Despre copiii pe care îi învățăm să se descurce, experimentele care trebuie să reușească și ceea ce rămâne de înțeles după ce am obținut rezultatul așteptat.
Am construit cândva, împreună cu câțiva copii dintr-un centru de zi din Oradea, un barometru simplu dintr-un borcan, un balon și un pai. Balonul, întins peste gura borcanului, forma o membrană elastică, iar paiul ne permitea să observăm deplasările acesteia. Materialele erau dintre cele pe care le găsești aproape în orice casă, iar construirea unui instrument științific cu propriile mâini făcea parte din farmecul activității.
După câteva ore, copiii au observat că vârful paiului se ridicase. Eram în interiorul clădirii, iar vremea de afară părea neschimbată. Aerul condiționat era însă pornit, așa că am început să discutăm despre temperatură, despre aerul din borcan și despre felul în care membrana reacționa la diferențele de presiune dintre interior și exterior. Instrumentul nostru era sensibil și la condiții pe care nu le luaserăm inițial în calcul.
Dintr-o neatenție, l-am lăsat apoi afară câteva zile. Îmi propusesem să fac între timp alte activități și rămăseseră unele noțiuni de fizică, de la școală, asupra cărora copiii aveau nevoie de explicații. Când l-am privit din nou, unul dintre copii a remarcat surprins că paiul indica altceva, deși vremea păruse relativ constantă.
M-am gândit că permeabilitatea balonului ar fi putut contribui la modificare, însă pentru a verifica ipoteza ar fi trebuit să urmărim și temperatura, presiunea atmosferică, precum și eventualele pierderi de aer pe la marginile membranei. Nu am făcut între timp acele verificări, astfel că explicația a rămas deschisă.
Dacă ne-am fi oprit în momentul în care paiul s-a mișcat prima dată, am fi avut toate motivele să fim mulțumiți. Copiii construiseră un obiect care reacționa la modificarea condițiilor din jur, folosind materiale simple, iar activitatea putea fi considerată încheiată cu succes. Ne descurcaserăm, cum ne place atât de mult să spunem.
Îmi amintesc însă experimentul mai ales pentru ceea ce s-a întâmplat după ce sarcina părea terminată. Aveam un instrument funcțional și o observație pe care încă nu o puteam explica pe deplin. Copiii au început să pună întrebări din proprie inițiativă, unele la care nici eu nu mă gândisem. Am discutat, am căutat explicații și am reușit să lămurim împreună o parte dintre ele. Altele au rămas deschise, pentru că aveam nevoie de verificări suplimentare.
Dar mă întreb câte dintre aceste întrebări ar mai fi apărut dacă, mulțumiți că instrumentul funcționa, ne-am fi oprit la „Ce-i făcut e bun făcut”.
„Lasă, că te descurci tu!”
Puține expresii mi se par atât de familiare în România precum aceasta. O auzim în familie, la școală, la serviciu. Uneori este spusă cu admirație, alteori cu încrederea că vom găsi singuri o soluție. Există și împrejurări în care cineva o folosește pentru a încheia o conversație, fiindcă timpul, resursele sau disponibilitatea de a oferi ajutor sunt limitate. Aceleași cuvinte pot exprima încurajare, apreciere ori o responsabilitate lăsată în seama altcuiva.
„Lasă, că te descurci tu!” poate fi, uneori, felul în care – adesea fără rea-voință – îi spunem cuiva că va trebui să compenseze singur ceea ce, în condițiile disponibile, nu am reușit să explicăm.
A te descurca presupune adesea ingeniozitate. Îl admirăm pe omul care repară ceva folosind două obiecte găsite prin casă, pe cel care improvizează inteligent și pe cel care găsește o cale de ieșire într-o situație dificilă. La fel facem și față de un părinte care, obosit și fără multe resurse, îi pregătește totuși copilului mâncarea pentru ziua următoare.
Sunt capacități valoroase, pe care școala ar avea toate motivele să le cultive. Dar felul în care judecăm reușita poate ascunde diferențe importante între ceea ce oamenii au făcut și ceea ce au înțeles.
