– sau cum ajunge un stat să-și împrumute propriul viitor –
Nu economia produce cultura unei societăți, ci cultura produce economia unei societăți…
Există o eroare pe care economiștii o repetă cu o consecvență aproape religioasă, aceea de a trata datoria publică exclusiv ca pe o problemă contabilă. Coloane de cifre, procente din PIB, deficite, dobânzi, randamente, ratinguri și alte incantații tehnocrate menite să liniștească piețele și să adoarmă cetățenii. În realitate, datoria unui stat este rareori o problemă financiară. Ea este, înainte de toate, radiografia unei boli morale.
O familie care se împrumută pentru a construi o casă nu este săracă. O companie care contractează un credit pentru a investi în dezvoltare nu este falimentară. Chiar și un stat poate folosi inteligent creditul atunci când acesta produce infrastructură, educație, cercetare sau prosperitate viitoare. Dar există un moment în care împrumutul încetează să mai fie investiție și devine mod de viață. Din acel moment nu mai vorbim despre economie, ci despre antropologie. Iar acolo începe adevărata dramă.
Când o națiune acumulează ceea ce am putea numi o avere negativă, paradoxul devine aproape metafizic. Ai ministere, instituții, steaguri, parade, discursuri patriotice și chiar artificii de Ziua Națională, dar în realitate patrimoniul tău aparține deja creditorilor. Continui să vorbești despre independență în timp ce îți negociezi, trimestrial, propria supraviețuire. Este forma modernă a suveranității în leasing. Într-adevăr, găsim ceva asemănător și la case mai mari…
Grav este că această datorie nu apare din senin și nu este produsul unei recolte proaste sau al unei ierni prea lungi. Ea este rezultatul unui lung proces de degradare morală. Întâi dispare responsabilitatea, apoi meritul, urmează competența, după care dispare rușinea. Iar când rușinea dispare, împrumutul devine virtute administrativă.
Generațiile viitoare au devenit cardul nostru de credit fără limită, probabil cea mai ingenioasă invenție a democrației moderne. Cheltuim bani pe care nu-i avem, îi împrumutăm în numele celor care încă nu s-au născut și, dacă suntem suficient de pricepuți în retorică, mai primim și aplauze pentru asta. Orice comerciant care ar proceda astfel ar ajunge rapid în faliment, orice familie care ar funcționa astfel și-ar pierde casa. Există ceva aproape comic în această situație. Cu cât datoria este mai mare, cu atât discursul oficial devine mai optimist. Se vorbește despre reforme, reziliență, absorbție, digitalizare, competitivitate și alte cuvinte suficient de elastice încât să nu însemne nimic precis. Este echivalentul pacientului care își laudă coafura în timp ce electrocardiograma începe să deseneze linii din ce în ce mai imaginative.
Întrebarea reală nu este cât datorează un stat, ci de ce a ajuns să datoreze atât. Iar răspunsul nu se găsește în manualele de macroeconomie ci în cultura unei societăți. În educația ei, în raportarea la muncă, în etica sa existențială și în capacitatea de a recompensa competența și de a sancționa impostura. Datoria publică este, în fond, suma matematică a compromisurilor morale acumulate de-a lungul deceniilor. Un popor disciplinat poate trece prin crize economice fără să-și piardă demnitatea. Un popor care și-a pierdut însă busola morală va produce datorii chiar și în vremuri de prosperitate, pentru că problema nu mai este lipsa banilor, ci lipsa măsurii.
Dacă o comunitate ajunge într-un punct în care rambursarea integrală a obligațiilor financiare ar presupune încetarea funcționării sale ca societate atunci existența sa este deja ipotecată, iar în acel moment, falimentul nu mai este doar financiar. Este civilizațional.
Am scris în ultimii ani despre inflația culturală, despre narcisismul curatorilor de conjunctură, despre democratizarea excesivă a actului artistic, despre transformarea mediatorului cultural într-un influencer administrativ și despre dispariția lentă, dar metodică, a criteriilor autentice de validare.
La prima vedere, toate aceste teme par să aparțină unei lumi îndepărtate de economie. Una vorbește despre cultură, cealaltă despre finanțe. Una despre artă, cealaltă despre bugete. În realitate, ele descriu exact același fenomen. Bugetul unui stat nu este altceva decât autobiografia morală a societății care îl produce.
Deficitul este doar simptomul unui declin pornit cu mult înainte. El începe în școală, atunci când performanța devine negociabilă. Continuă în universități, unde diploma începe să valoreze mai mult decât competența. Se maturizează în instituții, unde loialitatea față de șef înlocuiește loialitatea față de adevăr. Înflorește în cultură, unde vizibilitatea devine mai importantă decât valoarea, iar algoritmul începe să țină loc de criteriu estetic. Ajunge apoi în administrație, unde funcția produce autoritate, dar nu și responsabilitate. Iar într-o bună zi toate aceste mici concesii morale se adună într-o singură cifră uriașă, pe care Ministerul Finanțelor o numește datorie publică. Economiștii îi spun deficit. Eu aș numi-o contabilitatea degradării unei civilizații. Fiindcă niciun stat nu se împrumută până la sufocare din cauza lipsei banilor. Statele se îndatorează atunci când încep să consume mai multă încredere decât sunt capabile să producă. Încrederea este adevărata monedă a unei civilizații.
Ne place să vorbim despre independență, suveranitate și demnitate națională. Sună frumos în discursuri și impecabil pe fundalul unui imn cântat solemn. Numai că libertatea nu poate fi finanțată la nesfârșit prin credit. Nici demnitatea nu se poate rostogoli de la o scadență la alta. Dar vine un prag dincolo de care datoria nu mai este un instrument economic, ci certificatul unei epuizări spirituale. Cinismul situației este că prezentul își jefuiește propriul viitor, iar apoi îi cere acestuia recunoștință pentru sacrificiul făcut în numele lui.
Nu mă îngrijorează datoria publică, ci mai degrabă mă îngrijorează liniștea cu care ne-am obișnuit cu ea. Când un popor începe să considere normal să trăiască din viitorul copiilor săi, problema nu mai este economică, ci devine educațională și, în cele din urmă, teologică. Fiindcă orice datorie poate fi iertată, nu-i așa? Dar încă sunt oarecum optimist pentru că istoria are un obicei extraordinar. Din când în când, îi obligă pe oameni să devină din nou adulți.
