Lucrez activ pe munte, în instruire și ghidare montană, de aproape 30 de ani.
De-a lungul acestor ani, ca ghid sau instructor activ pe întregul mapamond, a trebuit să gestionez direct mai multe evenimente montane, nici unul mortal (din fericire!). De la edemuri pulmonare sau cerebrale la mare altitudine, la fracturi ale membrelor inferioare prin Carpații noștri. Și altele ”near missed”, evenimente care au fost la limită să se transforme în accidente grave.
Am tot discutat și discut despre toate acestea în cadrul cursurilor de pregătire montană din cadrul Școlii Rucksack.
În același timp însă, am avut prieteni sau cunoscuți care și-au pierdut viața pe munte sau au fost implicați în accidente mortale. Doar în acest an (2026), patru prieteni și-au pierdut viața pe munte sau au fost implicați în accidente fatale. Toți au apărut în presă, într-un fel sau altul, cu comentariile de rigoare.
Întotdeauna, un accident mortal pe munte este un eveniment nefericit. Iar acesta afectează direct pe cei apropiați: familia victimei, prietenii apropiați și nu numai.
Cu cât persoana sau persoanele implicate într-un accident montan sunt mai cunoscute în comunitate, cu atât reacțiile din mediul montan românesc și din întreaga societate tind să fie mai intense.
Solidaritatea se manifestă adesea rapid: mulți oameni se mobilizează pentru a oferi sprijin, fie participând la acțiunile de căutare și salvare, fie contribuind financiar pentru a-i ajuta pe partenerii de viață și pe copiii rămași în urmă.
Există însă și reacția opusă. După un eveniment montan, unii aleg să nu își exprime deloc opinia, de teama că orice comentariu ar putea amplifica tensiunile, ar alimenta speculațiile sau ar fi interpretat ca o acuzație la adresa celor implicați.
Regretele, părerile de rău sau opinii despre cum s-ar fi putut face mai bine, pentru a se evita tragedia, sunt emoții, gânduri și reacții care apar întotdeauna după un astfel de eveniment tragic și dureros.
Dar mai apare ceva: arătatul cu degetul, căutarea vinovaților și judecata publică!
JUDECATA PUBLICĂ
Această formă de ”judecată” comunitară există de când este omul pe Pământ.
Aruncarea cu pietre (lapidarea) a fost una dintre cele mai vechi forme de justiție comunitară, cu mult înaintea apariției primelor legi scrise.
Ea a supraviețuit până azi, când am putea-o numi ”webidare”. În epoca internetului nu se mai aruncă cu pietre, ci cu cuvinte și comentarii online.
În cazul accidentelor montane, această ”judecată” este procesul prin care opinia publică, presa, comunitatea montană și utilizatorii rețelelor sociale formulează rapid evaluări morale și atribuiri de vinovăție cu privire la un accident. Cel mai adesea, asta se întâmplă cu mult înainte ca investigația legală – realizată de Procuratură sau cea tehnică – realizată de specialiștii din domeniu montan, să fie finalizată.
Această ”judecată” este o reacție firească a societății la toate evenimentele tragice.
În cazul activităților montane, mai ales, care sunt prea puțin înțelese de societatea românească, după cum am scris într-un material mai vechi intitulat ”Teoria riscului în alpinism”, ”judecata” este influențată de emoții și de informații incomplete sau chiar eronate, furnizate de mass media.
Acest tip de judecată superficială apare deoarece accidentele montane implică aproape întotdeauna întrebări precum:
- Cine este vinovat?
- Accidentul putea fi evitat?
- Deciziile au fost corecte?
- Cine trebuie să răspundă?
În lipsa informațiilor relevante despre respectivul accident, care în prezent nu apar deloc public la finalizarea anchetei oficiale, oamenii tind să completeze golurile prin presupuneri, experiențe personale și valori proprii.
Scriam în ”Teoria riscului în alpinism” că ”În România, majoritatea membrilor societății nu au mers niciodată pe munte, nici măcar la nivel de drumeție, ca să nu mai vorbim de alpinism…Așa că nu au o percepție asupra alpinismului formată prin observații directe, ci exclusiv prin filtrul deformant al mass mediei în goană după senzațional și al filmelor văzute la TV.”
Ceea ce eu numesc ”judecata publică” pe munte – de fapt, are loc online sau în mass media, în afara muntelui! – are câteva caracteristici regăsite în aproape toate cazurile:
- apare foarte rapid, la câteva minute sau ore după accident
- se bazează pe informații incomplete
- este emoțională, iar moartea sau rănirea gravă provoacă reacții intense. Evident, emoțiile reduc obiectivitatea.
