Am fost unul dintre profesorii care au considerat că pot lupta cu ispita telefonului. Că pot crea un mediu care să îi facă pe elevi să renunțe la tehnologie pentru a se integra în lumea din clasă.
Nu a fost vorba despre o simplă iluzie. Până foarte de curând, strategia funcționa. Era vorba doar despre o simplă avertizare. La avertismentul „lasă telefonul, te rog”, elevul absent se simțea prezent. Adultul din fața lui îl privea și era interesat de ceea ce făcea.
În ultima perioadă, lumea virtuală a devenit mult mai intruzivă. Un simplu apel pentru revenirea la realitate nu mai e de ajuns. Elevul atenționat se simte pur și simplu bruscat de intervenția profesorului.
Acesta a fost și primul an școlar în care am fost înjurat de un elev. Nu direct, nu în față, dar revolta a putut fi citită cu ușurință pe buze.
Motivul? „Confiscarea” telefonului.
Elevii cărora li se confiscă tehnologia vor fi nemulțumiți, vor protesta, unii în gând, altora li se va citi revolta pe buze sau în atitudinea sfidătoare. Însă, de cele mai multe ori, acesta este doar primul pas către reconstrucția unui parteneriat educațional veridic.
După doar câteva ore în care regulile au fost respectate, nu am cunoscut niciun elev nemulțumit de această schimbare de atitudine. Dimpotrivă.
La prima vedere, ar putea părea că toate acestea fac munca profesorului mai ușoară. Nu este neapărat astfel.
Cu telefoanele în bănci, în clase e tăcere.
Cu telefoanele confiscate, e zarvă.
Mie îmi era dor să îmi atenționez elevii să nu mai vorbească cu colegul de bancă sau să nu mai trimită bilețele colegei de pe rândul de la fereastră. Iar lor le era dor să aibă mintea în același loc cu trupul.
Spre binele celor pe care îi educăm și din respect pentru meseria noastră: profesori din toate țările, confiscați telefoanele!
Mi se pare un apel ridicol. Trăim totuși în Era Informațională nu în sec XIX. Mai bine s-ar căuta tehnologii didactice care să îmbine transmiterea de cunoștințe cu noile tehnologii.
Ar trebui analizata mai detaliat relatia cu elevii si metoda de predare.
Sunteti un emitator care emite catre un numar de receptori. Fiecare elev e un sistem complex care trebuie sa-si gestioneze corpul, (pe unul il doare burta, altuia ii e somn, si tot asa). Fiecare elev are gandurile si problemele lui, cunostintele lui, poate nu intelege jumatate din ce spuneti sau nu urmareste fiindca fata din fata ii atrage atentia mai mult, sau are ceva mai interesant la care ar putea sa se gandeasca.
Profesorul concureaza cu altii pentru atentia creierului lui.
Ce educati dumneavoastra de fapt? Atentia, disciplina, obedienta? Care sunt motivatiile fiecaruia?
Relatia profesor – elev e asimetrica pe mai multe nivele. Cum compensati asimetriile?
Idea cu oprirea telefoanelor e buna, dar e foarte primitiva, mai evoluati si voi ca suntem in alta era deja.
Putina atentie ‘nea ion,
to’ar’su propune confiscarea… tilifuancelor
Dincolo de aspectele si implicatiile juridice ale, repet, confiscarii
„doctoru”/autor chiar reprezinta „filosofia” foarte primitiva
care pune caruta inaintea boilor, adica, „lupta” cu efectele
inainte de identificarea, asumarea si eliminarea cauzelor
ceea ce, in cazul reusitei, logic si firesc, ar anula efectele…
Ce se va alege de acest apel, mai exact să fie confiscate telefoanele elevilor?
Apelul acesta ar fi echivalent cu, după invenția tiparului de către Gutenberg, interdicția „Opriți cărțile că strică sufletele poporului!”.
Sistemul actual de învățământ obligatoriu de 14 ani e un pat al lui Procust în care majoritatea copiilor sînt chinuiți.
Părinții lui Nică al lui Ştefan a Petrei au fost sfătuiți de Bădița Vasile să-l dea pe copil mai departe la școală fiindcă „avea drag de carte”. Era o excepție. Sînt puțini copiii care au drag de carte. La fel de puțini ca cei care au talent la desen, sau ureche muzicală, sau voce frumoasă, sau fizic de atlet, sau frumusețe de miss, sau psihopatie de politician etc.
Nimeni nu e obligat să deseneze 14 ani zi-de-zi, nici să cânte, nici să compună simfonii, nici să sară cu prăjina, dar toți copiii sînt obligați să tocească materii care nu îi interesează, doar pentru a obține o notă de trecere. Dinu Lipatti a rămas cu 4 clase fiindcă i-au descoperit talentul și au considerat că școala e o pierdere de vreme pentru el.
