția cinică și rezervată a mesagerului căruia Cetatea, Zeii și cutumele îi cer să își ducă la bun sfârșit misiunea. Smaranda Mihalache surprinde exact tupeul reporterei de televiziune în vreme ce Tudor Tăbăcaru, în scena procesului, joacă pe muchie de cuțit dualitatea implicarea/neimplicarea birocratului esențialmente indiferent. Semnificative tăcerile din prima parte a spectacolului ale Ginei Gulai, contrapunctate de evoluția de bună tragediană din ultimele minute ale spectacolului. În rolul doctorului care provoacă și orientează cu voce deliberat egală mărtuisirea/memoria/amintirea lui Oreste se impune Cătălina Eșanu. Și nicidecum în ultimul moment merită relevate evoluțiile atent lucrate și riguros conduse regizoral ale copiilor Ana Sofia Dăscălescu și Iustin Apreotesei. Interpreții siguri al lui Oreste-copil și al Ifigeniei. Și, firește, nu se poate să menționez surprinzătoarea apariție filmată a “debutantului” Alex Gomoi, aflat la frageda vârstă de un an și jumătate.
Profesia inițială a lui Vlad Bălan a fost aceea de actor. De câțiva ani încoace el se manifestă din ce în ce mai sigur și tot mai profesionist, mai ambițios în alegerea textelor, și în regie. Unde nu e un imitator. Vlad Bălan nu mimează în spectacolele lui regia. Montările sale sunt inspirate și din ce în ce mai riguroase. Dovadă și felul în care tânărul regizor gestionează în Orestia rappel-urile. Aproape nici un detaliu important nu rămâne neîntărit, neconfirmat în secvențe următoare. Gramatica Orestiei este cu totul remarcabilă. Așa că aștept cu nerăbdare recidivele regizorului.
Teatrul Tineretului din Piatra Neamț
ORESTIA– O adaptare liberă de Robert Icke după Eschil
Traducerea: Vlad Bălan
Regia: Vlad Bălan
Scenografia: Andrada Chiriac
Sound design: Adrian Piciorea
Lighting design: Costi Baciu
Video design: Constantin Șimon
Cu: Cătălina Eșanu (Doctorul), Bogdan Ifodi (Oreste), Mircea Postelnicu (Agamemnon, Egist), Elena Popa (Clitemnestra), Macrina Bârlădeanu (Electra), Cristina Ciulei (Casandra, Atena), Tudor Tăbăcaru (Calchas), Gina Gulai (Cilisa), Emanuel Becheru (Menelau), Smaranda Mihalache (Reporter, Sora medicală), Iustin Apreotesei (Oreste copil),Ana-Sofia Dăscălescu, Ilinca Timofte (Ifigeniacopil), Robert Brașoveanu, Răzvan Pitaru (figurație)