- caută un responsabil. Asta deoarece oamenii suportă greu ideea că uneori accidentele rezultă din acumularea mai multor factori fără existența unui singur vinovat
- simplifică realitatea. În locul unei analize complexe apar explicații simple de genul ”ghidul este vinovat”, ”victima a fost inconștientă, ce căuta acolo?”, ”Salvamontul a intervenit prea târziu” sau ”echipamentul era prost”. În realitate, accidentele montane au la bază mai mulți factori declanșatori.
Psihologia explică fenomenul acesta prin mai multe mecanisme, dar nu le detaliez aici.
În urma unui accident montan apar frecvent comentarii precum ”Eu nu aș fi plecat”, ”Era evident”, ”Nu aveau ce căuta acolo”, ”A fost inconștiență”, ”Așa pățești dacă…”.
Aceste afirmații sunt formulate în necunoștință de cauză, fără acces la informații esențiale precum experiența participanților, dinamica grupului, echipamentul utilizat, obiectivele turei sau informațiile reale din teren. Cât de corecte mai pot fi, în aceste condiții?
Evident, toate aceste ”judecăți publice” au consecințe importante atât pentru victime, care sunt stigmatizate, culpabilizate și afectate psihologic, cât și pentru familiile lor, care trăiesc un sentiment de rușine, au o expunere media bruscă și exagerată și cel mai adesea, retrăiesc trauma accidentului.
De asemenea, acestea au consecințe și pentru profesioniștii implicați, ghizi sau instructori, prin afectarea reputației, pierderea încrederii clienților sau presiune profesională.
Nu în ultimul rând, sunt afectate și organizațiile sau cluburi de munte care au organizat respectiva activitate, prin afectarea imaginii, pierderea finanțării sau litigii.
CE REZOLVĂ JUDECATA PUBLICĂ?
Foarte pe scurt – aproape nimic. În nici un caz, nu rezolvă cauzele accidentului.
Ea răspunde mai degrabă la întrebarea ”cine este vinovat?” și nu la întrebarea ”cum a fost posibil să se ajungă aici?”
”Judecata publică” poate îndeplini anumite funcții sociale și psihologice, de care societatea are nevoie, dar problema principală este că aceste funcții nu coincid neapărat cu obiectivul principal al investigației unui accident.
Care este obiectivul major al investigației? Înțelegerea și prevenirea producerii unor evenimente similare în viitor.
Unde ajută această ”justiție” online/publică:
- Reduce incertitudinea.
După un accident grav, oamenii tolerează greu lipsa de explicații. O concluzie rapidă, chiar incompletă, oferă sentimentul că situația a fost înțeleasă.
De exemplu: „Accidentul s-a produs pentru că ghidul a fost imprudent.”
Această explicație este psihologic confortabilă, chiar dacă realitatea este mult mai complexă.
- Reduce anxietatea
Dacă accidentul este atribuit unei greșeli evidente, publicul poate concluziona: „Eu nu aș face acea greșeală, deci sunt în siguranță.”
Aceasta creează o iluzie de control asupra unui mediu montan care rămâne, în esență, necontrolabil.
- Reafirmă normele comunității
Comunitatea transmite ce comportamente consideră acceptabile și ce limite nu ar trebui depășite.
De exemplu: asumarea unor riscuri fără pregătire, ignorarea prognozelor, lipsa echipamentului adecvat. În acest sens, reacția publică poate avea și un rol educativ.
- Oferă un sentiment de dreptate
În accidentele cu victime, familiile și comunitatea simt adesea nevoia ca cineva să fie tras la răspundere, mai ales dacă există indicii de neglijență gravă.
Acest lucru poate fi legitim atunci când există încălcări evidente ale procedurilor, comportamente imprudente sau nerespectarea obligațiilor profesionale. În astfel de situații, răspunderea juridică și profesională este diferită de judecata publică și trebuie stabilită prin investigații și proceduri legale.
Dar dincolo de acestea, principala problemă sau întrebare ”cum a fost posibil să se ajungă aici?” rămâne fără răspuns. Și nu se învață nimic.
TEAMA DE JUDECATA PUBLICĂ
Aceasta este anxietatea generată de anticiparea evaluării negative din partea celorlalți, după un eveniment, o decizie sau un comportament.
În contextul accidentelor montane, ea poate influența semnificativ deciziile luate înainte, în timpul și după evenimentul respectiv.
Pentru un ghid montan, instructor sau salvator (profesioniști pe munte), teama de judecata publică poate lua forme precum:
- teama că va fi considerat incompetent sau acuzat că a pus grupul în pericol;
- teama de reacțiile colegilor din comunitatea montană și de expunerea în presă sau pe rețelele sociale
- teama că un singur accident îi va defini întreaga carieră.
Și participanții la ture pot experimenta această teamă, evitând să povestească despre greșelile făcute, ascunzând incidentele (așa numitele ”near miss”) sau evitând să ceară ajutor, de teamă să nu fie etichetați drept nepregătiți.
