Note despre Venezuela, Trump și dilema (sau iluzia…) privitorului: schimbare sau spectacol?

Începutul anului 2026 găsește Venezuela undeva între captură și captivitate.

Ori de câte ori, undeva în lume, un dictator dispare sau este eliminat, vrem să credem că istoria a făcut un pas înainte, că motivațiile au fost corecte, iar libertatea și democrația îi vor lua rapid locul. Capturarea pe 3 ianuarie a lui Nicolás Maduro Moros (și a soției sale, Cilia Flores) de către Statele Unite, ca urmare a operațiunii „Absolute Resolve” a fost, fără îndoială, un eveniment spectaculos. Dar, dincolo de show și de rețelele sociale unde evenimentul a fost mai întâi anunțat, realitatea care s-a instalat este una mult mai puțin cinematografică. A dispărut un om, nu un sistem. A fost capturat un dictator, dar Venezuela rămâne (cel puțin pentru moment) captivă regimului și unui alt stat ce pretinde să o conducă (administreze) de la distanță.

Lăsând de-o parte dilema legitimității operațiunii din punct de vedere juridic, transformarea dreptului internațional într-un instrument elastic, aplicabil selectiv, în funcție de raportul de forțe, mai relevant este ceea ce nu s-a întâmplat în zilele ce au urmat.

Regimul a rămas pe poziții, iar proclamarea rapidă a vicepreședintei Delcy Rodríguez în funcția supremă și gesturile treptate de cooperare și deschidere par să indice mai degrabă o adaptare, decât o ruptură. Instituțiile au continuat, armata nu s-a clătinat, iar populația – poate epuizată, poate înfricoșată de urmări, poate neîncrezătoare în dedesubturile întregii afaceri – nu a ieșit în stradă să forțeze căderea întregului regim.

Ne place sau nu, regimurile autoritare nu se prăbușesc automat odată cu dispariția liderului, mai ales atunci când au reușit să-și instituționalizeze controlul și să anihileze sau să marginalizeze alternativele. Ele nu sunt simple extensii ale unui singur om, ci rețele, loialități, frici și interese care pot supraviețui schimbării de la vârf.

Schimbarea care seamănă suspect de mult cu trecutul

Delcy Rodríguez nu este o figură accidentală, iar ascensiunea ei ca al doilea om în stat, acum președintă, nu este întîmplătoare. Tatăl său, Jorge Antonio Rodríguez, a fost un lider marxist și fondator al partidului Liga Socialistă. În 1976, a fost arestat pentru implicarea în răpirea afaceristului american William Niehous (eliberat în urma negocierilor intermediate de foarte tânărul emisar a lui Rodríguez,  Nicolás Maduro) și a murit sub tortură în custodia poliției. Moartea sa l-a transformat într-un „martir” pentru mișcarea socialistă venezueleană, marcând profund parcursul academic și politic al copiilor săi, Delcy și Jorge. O influență semnificativă asupra celor doi se presupune a fi avut și Carlos Ilich Ramírez, zis și Carlos „Șacalul”, unul dintre cei mai căutați teroriști internaționali ai epocii, cu care mama lui Delcy ar fi avut o relație după moartea soțului, la Paris.

Cariera politică a celor doi frați, „Frații siniștri” („Los hermanos siniestros”, după cum îi numește în cartea cu același titlu cunoscuta jurnalistă de investigație venezueleană Ibéyise Pacheco), a început sub dictatorul Chávez (1999 – 2013) și a ajuns la apogeo sub Maduro (2013 – 2026), în timpul căruia au format un nucleu de putere esențial al regimului.

Fratele lui Delcy, Jorge Rodríguez Gómez, psihiatru și politician de rang înalt, este Președintele Adunării Naționale a Venezuelei și cel care a învestit-o oficial pe sora sa, Delcy, în funcția de Președinte interimar. Sub Chávez, Jorge a ocupat funcții-cheie precum Președinte al Consiliului Național Electoral (CNE), Vicepreședinte al Venezuelei și Primar al orașului Caracas. La rândul ei, Delcy, avocată cu studii la Caracas și Paris, a deținut sub Chávez diverse funcții în administrația publică înainte de a asuma pentru jumătate de an, în 2006, conducerea Cabinetului Prezidențial, la care este nevoită să renunțe după un dezacord cu dictatorul în timpul unei vizite oficiale la Moscova. Cariera ei se reactivează în 2013, sub Maduro,  ea ocupând mai multe portofolii ca Ministru al Comunicațiilor și Informației, al Afacerilor Externe, al Petrolului, al Economiei, Finanțelor și Comerțului Exterior, printre altele.