Un elev rezolvă o problemă de fizică folosind o formulă memorată. Altul obține același rezultat după ce identifică mărimile relevante, verifică ipotezele și alege relația potrivită. Amândoi pot primi aceeași notă, deși au apelat la aspecte diferite ale cunoașterii. Dacă le cerem să explice raționamentul sau să aplice ceea ce știu într-o situație nouă, începem să observăm lucruri pe care răspunsul final le lăsase ascunse.
Există situații în care rapiditatea și precizia reprezintă chiar obiectivul învățării. Un elev care stăpânește bine un procedeu îl poate aplica eficient, fără să reconstruiască de fiecare dată întreaga demonstrație. Important este să știm ce anume evaluăm: capacitatea de a efectua o operație, înțelegerea relațiilor pe care se bazează sau priceperea de a verifica rezultatul.
În școală, finalizarea activităților are o importanță practică inevitabilă. Exercițiile trebuie rezolvate, proiectele predate, fișele completate, iar clopoțelul sună indiferent câte întrebări au rămas fără răspuns. Copiii învață treptat ce se apreciază, ce proceduri le aduc note bune și cât timp merită să insiste asupra unei dificultăți. Învață să se orienteze într-un mediu în care regulile reușitei sunt stabilite – în mare parte – de adulți.
Mă întreb cât din ceea ce numim performanță școlară reflectă înțelegerea lumii și cât reflectă priceperea elevului de a recunoaște ce se așteaptă de la el. Întrebarea devine mai incomodă când descoperim că uneori chiar explicațiile pe care i le oferim îl obligă să se descurce.
Lucrurile pe care le declarăm evidente
„Este evident că”, „se vede ușor că”, „rezultă imediat”, „demonstrația este evidentă și se lasă ca exercițiu”. Toate acestea sunt formulări familiare din manuale și demonstrații matematice. Pentru cineva care cunoaște deja subiectul, ele pot economisi timp. Un elev aflat la prima întâlnire cu acel conținut poate recunoaște fiecare simbol și totuși să piardă legătura dintre două rânduri. Merge mai departe, sperând că sensul îi va deveni clar ulterior, iar câteva exerciții rezolvate corect îi pot ascunde inclusiv lui dificultatea.
Am întâlnit un exemplu interesant într-un manual de fizică pentru clasa a X-a. La lecția despre transformarea izotermă, este prezentată formula lucrului mecanic efectuat de un gaz, însoțită de următoarea explicație: „Întrucât noţiunile de matematică la acest nivel nu sunt complete, prezentăm expresia lucrului mecanic fără demonstraţie”.
Decizia este – într-o anumită măsură – explicabilă. Deducerea obișnuită a formulei presupune folosirea unei integrale, iar elevii de clasa a X-a nu au studiat încă acest instrument matematic. Câteva pagini mai târziu, însă, sunt introduse explicit variații infinitezimale de entropie, folosind simbolurile dS, dQ și dV, și este invocată din nou insuficiența cunoștințelor matematice pentru a justifica omiterea unor explicații suplimentare.
În parcursurile liceale care includ analiza matematică, derivatele sunt studiate, de regulă, în clasa a XI-a, iar integralele în clasa a XII-a. Până atunci, elevii au întâlnit deja la fizică relații al căror limbaj anticipează aceste instrumente. Iar când ajung să le studieze la matematică, nimic nu garantează că vor reveni asupra fenomenelor fizice pentru care le-ar fi fost necesare.
Un elev de la filologie care citește aceleași pasaje pe cont propriu se poate confrunta cu o dificultate suplimentară: parcursul său școlar obișnuit nu include studiul formal al acestor instrumente în ultimii doi ani de liceu. În asemenea situații, eticheta familiară potrivit căreia „filologii fug de matematică” riscă să transforme o diferență de pregătire într-o presupusă limită a capacităților elevului.
Desigur, putem introduce intuitiv o notație diferențială înaintea studierii calculului diferențial. Însă tocmai această posibilitate ne obligă să ne gândim mai atent la explicațiile pe care le oferim. Când hotărâm că o demonstrație trebuie amânată, dar relația matematică poate fi utilizată imediat, ce anume ne asigură că elevul înțelege fenomenul descris? Și cine îl ajută, mai târziu, să recupereze legăturile rămase neexplicate și să integreze toate aceste elemente în contexte noi?