Teama de judecată publică poate produce comportamente care afectează siguranța în toate cele trei faze ale unui eveniment.
Înaintea evenimentului montan, teama de judecată la revenirea în civilizație poate duce la continuarea ascensiunii pentru a nu părea slab, refuzul de a întoarce grupul sau asumarea unor riscuri excesive pentru a demonstra competență.
Acest fenomen este cunoscut și ca ”escalation of commitment” (escaladarea angajamentului): tendința de a continua un plan riscant deoarece s-au investit deja timp, resurse sau prestigiu în el.
În timpul desfășurării evenimentului, teama de judecată poate duce la ezitarea de a solicita ajutor, întârzierea apelului către Salvamont sau încercarea de a rezolva singur o situație care depășește resursele disponibile.
După petrecerea evenimentului, aceeași teamă poate duce la omiterea unor informații importante, minimalizarea propriilor erori, refuzul participării la analiza incidentului sau chiar evitarea discuțiilor despre ceea ce s-a întâmplat.
Toate acestea reduc oportunitățile de învățare, unul din puținele aspecte pozitive în urma unui accident grav și respectiv, luarea unor măsuri de prevenție pentru evitarea accidentelor viitoare.
PRINCIPIUL CULTURII JUSTE ÎN ACCIDENTELE MONTANE
”Just Culture” (cu sensul de cultură justă, corectă, echitabilă) este un termen în engleză consacrat internațional, mai ales în activitățile cu risc ridicat precum aviație, transport feroviar, industria nucleară sau în sistemul medical.
Este un concept care, în loc să se focuseze pe simpla învinovățire automată a persoanei direct implicate, încurajează concentrarea asupra factorilor care stau la baza accidentului, dincolo de suprafață.
Din analizele accidentelor de-a lungul anilor, se știe că majoritatea acestora nu sunt pur și simplu rezultatul unei erori comise de o persoană. Ele sunt cauzate de factori multipli, care implică adesea mai multe persoane, niveluri decizionale diferite în cadrul unui club sau chiar și alte organizații sau grupuri. O cultură justă recunoaște acest fapt.
Accidentele, incidentele și erorile pe munte trebuie analizate cu scopul de a învăța și de a preveni repetarea lor, nu de a găsi un vinovat care să fie condamnat public.
Evident, cultura justă nu înseamnă că „nimeni nu este responsabil”. Înseamnă că responsabilitatea este analizată nuanțat, distingând între eroarea umană, asumarea neintenționată a unui risc și comportamentul imprudent sau intenționat periculos.
Dar cei implicați în eveniment trebuie încurajați să împărtășească onest ceea ce au făcut, inclusiv erorile, fără teama că vor fi acuzați.
UN EXEMPLU DE ACCIDENT
Să luăm, ca exemplu, ultimul eveniment montan care a intrat în atenția mass mediei: cei patru alpiniști care au căzut în abruptul Caraimanului din Bucegi, pe 11 iulie 2026.
În recentul comunicat public al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova (5 august 2026), cu privire la stadiul cercetărilor făcute în acest caz, sunt prezentate câteva greșeli făcute de instructorul grupului:
- nu a realizat o planificare și evaluare corespunzătoare a traseului și a riscurilor schimbând, în timpul deplasării, traseul montan ales inițial
- nu cunoștea noul traseu și nu a avea asupra sa echipament tehnic necesar parcurgerii în siguranță a noului traseu ales
- nu a ținut cont de lipsa pregătirii tehnice și a experienței cursanților și de starea fizică și psihică a acestora.
După acest lanț de erori (nu una, ci mai multe!), se precizează în continuare că ”Toate acestea au culminat cu amenajarea deficitară… a unui punct de regrupare, pe o brână expusă, foarte îngustă și scurtă, deasupra unei căderi libere de peste 15 m, ce a presupus asigurarea inculpatului și a celor trei cursanți într-un singur punct de ancorare, respectiv într-un piton găsit în stâncă și verificat superficial, urmată de efectuarea, de către inculpat, în jurul orei 14:30, a tehnicii de coborâre asistată/lansată… în timpul căreia pitonul a ieșit din fisura în care era bătut, determinând precipitarea de la o înălțime de aproximativ 15 m atât a lui I.I.B. și a inculpatului cât și a celorlalți doi participanți, M.I. și I.S., angrenați, de asemenea, în căderea generată de cedarea punctului unic și comun de ancorare.”
Mai pe scurt: punctul culminant al șirului de greșeli îl reprezintă ancorarea întregului grup într-un singur punct (piton) care a cedat atunci când prima persoană din grup a fost lăsată la vale.
