Am citit zilele trecute o carte ce mi se pare a fi extrem de importantă. Se cheamă În căutarea timpului trăit, poartă subtitlul Teatru. Cronici, a apărut în anul 2026 la editura AIUS din Craiova și poartă semnătura scriitoarei, omului de teatru și de televiziune Marina Constantinescu. Înțeleg că este vorba despre un prim volum dintr-o serie de șase, serie ce își propune să antologheze tot ceea ce a scris și publicat Marina Constantinescu din 1993 și până în prezent,preponderent în România literară. Nu sunt reținute doar cronicile de teatru, ci și articole de atitudine, interviurile, notele, consemnările colegei mele. Acest prim volum acoperă perioada 1993-1997, una și benefică, și cu multe realizări scenice de primă mână, antologice chiar, însă și extrem de agitată. Cu dure ingerințe ale politicului, cu persecuții și demiteri inacceptabile, cu reminiscențe comuniste periodic și deliberat reactivate, cu tentative de restaurare a mentalităților și a modului de a acționa al comunismului.
Dar nu despre cartea Marinei aș dori să scriu în însemnările mele de astăzi. O voi face indubitabil cu o ocazie viitoare, deloc îndepărtată. Intenționez să semnalez acum prezența în volum a unui articol de atitudine care se cheamă Artistul și lumea anapoda. A apărut inițial în România literară, nr. 25/30 iunie- 6 iulie 1993, la foarte puține zile după ce marele regizor Andrei Șerban își anunțase demisia de la conducerea Teatrului Național din București. Articolul era scris și cu regret, dar și cu speranța că cine știe ce miracol s-ar putea produce și Andrei Șerban va renunța la demisie. Nu a fost cazul. Cum bine intuia autoarea articolului, s-a produs atunci o pierdere națională. Și cel puțin o bucată de vreme, am mers ‘’pe un drum plin de capcane și trape camuflate, care se deschid doar pentru a înghiți profesioniștii, competenții, valorile”. Și a durat ceva vreme până când cel ce a dăruit până în momentul demisiei teatrului românesc două mari spectacole- Trilogia antică și Livada de vișini s-a reîntors în țară.
Câteva zeci de pagini mai încolo, am găsit un excepțional interviu cu Marcel Iureș. Care și el atingea, dur, categoric, onest, critic subiectul Andrei Șerban. Marele nostru actor făcea observația corectă că Șerban nu este o persoană foarte comodă. Că,poate, face uneori afirmații neconvenabile. Însă, sublinia Marcel Iureș, e grav “ a-l îmbrânci pe Andrei Șerban din țară, Nu poți face război cu Andrei Șerban pentru o replică. El e una dintre mâinile care dau România în lume. El ține România în America…”. Mi-am amintit și că marea, regretata Leopoldina Bălănuță a scris și publicat atunci în revista Teatrul azi, condusă de Dumitru Solomon, o sfâșietoare scrisoare adresată celui ce pleca. Mai există în carte și alte referiri la acest al doilea exil al regizorului Andrei Șerban, la revenirea lui pentru un workshop, există chiar și un interviu cu regizorul în care acesta formulează observații nicidecum comode, Și la adresa oficialităților, și la aceea a breslei.
Am găsit, am reflectat, m-am întristat citind și amintindu-mi toate astea, știind că Andrei Șerban e conștient că a fost ținta a numeroase nedreptăți. A spus-o, a repeta-o recent el însuși într-un scurt interviu acordat, cred, unui post de televiziune. Nu l-am văzut în totalitate, am văzut doar câteva fragmente postate pe o rețea socială. Un lucru e sigur. Spectacole lui Andrei Șerban sunt luate cu asalt de public. E greu și azi să găsești un bilet la minunatul Oedip de la Bulandra, la impresionatul Mary Stuart de la TNB, instituție la care l-a readus excepționalul director care a fost George Călin, deși au trecut doi sau trei ani de la premieră. Căutat este și mai recentul Doctorul de la Nottara. Premiera cu Lakmé de la Opera Națională Română, produsă la încheierea stagiunii, este unanim socotită o mare victorie artistică. De abia s-a făcut anunțul referitor la castingul pentru spectacolul cu Romeo și Julieta și lumea e deja dornică să afle data premierei. În mai, la Festivalul de teatru de la Piatra Neamț, regizorul s-a întâlnit cu publicul. Și sala a fost arhiplină.