Într-un studiu publicat în 2008, Bryan Brown și Kihyun Ryoo au comparat două modalități de a preda fotosinteza, folosind materiale educaționale digitale și un eșantion de 49 de elevi de clasa a V-a. Copiii care au explorat inițial conceptele în limbaj cotidian, înaintea introducerii terminologiei specializate, au obținut rezultate mai bune la evaluarea înțelegerii conceptuale [1]. Rezultatele privesc un context precis, dar arată cât de importantă poate fi construirea sensului înaintea utilizării limbajului specializat.
Mai există o dimensiune socială. Un copil care pierde firul unei demonstrații poate avea acasă pe cineva care să îl ajute, poate merge la meditații sau poate ști unde să caute materiale suplimentare. Altul depinde aproape integral de ceea ce reușește să înțeleagă în clasă. Când explicațiile lasă prea multe legături neclarificate, posibilitatea de a continua învățarea ajunge să depindă și de sprijinul disponibil în afara școlii.
Elevul care reconstruiește singur un raționament incomplet dă dovadă de perseverență și inteligență. Dar faptul că a reușit poate face să treacă neobservată dificultatea pe care a fost nevoit să o depășească, mai ales când alți copii, aflați în aceeași situație, nu dispun de aceleași resurse.
Uneori, îi felicităm pe copii pentru că s-au descurcat tocmai acolo unde explicațiile noastre s-au oprit. Le admirăm perseverența, iar dificultățile pe care au fost nevoiți să le depășească singuri ajung să treacă aproape neobservate.
Profesorul care se prefăcea că nu știe
În numărul din 15 aprilie 1939 al revistei Natura, Gheorghe Gh. Longinescu își rememora experiența didactică de peste patru decenii. Profesorul de fizică și chimie povestea despre demonstrațiile realizate în licee și la universitate și afirma cu mândrie: „Niciodată experienţele n’au dat greş” [2].
Longinescu acorda o mare importanță pregătirii experimentelor. Aparatele trebuiau să funcționeze, fenomenele să poată fi observate clar, iar elevii să aibă încredere în ceea ce vedeau. Relata însă și că, atunci când apăreau dificultăți, uneori se prefăcea că nu știe cum să continue și îi invita pe copii să propună soluții. Încerca sugestiile lor până când demonstrația reușea.
Este o mărturie fascinantă prin felul în care combină grija pentru demonstrația științifică și participarea elevilor. Longinescu le oferea copiilor ocazia să gândească, să propună și să intervină în desfășurarea unei activități al cărei rezultat era cunoscut dinainte. În același articol, critica manualele prea sărace în explicații și argumenta că elevii care lipsiseră de la lecție trebuiau să poată găsi în carte sprijinul necesar. Sunt preocupări pedagogice pe care le recunoaștem și astăzi.
Un detaliu m-a făcut să mă întorc cu gândul la barometrul pe care îl construisem cu copiii din Oradea. Longinescu simula uneori dificultatea pentru a-i invita pe elevi să propună soluții. În cazul meu, dificultatea apăruse chiar din experiment: nu știam cu certitudine ce produsese modificarea indicației după câteva zile. Aveam o ipoteză despre membrana balonului, dar îmi lipseau observațiile necesare pentru a o verifica. Le puteam explica elevilor ce suspectam și ce ar fi trebuit să măsurăm. Siguranța unui răspuns ar fi fost, în acel moment, nejustificată.
Mă întreb ce învață un copil când vede un adult competent într-o asemenea situație. De regulă, profesorul formulează întrebarea, cunoaște răspunsul și decide dacă explicația elevului este corectă. În fața unei observații neașteptate, explicația adultului ajunge să fie examinată împreună cu cea a copilului.
Autoritatea intelectuală a profesorului se construiește și prin felul în care își justifică afirmațiile, își verifică ipotezele și recunoaște limitele informațiilor disponibile. Copiii pot învăța astfel că o explicație trebuie susținută prin dovezi indiferent cine o formulează.
