Analiză. Societate și educație în România – o himeră a subdezvoltării

Dacă datele care indică de ceva vreme – probabil un deceniu – o realitate tulburătoare sunt reale, impasul învățământului preuniversitar este una, unde calitatea absolvenților lasă de dorit, cu toate că analfabetismul funcțional mult trâmbițat se localizează preponderent, din punct de vedere geografic, în cele mai sărace zone ale României și în categoriile sociale, în funcție de venit, cele mai vulnerabile economic (deci, de ce ne mai mirăm?), iar mediul universitar ține loc de altceva. Altceva mai rău în multe privințe decât ne imaginăm la prima vedere. Întâi să ne punem întrebarea judicioasă: ce fel de elev, raportat la competențe și abilități, dobândite la școală și estimate sau cuantificate prin note, creează învățământul românesc preuniversitar? Dacă studiile și rezultatele statistice sunt corecte, 84% din cohortele din ce în ce mai scăzute de absolvenți de gimnaziu (un articol extrem de interesant pe tema picajului demografic care va duce la scăderea automată a numărului de profesori cu 25% în următorul deceniu, fără să primim, totuși, vorbind ca ipoteză, imigranți în mod compensatoriu, ceea ce ar conduce la altă așezare a lucrurilor) trimit elevi la liceu, însă din rândul acestora 20-25% nu sunt de facto la liceu, deși vârsta îi plasează obligatoriu în categoria elevului de liceu, cel puțin până în clasa a X-a. Copiii aceștia sunt în societate (sau migrează între cea de aici și cele din Occident), dar ei nu se află la școală. Cei mai mulți locuiesc în mediul rural, unde sărăcia și declasarea socială înregistrează deja cote ridicate de zeci de ani în momentul actual, putând vorbi justificat de o tradiție nefericită: ea se va încheia odată cu depopularea totală, ceea ce se va întâmpla pe fondul modelului economic existent. Dacă la Evaluarea Națională din 2025, asociația Salvați copiii atrăgea atenția că în timp ce în mediul urban 9,15% din absolvenți au luat note sub 5, ajungând, însă, până de curând, la un liceu tehnologic (școală profesională în realitate), în mediul rural ponderea celor care nu reușesc să obțină o notă de trecere la Evaluarea Națională este de 30,09%. Din absolvenții de liceu, 25% nu promovează examenul de bacalaureat în 2025. Din nou, împărțirea liceenilor în funcție de mediul rural și urban plasează problemele mari tot în mediul rural. Una peste alta, din totalul copiilor născuți acum 15 sau 19 ani, atât la gimnaziu, cât și la liceu, cumulând pe elevii care nu iau examenul de EN și de Bacalaureat cu aceia care abandonează școala sau nici nu se mai înscriu la unele forme de învățământ, probabil unul din 3 elevi nu se întâlnește cu școala românească decât puțin în procesul de dezvoltare individuală sau primește calificarea finală de respins, de viitor adult care nu a reușit să ia nota de trecere pentru conformarea cu cerințele minime de educație formală, impuse atât de statul român reformat, cât și de Uniunea Europeană. Unul din trei elevi este ,,pierdut” pe parcurs de sistemul public de învățământ.

Aceștia 2 elevi, unul absolvent, celălalt cu studiile neterminate la timp, muncesc în genere pe salarii mici în țară, dacă muncesc transparent, plătind dări mari la stat din salariul lor oscilând între cel minim și mediu, și nu îngroașă piața neagră din România, sau pe sume, de asemenea, la limita subzistenței în străinătate, altfel spus, în Italia, Spania, Regatul Unit sau chiar Germania. O parte relativ minusculă asigură combustibilul lumii interlope și mișculațiile ei diverse (de la industria imobiliară unde se spală bani până la traficul de droguri, căile Domnului sunt teribil de încurcate: despre ce ale statului, preferăm să nu spunem nimic altceva decât că susțin din umbră această zonă gri contra unor câștiguri fabuloase, mult peste salariul obișnuit al celor care ar trebui să ne apere și să ne protejeze de infractori, prin jurământ și lege), un capitol neexplorat sociologic