Aceasta este o greșeală elementară, pe care înveți să nu o faci la orice curs de începători și despre care se discută pe larg în orice manual de alpinism. Și sunt convins că și instructorul respectiv știa acest lucru. Dar totuși a făcut-o.
În loc să-l acuzăm de incompetență și neglijență, cum s-ar face într-o judecată publică superficială, poate ar fi mai bine să privim mai în detaliu la cultura de munte de la noi. Așa s-ar face într-o cultură justă, echitabilă.
De ce a luat decizia respectivă?
Cei care facem cățărare și alpinism în România, dacă este să fim onești și corecți, trebuie să recunoaștem că la noi este tolerată coborârea pe coarda prinsă într-un singur punct. Este o decizie individuală, evident, despre care se știe că nu este bine, dar mulți o fac, ”merge și așa”, mai ales dacă este vorba de coborâri relativ scurte, ca în cazul discutat.
În Carpații noștri există numeroase puncte de rapel (coborâre pe coardă) folosite frecvent, echipate cu un singur punct fix, amenajate de diferitele generații de alpiniști români.
Ba mai mult decât atât! Pe potecile de drumeție montană existente azi, există multe balustrade fixe, mâini curente din cablu sau lanț metalic, montate ca sprijin în pasaje expuse de cei care întrețin potecile respective, prinse într-un singur punct fix, la capătul superior.
Dacă acesta cedează în sarcină, cel mai probabil toți cei prinși de balustrada respectivă vor cădea în gol. Din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat, încă!
Întorcându-ne la cazul analizat aici, din abruptul nordic al Caraimanului, ce putem citi dintr-o descriere online a zonei în care a avut loc accidentul: ”Înainte de trecerea expusă de la Albișoara Brânei găsim un piton lamă argintiu (cu cordelină roșie, înlocuită în 09.2024). De acolo eventual se poate da un rapel în firul albișoarei, de circa 7-8 m…”.
Este vorba exact de pitonul care a cedat cu cei patru, în care se sugerează că ar fi potrivit pentru rapel. Pentru că și alții l-au folosit ca atare!
Așadar, dacă analizăm puțin mai în detaliu de ce s-a luat decizia coborârii într-un singur piton (și nu ne focusăm pe cine este vinovat!), constatăm că instructorul respectiv a făcut, de fapt, ceea ce se face frecvent prin munții noștri și este chiar sugerat, în descrierile existente.
Așa se obișnuiește la noi, chiar dacă este incorect tehnic și periculos!
”JUST CULTURE” ÎN ALTE ȚĂRI…
În vestul Europei, conceptul ”just culture” este mai mult sau mai puțin implementat și consolidat, în funcție de țări.
Țările nordice, Olanda și Anglia sunt printre cele cu o experiență consolidată în managementul siguranței. În aceste țări, eroarea umană este considerată inevitabilă iar procedura de lucru în diferitele domenii economice este proiectată astfel încât o eroare umană să nu ducă automat la un accident.
Un principiu foarte important în aceste țări este diferențierea între ”eroare neintenționată”, ”comportament riscant” și ”comportament imprudent/deliberat”. Abia la ultima apare sancționarea!
Și Statele Unite au o experiență bună în ”just culture”. Legat de turismul și sporturile montane, American Alpine Club publică anual un raport detaliat al accidentelor, cu analize și statistici detaliate. Specific acestei țări însă, este combinația dintre cultura juridică și cea litigioasă, amândouă puternice.
… ȘI ÎN ROMÂNIA
În acest moment, conceptul ”just culture” în țara noastră este aproape inexistent.
Din fericire, există câteva domenii și la noi – precum aviația, unde ”just culture” a fost recent implementat oficial.
În articolul 42 din Ordinul 695/ 4 iulie 2025 privind aprobarea Programului național de siguranță în aviația civilă, există câteva paragrafe care abordează exact acest concept.
Aici se separă investigația făcută pentru siguranță, de profesioniștii din domeniu, de stabilirea vinovăției juridice, iar AIAS – Autoritatea de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile investighează incidentele și accidentele din aviația civilă.
Dar situația din aviația românească este o excepție fericită și nu regula.
Acest lucru este cauzat de cultura împământenită la noi, la diferența dintre ”procedura” existentă pe hârtie ”ca să fie, căci așa se cere” și ceea ce se întâmplă în realitate, între oameni.
În societatea românească, între indivizi, încă există puternic înrădăcinată cultura blamării, a învinovățirii.
În multe domenii, nu doar în accidentele montane, există o combinație între personalizarea erorii și căutarea rapidă a unui vinovat. Oamenii confundă eroarea cu incompetența și rezultatul prost cu decizia proastă.
Pe munte situația nu este deloc diferită de restul societății. În cazul unui accident, comunitatea de munte, total imatură, trece rapid de la ”Ce s-a întâmplat?” la ”Cine este vinovat?” urmat apoi de ”Cum a fost posibil așa ceva?!”. Adică opusul conceptului ”just culture”.