Ca să faci școală în mod folositor îți trebuie anumite calități native, dintre care cea mai importantă e capacitatea de a rămâne concentrat (focusat, fără să ridici ochii, fără să-ți fugă mintea) măcar un sfert de oră asupra unui text scris.
Țin minte că am avut un coleg de clasă pe care am încercat să-l ajut (la rugămințile părinților lui „să învățăm împreună”), care era incapabil să citească mai mult de 2-3 fraze fără să ridice ochii de pe pagină (în plus, total absent în timpul cititului) și să-mi spună, senin, tot felul de lucruri care îi treceau prin cap în acel moment, fără nici o legătură cu materia. Am renunțat rapid la învățatul împreună. Dar era un băiat bun, am rămas prieteni până în ziua de azi. După ce a terminat 8 clase cu note de 4, 5 și 6, a făcut un liceu agricol. Apoi, a picat de câteva ori la admiterea la agronomie. A ajuns la un CAP. Agricultură, zootehnhnie. Se descurca excelent. L-am vizitat o dată la CAP. A tăiat un miel, a făcut un foc haiducesc, acolo pe câmp, a dat o fugă până la o casă din apropiere și s-a întors cu o damigeană de vin etc. Altădată, într-o seară de sfârșit de vară, ne-am întâlnit întâmplător pe stradă și m-a deturnat, împreună cu încă doi prieteni, la el acasă, a tăiat câțiva iepurași, i-a pus pe un grătar în curte, alături de niște știuleți de porumb, și am petrecut cu pălincă de prune, pulpe de iepure și bere până după miezul nopții. A avut Dacie încă înainte să încasez eu primul salariu de stagiar în capitala patriei noastre, București, casă de la părinți, s-a căsătorit cu o fată frumoasă, doi copii…
Să obligi un copil care „nu are drag de carte”, căruia îi lipsește capacitatea de concentrare pe un text scris, să îndure 14 ani de stat degeaba în băncile școlii e dovada faptului că nu învățătura e scopul, ci ceea ce zice H.L. Mencken:
The aim of public education is not to spread enlightenment at all; it is simply to reduce as many individuals as possible to the same safe level, to breed a standard citizenry, to put down dissent and originality.
Școala primară obligatorie și gratuită ar fi o constrângere suportabilă, traumele psihice din cei patru ani de învățământ forțat având șanse să se cicatrizeze, măcar parțial, până la vârsta adultă. Să rămână în școli doar cei care „au drag de carte”.
Spinoasa problemă a lipsei forței de muncă necalificate, sau slab calificate, ar dispărea rapid în acest scenariu total fantezist, ceea ce ar genera o problemă politică majoră, fiindcă țara ar intra în coliziune cu una din valorile europene: importul masiv de muncitori necalificați din alte continente.
Deci, rămâne cum ne-am înțeles: nu se poate.
obligatorie și gratuită
pana la 8 (eventual 10) ani („grupa”-mica/mare)
ar fi un/o reper/borna
daca… pana atunci, „statul”, prin curricula (si „dascali” competenti),
l-ar ajuta sa-si descopere, dezvolte si valorifice trasaturile native
dar „statul”… nu doar ca nu face asta
ba chiar l-a obligat sa-„nvete” „ca-pe-apa”
tatal-nostru (si alte „rugaciuni/matanii/porunci”)
Marele salt tehnologic aduce cu sine marele salt în neantul ființei. Copiii „digitali” sunt sclavi ai unui locus care nu permite locuire, așa cum știm că omul își locuiește locul. Răul pus pe lume de tehnologie (alături de binele inclus) este ceea ce a lipsit comunismului să devină planetar. Ei, iată, cât progresism (neomarxism) există azi! Internetul există azi, accesul la mase e instantaneu. Asta nu avea comunismul. Ce văd în cabinetul meu la copii de aproape 10 – 12 ani e formatarea unui nou specimen uman, care nu mai e om altfel decât în aparențe. Mintea le e colonizată. Definitiv.
Corect!… Restul este tăcere… până într-o zi…
‘ternetu’ exista de fapt de aprox juma’ de secol,
dar… da, „masele” nici acum nu pot intelege ce-nseamna „formatare”.
Definitiv.
Cam prea dramatic deși totul pare realist. În continuarea ideii, profesorii vor fi instructori de cyborgi….