și economic la adevărata sa valoare în anumite comunități din marile orașe, de multe ori influențând calitatea funcționării instituțiilor statului. Rămân 2 elevi cu statut de absolvenți, din care unul se angajează în România și are șansa de a câștiga decent și chiar mai mult de atât dacă lucrează ca electricieni, instalatori, frizeri, zidari, manichiuriste, pedichiuriste, șoferi și vânzători în magazine, industria horeca, până și muncitori în construcții, însă și aici tentația unui salariu mai mare i-a ținut departe de România în intervalul 2007-2020, cel puțin până în momentul destabilizator al pandemiei. Având în vedere criza de forță de muncă din aceste domenii, pe care oferta locală nu o poate acoperi, s-a impus nevoia unui aflux de forță de muncă ieftină din Asia. România deține câteva sute de mii de angajați proveniți de pe urma acestui dezechilibru macroeconomic între câți absolvenți livrează sistemul național de educație, repetăm, în picaj demografic constant și, după pandemie, abrupt, deci situația va persista și se va acutiza în orizontul de timp existent, și cererea în ramurile de servicii și construcții, cu VAB modestă, de pe piața locală. Aceasta a fost tendința economică generală în perioada 2015-2025. Absolventul fără studii formale sau cu studii medii, plătit de regulă prost sau modest, când șomer, când angajat part-time, apoi iarăși full-time, gravitând între un venit mic și sigur sau unul relativ peste medie, dar incert, în funcție de fluctuațiile ciclului economic, nu se poate angaja ușor la stat în condițiile istorice actuale, întrucât nu deține o diplomă universitară, condiție aproape sine qua non după momentul aderării României la UE. Singura sa speranță de a-și completa venitul este să lucreze suplimentar în timpul liber, pe cont propriu, dacă meseria îi permite așa ceva, mai ales aceia din ei care lucrează în zona serviciilor de întreținere personală și de curățenie. Cu toate acestea, cei mai mulți nu pot presta remunerat altceva decât ce le impune programul de muncă lung de luni până vineri. Coroborat cu nevoile creșterii unor copii, conform cerințelor naturale ale speciei noastre, aceștia se găsesc în ipostaza de a dezvolta în timp frustrări materiale și așteptări psihologice clădite pe realitatea dură în care trăiesc, dar și pe percepții de consum inaccesibile, standardul lor de viață fiind unul scăzut în raport cu oferta expusă la toate colțurile de industria de distracție și divertisment în social media și nu numai aici. Strâmtorarea acestei clase sociale, care ar fi trebuit să fie cea medie în România, dar nu este, se vede din prezența alarmantă în micile și marile orașe a două feluri de stabilimente cu sens economic direct: amanetul, micul credit al săracilor, și casele de pariuri, acum din ce în ce mai extinse online, care oferă promisiunea deșartă și falimentară pentru jucători a îmbogățirii rapide, fără nicio contribuție a muncii, aproape miraculoasă. Industria jocurilor de noroc este în România un pericol național mult mai mare decât consumul de droguri în timpurile noastre. Aceasta duce la familii distruse, consum privat irațional, faliment individual și boli psihice, pervertirea tinerilor de liceu, însă autoritățile nu intervin salutar pentru că în societatea de consum, nu de producție extinsă și intensă, urmată de un consum echilibrat, a celui mai mare număr de cetățeni care formează națiunea sau societatea, individul este singurul vinovat de succesul și eșecul său personal, deși această afirmație este un slogan publicitar înșelător în fața analizei scrupuloase a realității sociale. Pe deasupra, profiturile realizate sunt imense, totul rezultând din a oferi șansa unui câștig fulgerător și de proporții unui public de consumatori fără studii sau specializări înalte, educat precar din punct de vedere financiar și stârnit spre forme de consum pe care nu și le poate permite din veniturile salariale cunoscute și înregistrate oficial.