În sporturile de munte și turismul montan general din țara noastră, nu există o organizație care să le gestioneze la nivel național și respectiv, să fie capabilă să creeze un organism specializat de analiză a accidentelor similar AIAS-ului din aviația civilă.
Care sunt entitățile oficiale și recunoscute în România legate de munte?
Salvamontul. Este parte din MAI și se ocupă de salvările montane, fiind echivalentul SMURD-ului pe munte.
Federația de Alpinism. FRAE este subordonată Ministerul Sporturilor, parte din COSR și se ocupă exclusiv de sporturile competițional – cățărarea sportivă, probă olimpică și schi – alpinismul.
Diferitele cluburi și ong-uri din țară. Ele sunt mici, regionale și fără nici un impact real la nivel național.
Practic, grosul activităților montane din Carpații noștri (drumeția montană, alpinismul, schiul de tură, cățărarea non competițională practicată de mii de amatori pe pereții de stâncă din diferite locuri), nu au nici un reprezentate național. O parte din activități sunt sub ministerul sau autoritatea de turism – în funcție de guvern, dar funcționarii nu le înțeleg și nici nu le reprezintă oficial, la modul serios.
Practic, în acest moment nu există un for național care să gestioneze activitățile montane turistice și sportive non competiționale în cadrul căruia s-ar putea forma, eventual, o entitate specială care să analizeze accidentele montane.
FĂRĂ VINOVAȚI?
Nu. ”Just Culture” nu înseamnă „fără vinovați” și nici „fără responsabilitate”, cum poate ar înțelege unii dintre noi.
Cultura justă înseamnă că responsabilitatea este atribuită în mod echitabil, proporțional cu comportamentul și contextul, nu automat doar pentru că cineva a fost implicat într-un incident
Acest concept ”Just Culture” nu elimină vina, ci elimină atribuirea automată și nedreaptă a vinei.
Dacă a avut loc un accident, în loc să căutăm și să găsim persoana vinovată, încercăm mai întâi să înțelegem ce s-a întâmplat, analizăm comportamentul, contextul și sistemul și abia apoi stabilim dacă și ce responsabilitate individuală există.
CONCLUZII
În alpinism și activitățile montane în general, o mare parte din deciziile importante sunt luate în condiții de incertitudine, cu informații incomplete, în condiții meteorologice variabile și sub presiunea timpului și a oboselii, într-un teren complex. Iar deciziile luate în aceste condiții, pot avea consecințe potențial foarte grave.
Prin urmare, rezultatul nu este un indicator suficient pentru calitatea deciziei.
Un ghid sau instructor poate lua o decizie perfect rezonabilă și totuși să aibă loc un accident. Și invers: poate lua o decizie foarte proastă și, prin noroc, să nu se întâmple nimic.
Pe munte, principiul culturii juste, echitabile, este o abordare prin care accidentele, incidentele și erorile sunt analizate cu scopul de a învăța și de a preveni repetarea lor, nu de a găsi un vinovat care să fie țapul ispășitor, acuzat și arătat cu degetul public.
O cultură justă, echitabilă, pornește de la câteva idei fundamentale:
- oamenii competenți pot face greșeli;
- majoritatea evenimentelor au cauze multiple, nu o singură cauză;
- raportarea sinceră a incidentelor este esențială pentru siguranța tuturor;
- comportamentul intenționat periculos sau iresponsabil trebuie diferențiat de eroarea umană.
Nu toate greșelile trebuie tratate la fel.
În comunitatea montană, adoptarea unei culturi juste favorizează raportarea evenimentelor, schimbul sincer de experiențe trăite și analiza obiectivă a accidentelor. Ea permite experților din domeniu, celor cu experiență mare și complexă, să analizeze și să modifice lucrurile în viitor.
Rezultatul este o comunitate care învață din greșeli și își îmbunătățește practicile de siguranță, în loc să descurajeze transparența prin condamnare publică.
Consider că acest concept „just culture” nu poate fi aplicat în întregime in cazul alpinismului montan de cățărare, escaladare pante abrupte.
Nu cunosc faptul dacă Alpinismul este inclus in categoria sporturi
Ca sport alpinismul trebuie coordonat de un antrenor, instructor care a urmat cursuri teoretice specifice care includ multe alte aspecte legate de cursanți și etapele obligatorii prin care aceștia trebuie să treacă până in stadiul abordării antrenamentelor cu grad înalt de dificultate.
În primul și in primul rând trebuie avută in vedere condiția fizică a cursanților.
Poate că toți cursanții pot apare ca fiind cu o constituție fizică atletică dar fără capacitate antrenată pentru un efort fizic îndelungat.
