Ce putem citi printre rânduri din declarația unionistă a președintei Maia Sandu?

Interviul Maiei Sandu pentru podcastul „The Rest is Politics”, printre cele mai reputate inițiative de profil în plan global, coordonat de către Rory Stewart și Alastair Campbell, foști demnitari britanici, a lansat o dezbatere politică importantă în spațiul românofon. O declarație a președintei Republicii Moldova a provocat, în mod deosebit, această dezbatere: aceea că, în cazul în care un referendum ar fi organizat pe tematica unirii între România și Republica Moldova, ar vota categoric „Da”. Desigur, declarația a fost însoțită de o motivație pertinentă, aceea că suveranitatea și democrația liberală fragilă, în curs de consolidare a unui stat mic precum Moldova, sunt dificil de ocrotit în acest ecosistem geopolitic vitreg.

Ulterior, președinta a reiterat angajamentul ferm al țării de integrare în Uniunea Europeană drept singur proiect de țară validat de o majoritate a populației, unirea cu România neîntrunind încă acest prag. Totuși, afirmația Maiei Sandu a antrenat o conversație esențială, într-o manieră foarte curajoasă, iar ea poate fi citită în multiple registre. Este evident că o astfel de declarație a fost făcută posibilă de un climat politic favorabil, în urma unor alegeri câștigate cu succes de către Maia Sandu, respectiv Partidul Acțiune și Solidaritate și în absența unui sezon electoral situat în expectativă. Costul politic este, practic, minor.

Chiar și așa, afirmația unionistă a Maiei Sandu rămâne incontestabil curajoasă. Multe voci o asociază unor posibile ambiții politice pe malul stâng al Prutului, la București. Un astfel de scenariu rămâne, însă, fictiv, în lipsa unei infrastructuri politice favorabile la Chișinău. Capitalul considerabil de încredere de care Maia Sandu se bucură în rândul electoratului liberal și pro-european la București nu este primită întocmai cu seninătate în rândul elitelor politice. Inclusiv tabăra reformistă este, în România, neunitară, plină de facțiuni care acționează în silozuri; observăm acest aspect urmărind politica internă a formațiunilor în cauză sau, episodic, chiar relația dintre Palatul Cotroceni și Palatul Victoria. Mizele politice și geopolitice sunt mult mai mari, iar acest articol propune o revizuire a acestora.

România și Moldova – Două state, un spațiu public comun

Relația dintre România și Republica Moldova în urma dobândirii independenței Chișinăului față de URSS au fost marcate, într-o formă sau alta, de mantra unionistă. Deși multiple administrații la Chișinău, precum cele comuniste ale președintelui Voronin, respingeau categoric teza unionistă, raportarea la relația specială, bazată pe comunitatea de limbă, cultură și istorie pe care cele două state o împărtășesc, a devenit poate principalul vector al orientării politice la Chișinău. Simultan, poziționarea asupra chestiunii unioniste a devenit o tematică marcantă și la Chișinău; dacă, pentru administrația Băsescu, portofoliul moldovenesc a fost o temă prioritară a mandatelor sale, administrația Iohannis și guvernele aferente și-au plasat sprijinul pentru integrarea europeană a Moldovei în centrul politicii externe a țării.

Chiar mai curând, în contextul războiului din Ucraina și tăvălugului hibrid al Rusiei, politica de la Chișinău și relația dintre cele două țări au devenit tematici prioritare la București. În timpul alegerilor din Moldova din 2024, atât cele două scrutine prezidențiale, cât și referendumul pentru integrarea europeană, deși România era în plină campanie electorală pentru alegerea șefului statului, evenimentele de la București aproape că au înghețat timp de două săptămâni, iar spațiul mediatic a fost marcat de sezonul electoral decisiv de la Chișinău. O formă similară de empatie, de intimitate politică și de rezonanță experiențială s-a manifestat și la Chișinău, chiar mai fluidă prin prisma moldovenilor cu dublă cetățenie care au decis calificarea în turul al II-lea al candidatului liberal, reformist în ambele scrutine, și în noiembrie 2024, și în mai 2025. Cele două spații publice au fuzionat în acest context.