Îi învățăm să își justifice răspunsurile. Cât de des le arătăm că și explicațiile adulților trebuie să răspundă în fața dovezilor?
Când punctele nu stau pe dreaptă. Și de ce nu-i bine să le punem acolo „cu mâna”
Să presupunem că elevii măsoară alungirea unui resort pentru mai multe valori ale forței aplicate. În domeniul de valabilitate al legii lui Hooke, ar trebui să observe o relație de proporționalitate directă. În laborator, câteva puncte se abat de la dreapta anticipată, influențate de precizia riglei, de modul în care au fost citite valorile sau de proprietățile resortului.
Elevii ar putea verifica măsurătorile, compara procedurile și discuta despre incertitudini. Pot însă ajunge și la concluzia că punctele incomode trebuie eliminate, fiindcă graficul ar trebui să arate ca în manual.
În 2018, Martin Stein, Emily Smith și Natasha Holmes au analizat notițele, pentru activitățile experimentale, ale 107 grupuri de studenți din trei instituții americane. Aproximativ 30% dintre grupuri au consemnat practici de cercetare discutabile, precum și interpretări subiective ale rezultatelor sau intervenții nejustificate asupra echipamentelor și datelor. Majoritatea acestor practici erau asociate cu încercarea de a confirma rezultatul cunoscut [3]. Un studiu ulterior a arătat că așteptarea confirmării influența deciziile studenților chiar și în laboratoare concepute pentru dezvoltarea competențelor de investigare [4].
Cercetările privesc mediile universitare studiate, iar notițele analizate surprind practicile care au fost consemnate. Dar întrebarea pe care o ridică este relevantă și pentru școală: ce crede elevul că trebuie să obțină când profesorul îi spune să facă un experiment?
Când știm dinainte cum ar trebui să arate graficul, este tentant să tratăm fiecare abatere drept o greșeală de eliminat. Uneori, valorile sunt într-adevăr eronate și trebuie verificate. Alteori, abaterea ne arată ceva despre instrument, procedură sau limitele modelului folosit. În ambele situații, calitatea explicației depinde de ceea ce facem cu datele, inclusiv cu cele care ne incomodează.
O asemenea deprindere poate fi greu de cultivat într-o oră obișnuită. Profesorul are un timp limitat, instrumente care uneori funcționează imperfect și elevi care au nevoie de sprijin diferit. Poate decide să repete o măsurătoare, să continue investigația sau să revină ulterior asupra problemei. Contează ca elevii să înțeleagă de ce a ales o anumită procedură și ce întrebări au rămas deschise.
În toate aceste situații, rezultatele pe care le apreciem influențează ceea ce elevii ajung să considere important. Dacă experimentul este judecat exclusiv după obținerea valorii așteptate, verificarea datelor poate deveni o etapă pe care unii vor încerca să o scurteze. Când apreciem și calitatea procedurii, acordăm un loc real întrebărilor ridicate de observațiile neașteptate.
Merită să ne gândim la această diferență și atunci când privim rezultatele prin care judecăm performanța școlii.
Anul în care cifrele s-au schimbat
În vara anului 2011, rezultatele Bacalaureatului au provocat un șoc public. În 2009, promovaseră 81,47% dintre candidații prezentați la sesiunea de vară. În 2010, procentul coborâse la 69,30%, iar în 2011 ajunsese la 45,72%, după soluționarea contestațiilor [5]. Diferența a provocat comparații între generații și întrebări despre pregătirea absolvenților.
Dar ce anume se schimbase?
În 2017, Oana Borcan, Mikael Lindahl și Andreea Mitrut au publicat o cercetare despre efectele măsurilor anticorupție introduse la Bacalaureat [6]. Autorii au valorificat faptul că instalarea camerelor de supraveghere a avut loc în momente diferite, în 2011 și 2012, pentru a estima efectul monitorizării asupra rezultatelor. În contextul măsurilor anticorupție, supravegherea a redus probabilitatea de promovare cu aproximativ 9,5 puncte procentuale, potrivit estimării lor. O parte a rezultatelor raportate anterior fusese influențată de practici frauduloase.