Din nefericire, nu aceleași lucruri se pot spune despre reacția teatrokrației românești. A profesioniștilor mai mult sau mai puțin autentici și mai ales a celor contaminați de stângism, de gândirea politic corectă, de zisa cultură woke. Poate și fiindcă trăim iar vremuri anapoda. Politicul ignoră deliberat cultura, o subfinanțează, o umilește. Grav e că sunt intelectuali, artiști de primă mână ce adus osanale politicului.
Anapoda e și faptul că Doctorul de la Nottara nu se regăsește în selecția oficială a Festivalului Național de Teatru. Poate că nu e cel mai bun spectacol al lui Andrei Șerban, însă rău nu este în nici un caz. Devenit un fel de revistă studențească, lunarul Teatrul azi a încredințat cronica la spectacolul cu Oedip unui critic tânăr care l-a comentat cu suficiență și superioritate. La ediția din anul 2025 a Galei Premiilor UNITER, deși nominalizat la mai multe categorii, exemplarul Mary Stuart nu a primit nici un premiu. A avut parte doar de considerațiile jignitoare făcute pe facebook de un membru al juriului final. Care perseverează în datul cu păreri aiurea. Și lista omisiunilor, a nedreptăților, a persecuțiilor la care a fost supus Andrei Șerban se întinde mult în timp. Mă întreb, așadar, retroactiv, cum oare a fost posibil ca minunatul Unchiul Vanea, realizat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, spectacol ce a ținut mulți ani afișul, impunându-se modificări în distribuție, să nu fie selecționat la ediția din anul 2008 a FNT. Refuzat fiind de o selecționeră îngâmfată, a fost adus, în schimb, la București, la Festivalul UTE. Nu cred însă nici acum, cum nu am crezut nici în 2008, că se poate vorbi despre o compensație. În urmă cu puțini ani, prima versiune a Doctorului, cea de la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara, nu a fost băgată în seamă de juriul de nominalizări la premiile UNITER. Câteva luni mai târziu, unul dintre jurați și-a făcut public mea culpa. Doctorul de la Timișoara nu și-a găsit locul nici pe afișul FNT. Cum spuneam, Doctorul din încheiata stagiune împărtășește aceeași soartă. Și în toată povestea asta, UNITER, în primul rând președintele său, scenograful Dragoș Buhagiar, au vini. Dl. Buhagiar numește în juriile de nominalizări și în cele finale prea des oameni fără experiență sau inși care s-au desprins de mulți ani buni de teatru. Pe care îi reactivează din cine știe ce capricii. Face același lucru și în cazul FNT. Grav e că perseverează în greșeli. Multe dintre ele nemaiputând fi reparate.Rău e că nu trage din respectivele greșeli nici un fel de concluzii. Acum vreo câțiva ani, când excelentul spectacol cu Gertrude după piesa lui Radu F. Alexandru, spectacol regizat de Silviu Purcărete, nu a primit nici o nominalizare la premiile UNITER, d-lui Buhagiar i s-a cerut demisia. Pentru simplul motiv că poartă răspunderea numirilor în jurii. Desigur, nu și-a dat-o. Și nici la numiri aberante nu a renunțat.
Andrei Șerban are acum 83 de ani. Lucrează, montează, se manifestă cu o energie debordantă. Aud că după ce va termina lucrul la TNB se va duce la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. Andrei Șerban a intrat de ani buni în categoria regizorilor unici. S-ar cuveni tratat ca atare. Nu cu refuzuri. Nu cu vorbe ofensatoare scrise aiurea pe rețelele sociale. Mă gândesc dacă nu cumva UNITER ar putea opera anul acesta o reparație. Lakmé de la Opera Națională Română din București ar putea figura cu titlul de spectacol invitat în FNT. Am avut de-a lungul anilor în festival spectacole de teatru-dans. De ce nu am putea avea și unul de teatru liric?