Din toate realitățile descrise mai sus, putem deduce trei registre ale relației moldo-române în ultimii circa 35 de ani: panromânismul, moldovenismul sau pan-slavismul și europenismul. Fiecare dintre ele poate fi asociată unui vocabular anume în politica externă. Sub umbrela panromânistă, românii și moldovenii sunt „frați”, moldovenii fiind descriși drept „basarabeni”. Tutela moldovenistă marchează separația clară între români și moldoveni și insistă pe o „Moldovă independentă”. În cele din urmă, europenismul se materializează printr-un limbaj al „prieteniei speciale” și al „relației unice” între cele două state. Aceste paradigme sunt prezentate mai jos, fiindu-le asociate și teze unioniste specifice. Ele sunt inspirate din teza de disertație pe care am redactat-o în aprilie 2025, pe tema relației bilaterale moldo-române în contextul integrării europene a Republicii Moldova.

Unionismul în prezent. Paradigmele relației bilaterale moldo-române în era post-sovietică

Prima, paradigma panromânistă, stipulează că românii și moldovenii sunt „frați”, împărtășind o identitate comună. Această paradigmă funcționează, în esență, în spiritul ideii că unirea este o chestiune de destin, de vocație, iar eforturile politice trebuie direcționate în această logică. Mișcarea unionistă și-a regăsit debutul, în epoca contemporană, sub tutela acestei paradigme, acțiunile Frontului Popular din Moldova dintre 1989 și 1991 având întocmai intenția de a direcționa proaspătul stat moldovenesc către unire. În România, administrația Băsescu este, probabil, cel mai reprezentativ exemplu al panromânismului în relația bilaterală. Politica pașapoartelor pentru dubla cetățenie, programul de burse pentru studenții basarabeni în România, dar și investițiile românești în Moldova sunt exemple ilustrative de măsuri inițiate în spiritul acestei paradigme. De aici a rezultat, însă, și o tonalitate paternalistă a României în raport cu Moldova, o tonalitate resimțită atât în discursul public, cât și în cel politic. România ca „frate mai mare” al Republicii Moldova a dus la o subminare a agentivității Moldovei ca actor și corespondent egal al Bucureștiului.

Putem eticheta această perspectivă drept unionismul „soft”, identitar. Acest unionism „soft” a fost promovat, de-a lungul timpului, și de către actori din sfera societății civile și culturii în decursul timpului, prin acțiuni de paradiplomație identitară. El s-a clădit în marja unui spațiu de frontieră contestat, prin exerciții permanente de „disbordering” (chestionare a graniței drept spațiu artificial, care separă două comunități ce împărtășesc o identitate). Un exemplu manifest este „Trenulețul”, melodia Zdob și Zdub & Frații Advahov care a reprezentat Moldova la Concursul Muzical Eurovision și a ocupat locul 2 în preferințele publicului internațional, despre al cărei unionism subtil am discutat într-o lucrare academică. Din acest discurs identitar reiese, însă, și o lacună masivă de înțelegere în România, în rândul multor elite politice, a realităților politice din Republica Moldova și a complexității afacerilor interne și internaționale ale țării.

Ce-a de-a doua, paradigma moldovenistă, se înscrie în registrul interferenței rusești în afacerile interne ale Moldovei. După independență, economia moldovenească a rămas o perioadă de timp dependentă de fostele piețe sovietice, mai ales cea rusească, iar Kremlinul a profitat din plin, la fel cum a profitat și de dependența energetică de care Moldova s-a descotorosit de abia sub administrația Sandu, în timp record. Pe urmă, dosarul „parastatal” al separatismului transnistrean și enclavizarea Găgăuziei de către Rusia au oferit Kremlinului instrumente suplimentare de șantaj. Strategia Rusiei de interferență hibridă a marcat apariția acestui curent care prevede o Moldovă izolată de România și de spațiul european, cu o identitate lingvistică, istorică și culturală separată.

Exemplul limbii moldovenești ca limbă de stat, până la modificarea acesteia cu româna în 2023, este ilustrativ pentru perpetuarea meta-narațiunilor sovietice. Totodată, ortodoxia și sofiologia rusească drept instrumente de promovare a tezei rusofile, a unei Moldove afiliate „celei de-a Treia Rome” (Moscova), nu „Vestului decadent”, este și ea un curent în sine, ultraconservator. Scopul este de a sublinia apartenența Moldovei la spațiul panslavist. O formă de unionism derivă, însă, și ea din această logică, una consolidată în spiritul viziunii lui Aleksandr Dugin, ideolog al Kremlinului, marcată în „Bazele geopoliticii” în 1997: aceea că România și Republica Moldova trebuie să ajungă, împreună, inclusiv printr-o unire, să aparțină arealului neo-eurasiatic. În acest fel s-a consfințit mișcarea unionistă a lui George Simion, dar și afilierea dintre izolaționiștii români și pro-rușii de la Chișinău în contextul alegerilor prezidențiale din 2024-2025. Explic pe larg acest unionism „ascuțit”, așa cum l-am denumit, în cadrul unui articol dedicat.

