Am fost unul dintre profesorii care au considerat că pot lupta cu ispita telefonului. Că pot crea un mediu care să îi facă pe elevi să renunțe la tehnologie pentru a se integra în lumea din clasă.
Nu a fost vorba despre o simplă iluzie. Până foarte de curând, strategia funcționa. Era vorba doar despre o simplă avertizare. La avertismentul „lasă telefonul, te rog”, elevul absent se simțea prezent. Adultul din fața lui îl privea și era interesat de ceea ce făcea.
În ultima perioadă, lumea virtuală a devenit mult mai intruzivă. Un simplu apel pentru revenirea la realitate nu mai e de ajuns. Elevul atenționat se simte pur și simplu bruscat de intervenția profesorului.
Acesta a fost și primul an școlar în care am fost înjurat de un elev. Nu direct, nu în față, dar revolta a putut fi citită cu ușurință pe buze.
Motivul? „Confiscarea” telefonului.
Elevii cărora li se confiscă tehnologia vor fi nemulțumiți, vor protesta, unii în gând, altora li se va citi revolta pe buze sau în atitudinea sfidătoare. Însă, de cele mai multe ori, acesta este doar primul pas către reconstrucția unui parteneriat educațional veridic.
După doar câteva ore în care regulile au fost respectate, nu am cunoscut niciun elev nemulțumit de această schimbare de atitudine. Dimpotrivă.
La prima vedere, ar putea părea că toate acestea fac munca profesorului mai ușoară. Nu este neapărat astfel.
Cu telefoanele în bănci, în clase e tăcere.
Cu telefoanele confiscate, e zarvă.
Mie îmi era dor să îmi atenționez elevii să nu mai vorbească cu colegul de bancă sau să nu mai trimită bilețele colegei de pe rândul de la fereastră. Iar lor le era dor să aibă mintea în același loc cu trupul.
Spre binele celor pe care îi educăm și din respect pentru meseria noastră: profesori din toate țările, confiscați telefoanele!