Prezentată public de către Donald Trump ca o soluție de continuitate „necesară pentru stabilitate” și pentru evitarea unui război civil în care SUA să fie nevoite să intervină militar, Delcy întruchipează ambiguitatea momentului. Pe de o parte, loialitatea ei față de Maduro și condamnarea inițială a acțiunii americane transmit un mesaj de rezistență ideologică. Pe de altă parte, tonul tot mai conciliant și tolerarea sa de către Washington (deunăzi, președintele Trump lăuda modul în care lucrează cu Delcy) ridică întrebări legitime despre natura reală a acestei tranziții.

Puterea se negociază, nu se răstoarnă

Presa de la Washington și analiștii din regiune au relatat atât despre negocierile eșuate cu Maduro, cât și despre cele cu frații Rodríguez.

În schimbul cedării puterii și părăsirii Venezuelei, dictatorului i-ar fi fost oferită posibilitatea unui exil de aur în Turcia, Qatar, Rusia și, spun unele voci, chiar Spania. Însă dictatorul nu își dorea să părăsească țara, nu credea in iminența operațiunii SUA (în ciuda avertizărilor primite de la Vatican și China cu doar zile înainte) și se temea că, în exil, ar urma să fie asasinat.

Negocierile privind preluarea puterii de către Delcy ar fi existat între frații Rodríguez și SUA încă din toamna anului trecut, când Delcy a călătorit în Qatar pentru a se reuni cu, printre alții, reprezentanți ai CIA. Figura și ambițiile lui Delcy nu erau necunoscute lui Trump și cercului acestuia, având în vedere contribuția financiară realizată de ea către ceremonia de învestire a lui Donald Trump din anul 2017 (prin Citgo, filiala americană a companiei petroliere de stat venezuelene PDVSA), dar și prietenia strânsă a lui Jorge Rodríguez cu Richard Grenell, diplomat american de rang înalt, Emisar Special Prezidențial pentru Misiuni Speciale, apropiat lui Donald Trump și susținător al menținerii lui Delcy Rodríguez.

În mod clar, pentru Statele Unite, o astfel de figură poate fi mai utilă decât o opoziție idealistă, dar slab înrădăcinată instituțional și, poate, mai puțin dirijabilă. Un actor din interiorul regimului este, uneori, un partener mai previzibil decât un reformator autentic.

Alegerea ei este surprinzătoare pentru cei ce se așteptau ca SUA să îi sprijine și să îi aducă la putere imediat pe reprezentanții opoziției – María Corina Machado Parisca, proaspăta cîștigătoare a Premiului Nobel, lidera opoziției, și Edmundo González Urrutia, considerat președintele ales al Venezuelei de către Uniunea Europeană, SUA lui Biden și Trump (în ciuda faptului că nu a reușit să fie primit de Trump la Washington) și alte state din regiune.

Este însă o alegere aliniată cu intențiile declarate încă din prima conferință de presă ale lui Trump: administrarea directă, de la distanță, a Venezuelei până cînd se va putea realiza o tranziție sigură și adecvată, controlul resurselor petroliere (intrarea marilor companii petroliere americane, repararea infrastructurii și extragerea la niveluri record), oprirea fluxului de droguri și eliminarea bandelor criminale de tipul Tren de Aragua și reafirmarea Doctrinei Monroe (“America a americanilor!”) în emisfera vestică – de fapt, o versiune dezideologizată a acesteia și redenumită, desigur, Donroe – și limitarea influenței Chinei, Iranului și Rusiei, inclusiv a accesului lor la petrolul și resursele Venezuelei.

În ciuda eforturilor opoziției și a Mariei Corina Machado de a se autopropune pentru a conduce tranziția în Venezuela, este, într-adevăr, foarte grăitor contrastul dintre modul în care Donald Trump s-a referit la Delcy Rodríguez, lăudând-o pentru cooperarea sa și “o persoană grozavă”, și primirea lui Machado la Washington, într-o vizită privată, fără presă, fără declarații comune, și despre care Casa Albă a asigurat că este “o doamnă minunată, o voce curajoasă”, dar care nu schimbă părerea președintelui despre incapacitatea ei de a conduce, în aceste momente, Venezuela.