În cele din urmă, europenismul marchează o nouă realitate în politica externă moldovenească: aceea de renunțare la balansarea subtilă pe „umerii a doi giganți”, Rusia și Uniunea Europeană, care a dominat politica de la Chișinău până în 2020 și de însușire clară a integrării europene ca proiect de țară. În această logică se înscrie și establishment-ul mainstream de la București, dar și cel de la Chișinău, sub tutela narațiunii că „ne vom reuni în marea familie europeană”. În acest registru, România este mentorul și „sponsorul” sau „avocatul” principal al Moldovei în efortul său de integrare europeană, iar acest proces se manifestă mai ales prin transfer de norme și expertiză, sprijin și asistență pentru dezvoltare, capital politic și diplomatic.

Așa cum a afirmat în 2022 fostul ministru de externe al României, Bogdan Aurescu, și a reiterat și omologul său moldovean de la acel moment, Nicu Popescu, „Republica Moldova este singurul stat din lume cu doi miniştri de externe în acelaşi timp”. Politicienii democrați au renunțat, pe ambele maluri ale Prutului, la retorica predominant unionistă atât pentru a potența perspectiva europeană a Moldovei, ca stat independent, dar sprijinit activ de către România, cât și pentru a nu permite Rusiei sau altor actori vitregi să asocieze eticheta revizionistă acestui tip de discurs. Totuși, comunitatea de limbă, cultură și istorie rămâne o premisă a acestei narațiuni. Astfel, putem discuta despre un unionism simbolic, de factură ideațională mai degrabă decât tehnică, teritorială. El presupune, în esență, o uniune dincolo de granițe, nu în ciuda acestora, prin valori și printr-o „comunitate de destin” pe care cele două state o formează în Europa.

Figura 1. Cadrul conceptual al unionismului

Este posibilă unirea azi?

Declarația Maiei Sandu a provocat reverberații importante. Poate cea mai relevantă este următoarea: este unionismul o traiectorie fezabilă? Pentru a fi posibilă, unirea trebuie să îndeplinească mai multe criterii. În primul rând, este imperativ ca majorități categorice, de câte două treimi din populație, să adere prin referendum la acest proiect în ambele state, așa cum a declarat Maia Sandu într-o declarație anterioară. Încă nu a fost îndeplinit nici pe departe acest prag. Desigur, discuția asupra constituționalității, legalității și legitimității unui astfel de scrutin presupune o mai largă dezbatere, iar proporția de două treimi de asemenea. Sondajele recente din România arată că 47% dintre votanți ar fi favorabili, iar 46% s-ar poziționa contra unirii (Avangarde, septembrie 2025), în timp ce, în Republica Moldova, între 33% și 40% ar vota unirea în funcție de sondaj (CBS Research, septembrie 2025 vs. CBS Research, iunie 2023). Mobilizarea populară în jurul acestui țel rămâne, încă, o condiție neîndeplinită. Desigur, dacă o amplă dezbatere în spațiul public comun, moldo-român ar fi lansată, se poate materializa și o astfel de dezbatere.

Pâna la urmă, peste un milion de cetățeni dețin pașapoartele ambelor state. În plus, prezența la vot a moldovenilor de peste Prut la alegerile din România a crescut vertiginos în ultimii ani, iar ea nici măcar nu însumează moldovenii care dețin cetățenii române aflați fie în România, fie în afara granițelor celor două țări. Comunitățile de români și moldoveni din diaspora trăiesc, practic, în unitate, în cele mai multe cazuri, apartenența statală nefiind un criteriu în acest sens. Totodată, un lucru notabil este că procesul de europenizare în Republica Moldova a prins contur, în bună măsură, prin intermediul limbii române. Totuși, o radiografie a arhitecturii sociale în contextul unei uniri s-ar impune, riscurile de polarizare și tensiune societală fiind și ele incontestabile. Există un sentiment moldofob inclusiv printre noi, în România, promovat de figuri politice precum George Simion, care a făcut carieră pe marginea idealului unionist. Numai de curând, însă, acesta a postat o imagine realizată cu AI în care îi portretiza pe Volodymyr Zelenskyy și Maia Sandu drept cerșetori ai bugetului României, mizând pe o știre falsă conform căreia România vinde energie gratuită Moldovei (în ciuda faptului că aceasta este comercializată la prețul pieței).