Cercetarea documentează inclusiv situații în care candidații primiseră răspunsuri identice, distribuite cu implicarea unor adulți. Asemenea practici încălcau regulile examinării și afectau credibilitatea rezultatelor. Existența lor nu oferă temei pentru a judeca o întreagă generație, dar ne arată de ce condițiile în care este obținută o notă contează atunci când încercăm să înțelegem ce exprimă ea.
În jurul examenelor cu miză mare se formează numeroase strategii de adaptare. Elevii se pregătesc suplimentar, exersează tipare de subiecte, caută explicații și încearcă să își folosească timpul cât mai eficient. Sunt forme legitime de pregătire, cu beneficii reale. Frauda reprezintă încălcarea regulilor și compromite semnificația rezultatului. Toate aceste comportamente ne amintesc însă cât de puternic influențează regulile evaluării ceea ce oamenii fac pentru a reuși.
Studiul lui Borcan și al colegilor săi a evidențiat și o consecință mai puțin discutată: reducerea fraudei a fost însoțită de accentuarea diferențelor de rezultate dintre elevii săraci și cei cu resurse mai mari [6]. În condiții de examinare mai stricte, inegalitățile educaționale au devenit mai vizibile. O evaluare mai corectă ne poate arăta, așadar, și cât de inegal au fost pregătiți elevii să îi facă față.
Mă gândesc din nou la expresia „Lasă, că te descurci tu!”. Un copil se poate descurca fiindcă a muncit enorm, fiindcă a primit explicații suplimentare sau fiindcă a avut pe cineva care să îl ajute atunci când nu mai înțelegea. Altul poate depune un efort comparabil și totuși poate obține un rezultat mai slab. Efortul și capacitatea individuală contează, dar posibilitatea de a le transforma în performanță depinde și de condițiile în care înveți.
Există ceva tulburător în felul în care putem admira capacitatea unui copil de a depăși dificultăți fără să ne întrebăm de ce a fost nevoit să le înfrunte cu atât de puțin sprijin. Uneori, meritul pe care i-l atribuim devine atât de vizibil încât condițiile care au făcut necesar acel efort dispar din discuție.
Cifrele Bacalaureatului ne spuneau câți candidați promovaseră în anumite condiții. Studiile despre felul în care erau obținute rezultatele ne ajută să înțelegem mai mult. Dar rămâne o întrebare pentru care promovabilitatea singură nu poate oferi răspunsul: ce au învățat elevii și ce pot face cu ceea ce știu atunci când nimeni nu le mai spune dinainte cum ar trebui să arate rezultatul?
Un profesor, o revistă și șase puncte
Am găsit însă o întâmplare care pune această discuție într-o lumină neașteptată.
Într-un text intitulat „Sub constelațiile numerelor”, Ion Barbu își amintea de profesorul său de matematică, Ion Banciu, de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Banciu îi obișnuise pe elevi să lucreze probleme, să redacteze soluții și să le trimită la Gazeta matematică. Publicarea unei soluții îi entuziasma; refuzul ei îi putea întrista profund. Profesorul formase în jurul matematicii o comunitate de adolescenți care ajunseseră să urmărească, aproape cu înfrigurare, soarta propriilor încercări.
Barbu își amintea mai ales rigoarea profesorului și felul în care acesta îi trezise pasiunea pentru cercetare. Soluțiile trebuiau puse pe hârtie, judecate cât mai riguros și verificate. Dincolo de problemele rezolvate, elevii își formaseră un anumit raport cu disciplina, cu propriile idei și cu evaluarea lor de către ceilalți.
În martie 2019, această evocare a devenit text-suport pentru simularea națională a Bacalaureatului la limba și literatura română [7]. Am fost printre cei care au susținut simularea în același an.
Elevilor li se cerea, printre altele, să identifice o caracteristică a unui matematician autentic, să explice importanța lui Banciu pentru Barbu și să prezinte transformarea din clasă. Fiecare cerință valora șase puncte. O altă sarcină, de douăzeci de puncte, le cerea să argumenteze dacă profesorii influențează alegerea carierei.