In alpinismul de escaladare vorbim de forța musculară de tracțiune a mâinilor dar și in picioare trebuie să ai la fel de multă forță.
In sport totul se face graduat cu antrenamente fizice și elemente teoretice științifice. Nimeni nu este pus ca din prima zi să facă 100 de flotări și abdomene pentru că apare fenomenul oboselii, febrei musculare care generează anxietatea, dispariția concentrării, renunțarea, …
Este drept, durerea febrei musculare apare la câteva ore de la efortul fizic greu, numai că blocarea calciului in interiorul celulelor musculare se produce deja in timpul depunerii efortului fizic al celor neantrenați a face față eforturilor fizice pe termen lung.
Calciul nu este numai un component de bază al structurii osoase.
Calciul este un element chimic VITAL în activitatea cerebrală, ajută la transmiterea impulsurilor între neuroni, un element chimic vital in procesul de învățare, memorare, reglează eliberarea de neurotransmițători, intervine în contracție a vaselor de sânge din creier.
Conceptul „just culture” nu poate fi aplicat decât in situații extreme, cu timpi scurți de judecată.
Antrenamentele fizice și intelectuale se fac însă cu aport de calciu nu cu lipsă de calciu.
„instructorul respectiv a făcut, de fapt, ceea ce se face frecvent prin munții noștri și este chiar sugerat”.
Halal instructor, halal instructaj, halal ce se face frecvent.
„Un ghid sau instructor poate lua o decizie perfect rezonabilă și totuși să aibă loc un accident”. Decizia NU a fost deloc perfect rezonabilă, sau luată în condiții extreme. S-a complăcut sa nu bata un piton/spit, din lene.
Nu mai luați apărarea conducerii C.A.R… a greșit semizeul care cerea bani pentru a-i instrui
PITON SAU SPIT?
De la un articol tehnic, scris de cineva cu experiență, mă așteptam ca, în partea despre piton, să fie folosită o poză cu un piton, nu cu un spit, fiindcă felul în care e inserată poza cu spitul în text poate crea impresia falsă că în poză ar fi un piton.
Mă așteptam și ca, atunci când se discută despre obiceiul riscant de a face amaraj într-un singur punct/ancoră, să se specifice clar dacă referirea e la ancoră chimică, spit sau piton și să fie prezentate în detaliu diferențele dintre ele, mai ales în ceea ce privește rezistența în timp și, implicit, siguranța.
E o diferență mare între o lamă bătută cu ciocanul într-o fisură și un șurub conexpand înfiletat într-o gaură dată cu bormașina în stâncă.
Un alt detaliu la care mă așteptam e legat de utilitatea și modul de utilizare a unei mâini curente (lanț, cablu,etc), prezentată de asemenea prin fotografie în text, fiindcă nu are nicio legătură, din cunoștințele mele, cu un punct de rapel.
Mulțumesc de comentariu.
În articol vorbesc despre faptul că, la noi, este acceptabil sau tolerat să se facă rapelul într-un singur punct de ancorare, deși această abordare contravine principiului redundanței și poate avea consecințe potențial fatale.
Ceea ce lipsește este redundanța. Iar din perspectiva acestui principiu, nu este esențial dacă punctul respectiv este un piton, o ancoră mecanică, o ancoră chimică sau o protecție mobilă. Rezistența individuală a punctului de ancorare este o chestiune diferită de existența unei redundanțe în sistem. De aceea există regrupările cu câte două ancore și nu una singură!
Rolul fotografiei din articol este tocmai acela de a ilustra afirmația pe care o fac: în munții noștri este relativ frecvent ca rapelurile sau regrupările să fie realizate într-un singur punct. Fotografia ilustrează exact această situație.
Din comentariul dumneavoastră înțeleg că este acceptabil rapelul într-un singur punct atunci când acesta este reprezentat de o ancoră mecanică, pe considerentul că este mai rezistentă decât un piton.
Este adevărat că o ancoră mecanică poate avea o rezistență individuală mai mare.
Dar aici nu discutăm despre rezistența unui anumit tip de ancoră, ci despre principiul redundanței, care este unul fundamental, de bază, în sistemele de asigurare și în cățărare.
Mâna curentă/balustrada nu are legătură cu punctul de rapel.
Are însă legătură cu ceea ce afirm în articol: fotografia arată un sistem existent în munții din România în care principiul redundanței nu este respectat (și există multe altele).
Segmentul final al lanțului, de care se trage în mod repetat, este prins într-un singur șurub, care este deja parțial îndoit. Mai jos, pe același lanț, există un alt șurub rupt, forfecat sub sarcină.
În lipsa unui al doilea punct de ancorare în partea superioară, care să asigure redundanța și să permită distribuirea sarcinii, există posibilitatea ca șurubul respectiv să cedeze la un moment dat sub sarcină.