Ușor de spus greu de făcut.Niște părinți au confiscat telefonul unei eleve de școală generală fata s-a sinucis,ce faci dacă ai un așa caz , sau un copil sare pe fereastră sau cine știe ce face pentru că i-ai luat telefonul?Apoi,vor fi părinți indignați care vor acuza școala de furt sau de dictatură și chiar pot da școală ori profesorul în judecată.Elevii vor ascunde telefoanele și vor sta cu ele pe sub bancă, ce face profesorul predă sau face poliție să vadă care folosește telefonul pe sub bancă ori are căști și ascultă muzică ?Idee este bună trebuie făcut ceva dar nu cu confiscările , nu măsurile punitive aduc ceva pozitiv ci conștientizarea, convingerea, lucrul cu telefonul dar pentru ce se predă, cooperarea cu părinții, programe mai permisive în ce privește abordarea creativă.Ce facem cu IA, va face temele și tot ce au elevii de rezolvat, trebuie să convingem elevii că este mai bine să gândească și să folosească creativ telefonul dar nu IA care să muncească pentru ei.Deci, ușor de zis greu de făcut..
Atunci îndeți școala și să se educe cine vrea dacă e să faceți după cum cântă elevul!
E o idee mai buna decat confiscarea : folosirea lor pentru rezolvare. Astfel, dati-le cat mai multe probleme si cel care le rezolva cu telefonul primeste o nota cu 3 puncte mai putin decat cel care le rezolva fara telefon, 3 puncte i se datoreaza telefonului. Astfel vor fi incurajati sa foloseasca si capul propriu, iar celor care nu ii duce mintea, macar sa foloseasca in mod util telefonul. Oricum in lumea de azi memorarea nu ajuta prea mult, dar o utilizare efocienta a device-urilor inteligente poate aduce economie de timp si efort, plus castigati si liniste in clasa.
Manifestul dv pedagogic este neinspirat.
Romanii au ajuns mai „filosofi decat grecii ” , creeaza tipare , reguli si stiu sa.si apere odraslele …… . De ce nu privim la tari precum Germania , Suedia ce atitudine adopta cand elevii vor sa intre la ore cu telefonul ? Intrebarea este simpla : cat de atent poti fi cand se preda ,iar elevul se joaca pe telefon ?
Azi intreb copila de clasa a 7 a a unor amici:
– iti place la scoala?
– nu.
– :))))) ok. Ce-ti displace cel mai mult?
– chimia.
– …
– nu inteleg nimic.
– mai precis?
– am facut proprietatile apei.
– !
– adica?
– proprietatile fizice si chimice ale apei
– !!
(in gindul meu: da’ ce-aveti cu copiii, maica, sinteti niste sadici fara pic de minte, niste complexati care va decompensati chinuind mintile fragede ale unor copii? Bine ca n-ati inceput cu cristalohidrati si imediat cu Kekule, macar sa stim o treaba! Cine e nenorocitul care a scris programa, sa am o vorba cu el).
Zic: stii ce e Tabelul lui Mendeleev?
Zice: l-am vazut pe telefon. Niste coloane colorate, n-am inteles nimic.
Zic: Normal. Dar e simplu, usor si logic. Tabelul ala e 90% din toata chimia pe care va trebui s-o stii vreodata. Coloanele si grupele alea colorate spun aproape tot ce trebuie sa stii. E mai usor decit crezi.
Zice: am vazut la tine niste pietre frumoase.
Zic: le zicem esantioane.
Zice: de ce?
Zic: pentru ca sint bucati reprezentative din cite-un ceva mai mare. Cuvintul noi l-am luat din franceza, eschantillon.
(Pare ca i-a placut raspunsul).
Zic: Ti-au placut? Alea sint chimie. Organismul tau e chimie. Mincarea ta e chimie. Rolele pe care te-ai dat sint chimie. Treningul de pe tine e chimie. Iarba e chimie. Parul tau frumos e chimie
Sa vedem, cind are chef o sa vina la „meditatii”, gratuit evident, si ii explic(am) sa inteleaga. Poate o sa-i si placa, cine stie? Niste otet, suc de lamiie, ceva bicarbonat se gaseste prin casa. Ba chiar si niste cartofi, cit de niste amidon pe-acolo. Ceva vaselina pentru clante plus vaselina alimentara ca trebuie la revizia espressorului. Nu ma bag la chimia cosmeticelor, la astea sa se descurce cum o putea :))))
Am in biblioteca si niste splendide esantioane de granati aciculari rosii. Astia, tovarasi, sint silicati. Nu cred ca o aduc pe fetita chiar la chimia silicatilor care-i o chestie foarte complicata (si deseori ma depaseste), dar nu se stie niciodata ce poate iesi.