Totodată, un climat internațional favorabil este indispensabil. Mai întâi de toate, acordul partenerilor occidentali este esențial. Apartenența României la NATO și UE sunt principalele subiecte în acest sens. Având în vedere procesul de aderare la Uniunea Europeană pe care îl traversează Republica Moldova, un astfel de demers de unire ar fi cu siguranță mai facil în condițiile intrării Moldovei în familia europeană, fezabilitatea acestui demers fiind, în condiții distincte, aproape inexistentă. În cazul NATO, discuția este chiar mai sensibilă; soluționarea dosarului transnistrean este un criteriu cheie, iar un astfel de criteriu poate fi definitivat în parametrii unei Rusii fragilizate în ecuația regională.

Pare că, deși silențioasă, strategia guvernului de la Chișinău în raport cu conflictul înghețat din Transnistria este una înțeleaptă, care dă rezultate punctuale, iar Kyiv este, cu siguranță, un partener al Moldovei în acest efort. Rămâne, însă, și dosarul autonomiei găgăuze, un factor destabilizator, dar și potențialul de reacție hibridă masivă din partea Federației Ruse, o altă chestiune care trebuie să fie gestionată. Totodată, SUA, sub tutela președintelui Trump, ale cărui relații cu Vladimir Putin sunt cel puțin confuze, driblând între declarații de apropiere și tonalități dure, pare că validarea ambițiilor unioniste nu este o posibilitate; un efort de cursă lungă, în schimb, ar putea schimba datele problemei.

Nu în ultimul rând, cele două state trebuie să fie pregătite pentru unire. Este imperativă convergența pe toate planurile, de la organizarea administrativă, teritorială și instituțională, la sistemul de justiție, șablonul economic, politica de protecție socială, sistemele de educație și sănătate, designul legislativ și o sumedenie de alte dosare importante. Un efort de asigurare a convergenței ar dura o perioadă îndelungată de timp, negocieri, voință politică și societală, poate chiar referendumuri atunci când ecuația o impune; totuși, procesul de integrare europeană facilitează această ecuație. De asemenea, costul unirii este un subiect vast în sine. Costul se materializează, desigur, pe diverse planuri, cel societal fiind esențial.

Totuși, la nivel economic și bugetar, posibilitatea ca România să gestioneze un astfel de efort este o problematică vastă. Există un singur studiu care a fost realizat vreodată pe această tematică, cel al Fundației Universitare a Mării Negre din 2014, condusă de către Dan Dungaciu la acel moment (consilierul pentru politică externă al lui George Simion, cu vederi filoruse), derulat de către Petrișor Peiu (actual parlamentar AUR), care estima atunci un cost anual de 3,6-4,5 miliarde de dolari. Relevanța lui este chestionabilă. Singura paralelă relevantă care se poate realiza ar fi cu reunificarea Germaniei, cele două versiuni ale Pactului de Solidaritate („Solidarpakt”) însumând 82 miliarde de euro, respectiv 156 miliarde de euro. Desigur, proporțiile celor două state sunt semnificativ reduse, iar integrarea europeană moderează aceste costuri.

Maia Sandu, antreprenor de putere „soft” pentru România

Președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, cetățeană a României la rândul său, a devenit o reală antreprenoare de putere soft pentru România. Prin declarațiile sale în plan internațional, Maia Sandu sporește capitalul de reputație și atractivitate al României semnificativ mai mult decât o fac liderii de la București. Dincolo de declarația virală deja în presa internațională a Maiei Sandu în podcastul „The Rest is Politics”, Maia Sandu alocă României alura unui stat puternic, relevant, solidar și frecventabil pe scena internațională în numeroase alte contexte. Un exemplu ilustrativ este interviul acordat The Telegraph la finalul anului 2025, în contextul acordării titlului de „Liderul politic mondial al anului 2025”, în care România este menționată drept ancoră în asigurarea traiectoriei europene a României.

Un alt exemplu, special prin valențele sale, este interviul pe care Maia Sandu l-a acordat vloggerului rus Yuri Dud, poate cel mai faimos YouTuber de limbă rusă, disident liberal, anti-putinist, în care portretizează imaginea unei Românii solidare cu traiectoria europeană, democratică a Moldovei. Întrebată care este primul apel pe care l-a dat în dimineața invaziei Rusiei asupra Ucrainei, Maia Sandu a afirmat că a sunat mai întâi Bucureștiul. A menționat România de nenumărate ori în acel interviu, în care o întreagă audiență rusofonă care, cel mai probabil, nu este familiară cu România și politica sa, a descoperit, prin intermediul interviului, o țară frecventabilă, care a transformat solidaritatea în principiu de stat și de politică externă.

