Apariția, menținerea și decăderea regimului Orban

Ceea ce părea imposibil până în urmă cu câteva săptămâni, a devenit realitate: nu doar Fidesz a fost învins la urne dar și un regim politic unic, marcă a unui lider cu destin tragic – Viktor Orban.

Cum a fost posibil ca același Viktor Orban care vorbea în iunie 1989 împotriva regimului comunist și a contribuit la despărțirea de un regim totalitar în Ungaria după 1990 să devină el însuși acel autocrat al cărui declin să nu fie regretat?

Cum a fost posibil ca Ungaria să repete în 2026 momentele glorioase ale existenței sale, precum revoluția din 1956 dar de data aceasta prin vot, fără manifestări violente?

Cum a fost posibil ca în 16 ani democrația maghiară să evolueze în direcția unei formule de autoritarism competitiv care a păstrat nealterat un singur reziduu al democrației liberale, pentru ca acesta să se dovedească a-i fi fatal până la urmă?

Viktor Orban a știut întotdeauna să speculeze momentul, să profite de orice oportunitate i s-a oferit. Nu mă situez în tabăra celor care consideră că Orban a avut în minte de la bun început demantelarea sistematică a tuturor mecanismelor democratice. Chiar și momentul adoptării unei noi Constituții după venirea la putere în 2010 nu a fost atât de premeditat și nociv pe cât pare acum, retrospectiv privind. Viktor Orban a dorit mai degrabă să impună inițial o formulă de conservatorism, alta decât cea care era vehiculată la acea dată și o formulă de independență a Ungariei pentru a compensa pierderea de suveranitate care a avut loc odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Ambele obiective păreau oarecum legitime în 2010. La acea dată, nimeni nu anticipa cât de mult va avea de suferit modelul democratic în anii ce au urmat.

Fidesz a fost creația unor tineri maghiari care doreau occidentalizarea rapidă a țării lor în ultimii ani ai regimului comunist. Acest nucleu a intrat în politică și a avut o continuitate absolut remarcabilă. Fidesz a însemnat și înseamnă acea echipă, căreia i s-au adăugat foarte puține persoane, precum Peter Szijjarto. Având susținere puternică în propriul său partid, fiind fondatorul și liderul de necontestat, Viktor Orban a avut iluzia că întreaga țară poate fi modelată după cum funcționează acest partid. Singurul element de noutate adus de Orban odată cu venirea sa putere în 2010 a fost Sistemul Cooperăriii Naționale, descris impecabil de Stefano Bottoni, o încercare târzie și neândeajuns de bine definită a une forme de corporatism care a dominat gândirea interbelică și a mai fost pusă în practică de Salazar. Mai mult ca sigur, Orban a dorit să fie nu un Stalin, ci un Salazar al Ungariei. Treptat însă, acest sistem corporatist care ar fi trebuit să pună la lucru energiile națiunii maghiare, s-a transformat într-un sistem corupt și extrem de birocratic. SCN nu avea cum să funcționeze, din start, date fiind constrângerile inerente ale modelului economic practicat în Uniunea Europerană. Este drept, nu există un model unic economic la nivel european dar variațiile nu pot fi foarte mari. Maxim de deviație de la modelul standard liberal economic este modelul german al economiei sociale de piață. Eroarea majoră a lui Orban este că a dorit să instituie un model economic care este în contradicție fundamentală cu logica de funcționare a sistemelor economice din Europa, fiind în același timp constrâns să aplice mecanisme liberale în economie derivate din convergența economiilor europene. Libertatea de circulație a persoanelor dar mai ales a capitalurilor se află în contradicție flagrantă cu modelul SCN propus și aplicat de Orban, precum și cu modelul democrației iliberale. De fapt, ideea democrației iliberale a apărut în vocabularul lui Orban abia în 2014, la patru ani de la preluarea puterii. Orban a estimat, total eronat, că SCN funcționează și a încercat să-i dea o dimensiune mult mai politică, pentru a găsi un fundament solid politicilor sale.