Sunt cerințe legitime de lectură și argumentare. M-a impresionat însă întâlnirea dintre cele două lumi. În amintirea lui Barbu, valoarea profesorului se măsura în felul în care elevii ajunseseră să gândească și să trăiască disciplina. În simulare, aceeași experiență devenea un text de valorificat într-un timp limitat, potrivit unui barem.
Nu avem cum să aflăm câți elevi au rămas cu întrebări despre felul în care un profesor poate schimba relația cu o disciplină. Baremul permitea evaluarea unor performanțe precise. Cât dintr-o asemenea experiență ajunge să fie vizibil în rezultatele prin care evaluăm astăzi învățarea?
Ce rămâne după ce ne-am descurcat?
Ne descurcăm foarte bine să consemnăm reușite. Un experiment funcționează, o fișă este completată, un elev promovează, un procent crește. Fiecare dintre aceste rezultate poate reflecta muncă, pricepere și progres. Mai greu ne este să rămânem cu întrebările care apar după ce reușita a fost consemnată.
Mă întorc la barometrul din Oradea. Copiii construiseră instrumentul și observaseră ceva ce eu nu puteam explica sigur. Aveam o ipoteză, dar îmi lipseau măsurătorile necesare pentru a o verifica. Ar fi trebuit să continuăm. Activitatea s-a încheiat, iar întrebarea a rămas.
Mă gândesc și la copiii care învață singuri ceea ce nu au înțeles la clasă, la cei care găsesc ajutor în afara școlii și la cei care nu au pe cine întreba. Îi admirăm pe cei care reușesc. Uneori, atât de mult, încât uităm să cercetăm ce anume au fost nevoiți să compenseze.
Mi-aș dori să îi învățăm să fie inventivi, să își verifice explicațiile și să aibă curajul de a spune că au obținut altceva decât se așteptau. Mi-aș dori, mai ales, să le acordăm timpul și sprijinul necesare pentru a afla de ce.
În ziua aceea, copiii își făcuseră partea. Eu declarasem activitatea încheiată. Întrebarea rămăsese fără răspuns. Și era rândul meu să mă descurc cu ea.
Referințe
1. Brown, B. A., & Ryoo, K. (2008). Teaching science as a language: A “content-first” approach to science teaching. Journal of Research in Science Teaching, 45(5), 529–553. https://doi.org/10.1002/tea.20255
2. Longinescu, G. G. (1939). „Pomenirea Doctorului C. I. Istrati (XII)”. Natura, anul XXVIII, nr. 4, 15 aprilie, pp. 145–150. Biblioteca Digitală BCU Cluj-Napoca. https://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/68120/1/BCUCLUJ_FP_493856_1939_028_004.pdf
3. Stein, M. M., Smith, E. M., & Holmes, N. G. (2018). Confirming what we know: Understanding questionable research practices in intro physics labs. Physics Education Research Conference Proceedings. https://doi.org/10.1119/perc.2018.pr.Stein
4. Smith, E. M., Stein, M. M., & Holmes, N. G. (2020). How expectations of confirmation influence students’ experimentation decisions in introductory labs. Physical Review Physics Education Research, 16, 010113. https://doi.org/10.1103/PhysRevPhysEducRes.16.010113
5. Pantazi, R. (2011, 8 iulie). „BAC 2011. Rezultate finale: Promovabilitatea la nivel național este de 45,72%”. HotNews. https://hotnews.ro/bac-2011-update-rezultate-finale-promovabilitatea-la-nivel-national-este-de-4572-cu-125-puncte-procentuale-mai-mare-decat-inainte-de-contestatii-675332
6. Borcan, O., Lindahl, M., & Mitrut, A. (2017). Fighting corruption in education: What works and who benefits? American Economic Journal: Economic Policy, 9(1), 180–209. https://doi.org/10.1257/pol.20150074
7. Ministerul Educației Naționale, Centrul Național de Evaluare și Examinare. (2019). Simularea examenului de Bacalaureat, clasa a XII-a, limba și literatura română, profil real și tehnologic, subiectul I. Fragment din Ion Barbu, „Sub constelațiile numerelor”. https://profesorjitaruionel.com/wp-content/uploads/2019/03/E_a_XII_romana_real_tehn_2019_var_simulare.pdf