Revenind la cel mai ,,reușit” absolvent al sistemului de învățământ preuniversitar, avem în vedere o minoritate eligibila. Universitatea primește, prin urmare, 1 absolvent din trei (în realitate din 2, al treilea nefinalizând liceul) ca potențial student. La o rată reală de 33%, îi considerăm din start pe cei 5% absolvenți de liceu care pleacă în afară la studii ca potențial uman pierdut pentru mediul academic românesc. Aceștia sunt cei mai riguroși și mai serios pregătiți absolvenți din România, cu posibilități materiale în familie din prima percentilă de 10% ca venituri. Scopul lor este fie de a stabili definitiv în societățile dezvoltate ale lumii, lucrând conform pregătirii lor în domenii cu venituri peste medie sau mari, fie de a ocupa poziții sociale comparabile în economia românească. Dar din cei 27% rămași să se înscrie la studii urmează să îi separăm pe cei care studiază la taxă, majoritatea lor, și cei care studiază stipendiați parțial din bugetul statului român. Cei care își plătesc studiile, provenind predominant din urbanul mic sau din alte orașe medii și mari, caută să se angajeze în timpul facultății. Costurile cu întreținerea (chirie, utilități, hrană, haine, sănătate, relaxare etc.) sunt o povară pentru părinții lor. În plus, tinerii respectivi privesc facultatea ca pe o bornă de depășit în vederea angajării. Diploma universitară le garantează certitudinea studiilor superioare, care, adunate cu experiența acumulată în câmpul muncii, duc la un loc de muncă din ce în ce mai bine plătit. Visul acestora este multinaționala care pune la dispoziție joburi de birou (telemunca included) remunerate peste salariul mediu pe economie – funcțiile de management, care pot duce în timp la venituri salariale mari și foarte mari față de media joasă, antrenează și mai mult râvna și ambiția studentului român. De cele mai multe ori, visul acestor tineri nu se împlinește așa cum își imaginează ei la 25 de ani, dar, în absența unei alternative viabile, ajung să aibă parte de un lifestyle care amintește până la un punct de speranțele lor inițiale. Aceștia reușesc să compună clasa medie din România, o categorie socială subțire statistic, dar similară cu standardele de venit din țările bogate, practic o categorie socială de cel mult 10-15% din populația urbană a țării după aproape 20 de ani de la integrarea în Uniunea Europeană. Din păcate sau din fericire, încă din perioada studiilor universitare, o parte din acești studenți, nevoiți să se întrețină în marile orașe, lucrează în industria video-chat (aproximativ 200,000 de angajați în 2025), deși pregătirea lor viitoare nu are directă legătură cu acest domeniu. Aceeași situație se repeta în cazul multor altor specializări academice, decuplate de la cerințele și oferta de pe piața muncii. Lipsa unor politici educaționale, calibrate la un proiect de dezvoltare economică girat de stat, ne-a adus în contextul actual: studiile universitare sunt doar o anticameră pentru piața muncii, care își impune din ce în ce mai mult forța mobilizatoare încă de pe băncile facultății. Cine e doar student la 21-22 de ani riscă să fie surclasat în lupta pentru obținerea unui post mai bine plătit de cineva care lucrează în timp ce e student, dar nu prea merge la cursuri, nu are timp de studiu și duce în spate, până în ultimul an academic, un car de restanțe. Aceasta indică nu numai pierderea controlului din partea educației publice a meseriilor pe care pretinde a le pune la dispoziția pieței, care nu are aceleași așteptări și nevoi, ci coborârea în irelevanță a studiilor academice sub aspectul eficienței lor sociale. Mulți studenți abandonează studiile academice tocmai pentru că nu consideră că studiază ceea ce le poate fi de folos și preferă să se angajeze undeva între timp. Mai presus de orice se identifică un alt fenomen straniu: până și viitorii doctori, profesori, cercetători etc. care studiază la licență și masterat în România își doresc să lucreze în afara țării, practicând aceleași meserii pe care le pot face în țară, dar nu în condițiile materiale și morale de aici. De aceea, aparatul de stat, torpilat de interese de clan bugetar sau de cele private, nu-și poate recruta pe cei mai buni dintre studenți, ci pe ceilalți, ,,rezilienții” și descurcăreții de toate felurile. Mai mult de atât, meseria de profesor universitar, atât de stimabilă în sine, a ajuns în România una din cele două, trei, altele decât cele axate pe cercetare, pe elaborare de politici publice, pe tot ce înseamnă oferirea de know-how decidenților din administrația de stat și din elitele politice (absolut delegitimate în plan uman și nule ca valoare profesională la noi): nu, profesorii universitari sunt deja angajați în altă parte, fie la corporație, fie la stat sub forma unor sinecuri, dar rareori, eventual pe pozițiile inferioare de lector și asistent, activând la vârf în meseria pe care o practică și din care își câștigă un salariu. Au ajuns și dânșii la fel de dezinteresați ca studenții lor. Deja majoritatea programelor de masterat sunt duse la îndeplinire în regim seral sau frecvență redusă, deși se scrie ,,la zi” pe diploma de absolvire. Situația se poate constata în parte și la ciclul de licență de ceva vreme.

În concluzie, sistemul de învățământ românesc se structurează astfel în a doua jumătate a anilor 2020-2030: o treime din educație constă dintr-un eșec pur și simplu, pe fondul unei sărăcii continue în mediul rural și în anumite regiuni veșnic înapoiate la scara istoriei modernității românești, o altă treime se referă la absolvenți calificați sub standardele unei economii europene competitive și prospere, care nu crește numai consumând în urma împrumuturilor externe, urmate de austeritatea bugetară previzibilă, cea care bulversează sfere întregi economice la nivel național, iar treimea de sus profitabilă este inserată într-un tip de producție dependentă tehnologic și investițional de centrele financiare ale capitalismului global. În rezultatele empirice ale educației românești se întrevăd cu ușurință limitele modelului de dezvoltare a economiei naționale. Cele două sunt inextricabil condiționate reciproc.