Tolerarea (sau alegerea) unei conduceri locale care promite cooperare economică și reorientare strategică, chiar dacă menține aparențele unui regim autoritar, este o opțiune rațională. Iar tranziția către un regim democratic, cu organizarea unor alegeri libere și transparente, rămâne un scenariu fără garanții, certitudini sau dată previzibilă, deși chiar Trump a fost nevoit să recunoască, într-unul din interviurile sale la televiziunile americane, că scopul este să se ajungă „eventual” și la instaurarea unui regim democratic.

„Efectul Maduro”

Venezuela nu este însă doar o problemă venezueleană pentru Administrația Trump. Ea funcționează și ca avertisment. Pentru Columbia lui Gustavo Petro și Mexicul Claudiei Sheinbaum, unde cartelurile continuă să opereze nestingherite la scară industrială și să alimenteze piața americană cu droguri. Pentru Cuba lui Miguel Díaz-Canel Bermúdez, aflată în pericol de prăbușire fără petrolul și banii pe care îi primea din Venezuela (petrol furnizat acum de Mexic) și avertizată de SUA să accepte o înțelegere cît mai curând. Dar și pentru alți actori, mai apropiați sau mai îndepărtați, care se opun pretențiilor americane în dosare comerciale sau strategice. „Efectul Maduro” a atins inclusiv Nicaragua regimului Ortega–Murillo, pentru care Venezuela este principalul partener politic și economic din regiune. Preluînd exemplul recent al Venezuelei care, dintr-un gest de bunăvoință față de SUA, a eliberat un grup de deținuți politici (în realitate mult mai puțini decât susține public), Nicaragua a eliberat, la rândul său (și la cererea Ambasadei americane la Managua), un grup de 60 de deținuți.

În loc de concluzii, întrebări fără răspuns (deocamdată)

Operațiunea SUA „Absolute Resolve” în Venezuela a durat doar 40 de minute, însă înlocuirea regimului autoritar de la Caracas cu unul democratic autentic, atunci cînd se va întîmpla, dacă se va întîmpla, va lua mult mai mult timp, iar pînă atunci nu va fi ușor să distingem între iluzii și realitate.

Este Venezuela începutul unei strategii de dezmembrare reală și graduală a regimului din interior sau doar un exercițiu geopolitic? Care sînt intențiile reale ale lui Delcy Rodríguez: de cooperare reală și pion într-un proces de tranziție controlat de SUA sau de cumpărare de timp, într-o tranziție simulată, pentru consolidarea puterii personale (pe care și-a dorit-o întotdeauna) și a unui regim Rodríguez sau a unei democrații de fațadă în Venezuela?

Alegerile, dacă vor avea loc, atunci când vor avea loc, vor fi ele un exercițiu real de schimbare sau o modalitate de legitimare formală? Dacă acestea vor fi organízate abia peste doi ani, așa cum unele surse par să indice că și-ar dori administrația de la Washington, Rodriguez ar putea avea suficient timp pentru a-și curăța și transforma imaginea suficient încât să poată participa la alegeri drept politicianul reformator ce a avut curajul să decupleze țara de la dictatura lui Maduro.

Rodríguez va avea nevoie de fidelitatea continuată a armatei și structurilor de forță ale regimului conduse de Ministrul de Apărare, Vladimir Padrino López, și de Ministrul de Interne, temutul și influentul Diosdado Cabello, fondator al chavismului, însă și ei ar putea aspira la acapararea puterii.

Va rămâne opoziția venezueleană unită în jurul Maríei Corina Machado și va reuși să obțină votul de încredere al lui Trump? Medalia comemorativă a Premiului Nobel pentru Pace, decorează acum Biroul Oval al lui Trump, iar Machado se arată neobosită în turneul său la Washington. Cum va rezista în următoarea perioadă imaginea ei de eroină a rezistenței anti-Maduro și va fi ea capabilă să se transforme într-o eroină credibilă a reconstrucției și democrației într-o țară în care așteptările – după decenii marcate de corupție, opresiune, exodul, exilul și sărăcia populației – vor fi foarte mari?

El tiempo dirá. Timpul ne va spune.