Este, în esență, aceeași vulnerabilitate de principiu pe care o avem în cazul unui rapel bazat pe un singur punct de ancorare (cazul din Caraiman) indiferent dacă acel punct este un piton, o ancoră mecanică, chimică sau mobilă.
Autorul spune:
„Ce rezolva judecata publica ? Foarte pe scurt – aproape nimic. În nici un caz, nu rezolvă cauzele accidentului. Ea răspunde mai degrabă la întrebarea ”cine este vinovat?” și nu la întrebarea ”cum a fost posibil să se ajungă aici?” Care este obiectivul major al investigației? Înțelegerea și prevenirea producerii unor evenimente similare în viitor.”
Comunitatea montana exact la intrebarea asta cauta un raspuns = ”cum a fost posibil să se ajungă aici?” Nu cautam vinovatul, ci vrem sa intelegem cum un ghid montan a putut lua astfel de decizii.
Prezint mai jos un citat care apartine altui ghid SGLM:
„Ghidul montan este informat în privința prognozei meteorologice, a stratului de zăpadă și a buletinului nivologic, precum și în privința stării generale a traseului. Ghidul montan decide echipamentul minim necesar pentru tura propusă. El se asigură că turiștii sunt echipați adecvat. Ghidul montan evaluează nivelul de experiență al turiștilor și abilitățile acestora și le privește în funcție de obiectivele turei propuse. El trebuie să aleagă acele ture montane în care turistul, cu experiența sa actuală, se poate simți în largul său. Alegerea unei ture conforme cu experiența și abilitățile clientului înseamnă siguranță.”
https://andrei-badea.com/2019/06/atributii-ghid-montan/
Cum se aliniaza deciziile luate de ghidul implicat in tragedia de pe Albisoara Branei (Danut Nicolae) cu imperativele meseriei de ghid montan ?
Reclama e sufletul comerțului cu servicii.
Ce se scrie despre ce ar trebui să facă un ghid înainte de tură este așa, teoretic, de PR, dă bine, reiese că un ghid este un profesionist uns cu toate alifiile, are toți așii în mânecă, își face temele.
„Ghidul montan este informat în privința prognozei meteorologice, a stratului de zăpadă și a buletinului nivologic, precum și în privința stării generale a traseului.”
După 3 săptămâni de la accident încă mai era zăpadă destulă pe valea Albă și necesita colțari. Tura parcă era de inițiere în scrambling, care nu presupune colțari și piolet sau rimaye.
Cât de informat era cu stratul de zăpadă?
Starea generală a celuilalt traseu ales era necorespunzătoare. Plouase repetat în ultima săptămână, săritorile nu aveau cum să fie uscate, fiind vorba de un versant nordic.
Cum e în iulie pe Albișoare: „Urmatorul obstacol, o saritoare ingusta si umeda cu regulamentarul bolovan incastrat deasupra, il ocolim urcand in dreapta un scoc de piatra si apoi revenim in fir pe un braneag inierbat. A fost singurul obstacol ocolit, trecerea era evidenta iar peretii plini de apa.”
https://www.carpati.org/jurnal/albisoara_strungii/2736/
Albișoara la care se referă link-ul s-a parcurs în același an în septembrie solitar la vedere fără ocoliri de alt amator, stânca fiind uscată.
Cât de informat era cu privire la starea generală a traseului? Cât de pregătit era pentru o retragere destul de probabilă în acele condiții?
„El trebuie să aleagă acele ture montane în care turistul, cu experiența sa actuală, se poate simți în largul său. Alegerea unei ture conforme cu experiența și abilitățile clientului înseamnă siguranță.”
Ce se mai aude din teren? Clientul alege să bifeze un traseu de cățărare în care ghidul nu a mai fost, doar a citit la alții. Nu-i zice nu (din asta trăiește). La fața locului este nasol (friabil, murdar etc.) și se retrag, pentru client – siguranță și în largul său – alegeri in situ, nu ante factum.
Altă situație este când ajung la un pasaj care nu-l face pe ghid să se simtă în largul lui, de data asta, așa că propune el întoarcerea. Clientul îi arată cum se face și trece pasajul…
Autorul spune:
„Înaintea evenimentului montan, teama de judecată la revenirea în civilizație poate duce la continuarea ascensiunii pentru a nu părea slab, refuzul de a întoarce grupul sau asumarea unor riscuri excesive pentru a demonstra competență.
Acest fenomen este cunoscut și ca ”escalation of commitment” (escaladarea angajamentului): tendința de a continua un plan riscant deoarece s-au investit deja timp, resurse sau prestigiu în el.
În timpul desfășurării evenimentului, teama de judecată poate duce la ezitarea de a solicita ajutor, întârzierea apelului către Salvamont sau încercarea de a rezolva singur o situație care depășește resursele disponibile.