Acest fundament al democrației iliberale era bazat, în viziunea lui Orban, pe acceptarea mecanismelor democratice dar pe negarea drepturilor fundamentale, inspirate, potrivit acestuia, din existența unei forme de democrație care poate funcționa și fără garantarea acestor drepturi. Un singur drept nu se înscrie în această logică: dreptul de vot, acest drept fiind păstrat oarecum nealterat. Exact de la păstrarea dreptului de vot a început declinul regimului Orban. Acest drept nu a fost înlăturat, ci doar i s-au pus mai multe piedici în exercitarea sa, cum ar fi redesenarea circumscripțiilor electorale în favoarea Fidesz.

Păstrarea dreptului de vot s-a dovedit a fi călcîul lui Ahile al regimului Orban. Prima dovadă a acestui fapt a fost câștigarea alegerilor într-un singur tur pentru Budapesta de către Gergely Karacsonyi în octombrie 2019, candidat al unei mari coaliții. Maghiarii au dovedit astfel că sistemul de vot nu exclude pierderea alegerilor de către Fidesz. Acel moment a fost unul de ruptură majoră între logica regimului și logica urnelor. În 2026 s-a repetat practic același fenomen. Sistemul de vot este astfel reglementat încât permite acordarea unei prime electorale învingătorului și favorizează candidații unici (la alegerile locale există un singur tur). Această breșă era cunoscută Fidesz, din acest motiv întreaga atenție fiind acordată pervertirii sistemului electoral pentru a premia zonele controlate de Fidesz, precum și circumscripțiile electorale trasate printr-o gerymandizare unică în Europa.

Sistemul Orban era construit, așa cum a dezvăluit printre primii Pal Lendvai. pentru a dura câteva decenii: toate instituțiile au fost reformate cu regula majorității de două treimi pentru ca acest model de organizare să nu fie pus sub semnul întrebării de opoziția care ar câștiga alegerile, iar alegerile au fost astfel gândite pentru a nu da niciunui alt partid perspectiva de a atinge două treimi din voturile electoratului.

Victoria Tisza a fost posibilă prin depășirea celor două bariere. În primul rând, era nevoie de un partid puternic, capabil să fie prezent în întreaga țară – iar Tisza a realizat acest lucru nu neapărat prin investiții în infrastructura de partid locală, ci prin dinamismul lui Magyar, prezent în foarte multe localități, de peste doi ani. În al doilea rând, era nevoie de o mobilizare absolut fără precedent la vot – iar aceasta s-a realizat la alegerile din 12 aprilie. Altfel spus, mobilizarea exemplară a lui Magyar personal a dus la iluzia existenței unei structuri de partid impresionante, iar existența unui tandem aflat în armonie perfectă Magyar – Tisza a dus la convingerea în rândul electoratului că va fi posibilă, în sfârșit, îndepărtarea de la putere a lui Viktor Orban nu prin mijloace violente, ci prin alegeri – ceea ce s-a și întâmplat. Ii datorăm lui Timothy Snyder observația foarte corectă că victoria Tisza a fost posibilă printr-o dublă mobilizare continuă, fără precedent în Ungaria post-comunistă: înainte de vot și în timpul votului.