Ce a mai reușit Maia Sandu să facă a fost să decupleze unionismul din apanajul exclusiv al suveraniștilor. Cel puțin în România, discursul despre dezideratul unirii a fost confiscat de către AUR și alte forțe extremiste, eurosceptice sau vădit pro-ruse, deși pe ambele maluri ale Prutului stindardul a fost ținut sus timp de decenii de către voci moderate, pozitive, care adesea au plătit prin sacrificii personale, precum regretatul Ilie Ilașcu. Practic, Maia Sandu a normalizat subiectul unirii, l-a adus în mainstreamul politic, permițând și audiențelor liberale să nu îl ocolească, ci să îl exploreze, să îl invoce și să clădească o narațiune sănătoasă în jurul lui. Nu în ultimul rând, Maia Sandu a internaționalizat problematica unirii și a transformat-o, din postura sa de lider de talie globală prin ultimele reușite, într-o preocupare decentă, naturală, nicidecum revizionistă. Practic, a redat unirea românilor de pretutindeni, ca subiect și obiect de imaginație legitim, poate chiar dezirabil.

Contractul social moldo-român și mesajul pentru București

Mai presus de orice, Maia Sandu a transmis, la finalul zilei, un mesaj Bucureștiului: este imperativ ca relația dintre cele două state să se amplifice. România trebuie să devină un avocat și mai ferm, și mai dedicat al cauzei europene a Moldovei la Bruxelles, în condițiile unor dezbateri sensibile asupra dosarului extinderii. Nu numai veto-ul Ungariei asupra Ucrainei, care afectează și aderarea Moldovei, marjată la pachet cu cea a Kyivului, ci și ideea vehiculată de „extindere cu două viteze” ar fi profund problematică. Autoritățile de la București eșuează, totodată, în a fi buni comunicatori, creativi și susținuți, pentru Moldova, atât în plan intern, cât și internațional.

„Prioritatea Moldova” ar trebui să devină un principiu transversal, fundamental de politică externă și europeană la București. Am avea nevoie, similar, să dezvoltăm, un centru de studii moldovenești, menit să aprofundeze studiul asupra realităților de peste Prut, și să încurajăm românii, printr-o strategie clară, să descopere Moldova, să investească acolo, să dezvolte parteneriate sub tutela bilaterală. Totodată, România trebuie să înțeleagă că își susține examenul de maturitate strategică la Chișinău, la 19 ani de apartenență la Uniunea Europeană. Poarta noastră de afirmare europeană, de leadership regional, este peste Prut, iar reușita noastră în a susține Moldova este esențială. Să nu uităm, totodată, că România și Moldova sunt singurele state din Europa de Est care au atât președinte, cât și prim-ministru aderenți ai democrației liberale (exceptând cazul Ucrainei, aflată sub lege marțială).

De aici pot porni și construcții comune, bilaterale. România și Moldova se pot portretiza, în urma experienței de luptă cu interferența hibridă rusească, drept „scut anti-hibrid al proiectului european”, „scut digital al UE”, iar un astfel de proiect poate fi dublat de o politică bilaterală de antreprenoriat de norme (activism pentru noi reguli și politici într-un context extern) în arena internațională. De asemenea, putem milita pentru un coridor strategic de investiții Iași-Chișinău-Odesa în contextul discuțiilor despre reconstrucția Ucrainei. Putem și lansa, împreună, un proiect de sprijin pentru actori ai democratizării din state din spațiul rusofon și nu numai, împărtășind lecțiile comune de democratizare ale statelor noastre, așa cum inițiative precum Radio Europa Liberă o făceau odinioară pentru noi.

Mai presus de orice, însă, avem rolul de a pune o nouă temelie la contractul social moldo-român, fie că suntem unioniști, fie că preferăm narațiunea regăsirii în marea familie europeană. Acest contract între două state care împărtășesc un spațiu public comun și o vocație comună ne privește pe toți, securitatea țărilor noastre și destinul pe care vrem să îl construim pentru noi și generațiile viitoare, în sânul Lumii Libere. Acesta este, printre rânduri, și mesajul Maiei Sandu: rămânem state democratice și scriem un viitor optimist pentru țările noastre numai împreună, uniți, nu pe traiectorii separate.