Pentru a supraviețui în politică și pentru a rezista un timp atât de îndelungat la putere, Orban a încercat să se identifice cu o filiație de gândire politică specific maghiară, un fir roșu care poate fi văzut timp de secole și pe care adversarii săi până la Magyar nu l-au înțeles pe deplin. Este vorba de o contradicție care poate fi observată de-a lungul întregii istorii maghiare. Timp de secole, s-a promovat ideea că maghiarii sunt o populație extra-europeană, descendenți ai hunilor, cumva separați de majoritatea indo-europeană a continentului. Orban a dus la extrem acestă idee, cultivând formula unei origini turcice și promovând-o în relația cu țările din Asia Centrală. Pe de altă parte, maghiarii se consideră mai europeni decât restul europenilor, prin apartenența la catolicism și prin sprijinul constant oferit oricărei inițiative, temporale sau spirituale, venită din partea Papei. Întreaga istorie maghiară se desfășoară de-a lungul unui pendul “nu suntem europeni – suntem cei mai europeni”. În unele perioade, Ungaria a excelat într-o direcție, apoi în alta. Orban a avut iluzia că poate excela, simultan, în ambele direcții, anume că poate avea relații excelente cu regimurile semi-autoritare din Asia Centală pe seama unor “rădăcini comune” dar în același timp să ofere mai mult spațiu de manevră religiei în spațiul public, pentru a reaminti europenilor că s-au despărțit de propria lor tradiție care are rădăcini profunde în creștinism. Din alăturarea simultană a celor două identități care sunt, prin natura lor, opuse a apărut afirmarea unui mai mare rol acordat religiei, în paralel cu afirmarea preferinței pentru regimuri autoritare de tipul celor din Rusia sau din China. Mulți ani, Orban a reușit să creeze și să întrețină acest paradox: „sprijinim religia într-un fel pe care Occidentul l-a abandomat dar, în același timp, deoarece suntem unici în calitate de extra-europeni transformați în europeni care excelează prin europenitate, putem transpune modele de democrație iliberală sau chiar autoritare extra-europene”. Magyar și Tisza au demantelat foarte atent acest paradox inoculat ani de-a rândul de Fidesz, punând accentul pe latura pierderii apartenenței la Europa. La acest mesaj au rezonat foarte bine maghiarii cu ocazia alegerilor din 12 aprilie. Despărțirea de Europa a devenit o traumă națională în Ungaria ultimilor ani dar se pare că Orban nu a observat ce se întâmpla. Apropierea economică de China dar mai ales cea politică de Rusia nu a dus la nimic bun, dimpotrivă. Astfel, modelul european si-a recăpătat fascinația pe care o avea înainte de aderarea Ungariei la Uniunea Europeană. Viktor Orban a vrut să sublinieze identitatea europeană a maghiarilor, printr-o viziune conservatoare, în contrast cu o viziune actuală predominantă în Europa pe care a descris-o abil ca fiind a unui presupus “liberalism decadent” dar reacția maghiarilor a fost până la urmă una contrară: identitatea europeană nu a mai fost asociată cu un artefact ideologic, ci cu un fel de prosperitate anterioară perioadei Orban, vizibilă mai ales în intervalul 2004 – 2010. Economia a fost cel mai importaant argument în favoarea modelului liberal. Întreaga construcție ideologică a lui Orban s-a dobvedit a fi iluzorie.

Atunci când a gândit o apropiere de conservatorism și chiar o depășire a acestuia, prin afirmarea unei gândiri din care s-au inspirat și teoreticienii unui formule de populism ce se combină cu naționalismul pentru a ocupa simultan locul partidelor de centru – dreapta și extremă dreapta, Orban nu a avut în vedere că adversarul său cel mai puternic nu va veni din exterior, ci chiar din interiorul partidului său. Magyar este un conservator foarte apropiat formulei de început a perioadei Orban, atunci când legătura cu regimurile autoritare nu era încă atât de prezentă. Magyar nu este nici liberal, nici progresist sau socialist. Formula sa de succes a fost și este plierea pe un anumit tip de conservatorism care a fost prezent constant în istoria maghiară, debarasat de incontinențele ideologice adăugate de Orban pe parcursul evoluției regimului pe care l-a patronat. Magyar este totodată conservator și adept al democrației liberale fără a fi liberal – ceea ce Orban nici nu putea concepe că poate exista.

Un alt factor profund care explică prăbușirea regimului Orban este viziunea față de centru, față de orice centru politic. Maghiarii au detestat, în întreaga lor istorie, ideea de a face parte dintr-o construcție supra-statală, fie că a fost vorba de Imperiul Austro – Ungar, de regimul comunist care orbita în jurul Moscovei sau de Uniunea Europeană. Însă chiar și acest aspect de neconstetat a îmbrăcat forme paradoxale. În timp ce la Budapesta guverna guvernul condus de Mihaly Karolyi care marca astfel despărțirea definitivă de Viena după sfârșitul Primului Război Mondial, unchiul său, Joszef Karolyi, era atât de fidel ultimului împărat austro – ungar Carol al IV-lea, încât îl însoțea în exilul din Madeira și îl considera pe fiul acestuia, Otto de Habsburg, suveranul legitim al Ungariei. Maghiarii s-au revoltat împotriva Moscovei în 1956, de ce nu s-ar revolta și împotriva Bruxelles-ului – acesta  a fost raționamentul lui Viktor Orban. Doar că revolta împotriva Bruxelles-ului s-a întors împotriva Ungariei ca un bumerang. Lipsită de fondurile europene, economia maghiară a început să vadă efectele, iar cetățenii au resimțit în mod direct aceste efecte. Magyar a reușit să evolueze de-a lungul unui fir foarte îngust: a afirmat că Ungaria va trebui să facă reforme pentru a căpăta din nou acces la banii europeni dar nu a fetișizat Bruxelles-ul. De altfel, programul anunțat al vizitelor sale vorbește de la sine: vizite la Varșovia, Viena, abia ulterior la Bruxelles. Altfel spus, Ungaria post-Orban vrea să își refacă vechi alianțe, dezvoltate de-a lungul secolelor și compromise de regimul Orban și abia ulterior să reia dialogul direct cu Bruxelles.

Prin urmare, nu trebuie să ne așteptăm la o Ungarie înscrisă pe o traiectorie total diferită de cea a regimului Orban dar diferențe notabile vor exista cu siguranță. În primul rând, se va încerca demantelarea completă a SCN, pentru a lăsa liberă economia, cerința cea mai arzătoare a unui electorat care s-a văzut afectat de privațiuni. În al doilea rand, ideologia promovată de regim, un tip de “suveranism” care a ajuns să fie nucleul extremei drepte la ora actuală în Europa va dispărea. În al treilea rând, relația cu Bruxelles nu va mai fi privită de pe platforma unei adversități radicale, ci de pe una a cooperării. Rămâne de văzut ce fel de relație va construi Magyar cu maghiarii din afara granițelor. Modelul Orban, unic în Europa, beneficiind de finanțări foarte mari, nu va fi ușor de schimbat, deoarece va trebui pus în loc altceva. Chiar și Magyar este destul de ambiguu pe acest subiect. Până la urmă, realitățile economice din Ungaria vor dicta traiectoria acestui model și nicidecum invers.

Suntem încă la începutul înțelegerii mecanismelor care au făcut posibilă ascensiunea, menținerea, decăderea și dispariția unui regim politic precum cel instaurat de Viktor Orban în Ungaria în perioada 2010 – 2026. Un regim care a avut forța de a fi o sursă de inspirație și pentru alți lideri populiști, de extremă dreapta sau adepți ai modelului democrației iliberale. A fost atât de greu a învinge acest regim, încât a fost nevoie de o persoană  din interior care să joace abil cartea distanțării în permanență, în paralel cu cartea continuității față de diferite tradiții politice care au acționat de-a lungul istoriei maghiarilor. Euforia victoriei va trece, Ungaria va intra într-o etapă de reconstrucție absolut necesară. Important este ca în acest proces de durată Ungaria să observe solidaritatea vecinilor și partenerilor săi naturali. Ideea exprimată de Donald Tusk, anume că se bucură de această victorie mai mult decăt cei care au votat efectiv schimbarea ar trebui să fie baza unei construcții comune în următorii ani, în interiorul unei construcții mai ample – cea europeană.