După petrecerea evenimentului, aceeași teamă poate duce la omiterea unor informații importante, minimalizarea propriilor erori, refuzul participării la analiza incidentului sau chiar evitarea discuțiilor despre ceea ce s-a întâmplat.”
Asta e o analiza pertinenta si pare sa descrie in detaliu deciziile si actiunile lui Danut. Oare teama de judecata l-a facut sa se comporte asa si sa bifeze toate aspectele enumerate mai sus ?!
Este un cuvânt în citatul tău, care spune multe: prestigiu.
Teama de judecată este în strânsă legătură cu dependența ghizilor de o prezență pozitivă pe social media.
Pe social media este mult lapte și miere, aprecieri și like-uri valuri, valuri, postări care dau bine la imagine și cont, perfecționare continuă și greșelile sunt la concurență.
„Teama de judecată este în strânsă legătură cu dependența ghizilor de o prezență pozitivă pe social media.” E corect ce spui: daca ti-ai construit o imagine pozitiva, ti-e teama ca nu cumva sa faci ceva care sa iti strice imaginea. Iti pasa mai mult de imagine decat de continut.
Insa eu cred ca mai exista ceva: teama de judecata apare si atunci cand te simti vinovat, cand chiar stii ca ai gresit. Sentimentul de culpabilitate apare in mod natural. Daca nu esti vinovat cu nimic, nu simti nici o culpabilitate si nu ai de ce sa te temi de „judecata publica”. Lumea are dreptul sa vorbeasca (sau sa te acuze), dar tu stii ca adevarul va iesi la iveala si se va dovedi ca esti nevinovat.
Eu nu traiesc deloc cu aceasta teama de judecata. Imi conduc viata in functie de valorile mele si nu imi pasa cum ma judeca lumea. Iar atunci cand gresesc, imi asum.
Mulțumesc de comentariu.
Teama de judecata publică nu apare doar atunci când cineva se simte vinovat sau știe că a făcut ceva greșit. Poate apărea și atunci când persoana consideră că nu a greșit, dar anticipează că ceilalți o vor percepe ca fiind vinovată.
De fapt, sunt două lucruri distincte: vinovăția („Am făcut ceva greșit”) și frica de judecată („Oamenii vor crede că am făcut ceva greșit”). Ele se pot suprapune, dar nu sunt același lucru.
Atunci când o comunitate reacționează la accidente prin blamare și stigmatizare, oamenii pot ajunge să se teamă de raportare chiar și atunci când nu au făcut nimic culpabil.
Consecința este perversă: tocmai persoanele care ar putea furniza informații foarte valoroase pentru siguranță ajung să ascundă incidentele, greșelile sau situațiile-limită.
De aceea, o cultură matură de siguranță încearcă să creeze un mediu în care cineva să poată spune „am făcut o greșeală” fără ca asta să însemne automat „sunt incompetent și trebuie condamnat public”.
Faptul că dumneavoastră nu aveți teamă de judecata publică nu este relevant pentru existența sau inexistența acestui fenomen.
Una este să îți asumi o greșeală și să fii dispus să vorbești despre ea și alta este să fii ulterior bombardat cu „pietre virtuale” — acea webidare despre care vorbesc în articol — pentru că ai făcut o greșeală.
Într-o astfel de situație, problema nu mai este doar greșeala propriu-zisă, ci și consecințele sociale ale recunoașterii ei.
Faptul că un ghid se teme de judecata comunității nu constituie în sine un indiciu că știe că a greșit. Poate însemna pur și simplu că anticipează o reacție severă, disproporționată sau imprevizibilă din partea comunității.
Tocmai aici intervine ”Just Culture”: nu elimină responsabilitatea pentru greșeli sau comportamente culpabile, ci încearcă să creeze condițiile în care acestea să poată fi recunoscute, analizate și transformate în lecții de siguranță, fără ca persoana să fie automat transformată în „vinovatul” accidentului.
Autorul spune:
„Din analizele accidentelor de-a lungul anilor, se știe că majoritatea acestora nu sunt pur și simplu rezultatul unei erori comise de o persoană. Ele sunt cauzate de factori multipli, care implică adesea mai multe persoane, niveluri decizionale diferite în cadrul unui club sau chiar și alte organizații sau grupuri. O cultură justă recunoaște acest fapt.”
Il recunoaste atunci cand exista. Dar in cazul de fata nu exista factori multipli. Un singur om a luat decizii (gresite), care au culminat cu o tragedie. De ce sa complicam lucrurile (folosind „just culture”), cand premizele ei nu se aplica in cazul de fata ?
Autorul spune:
„Evident, cultura justă nu înseamnă că „nimeni nu este responsabil”. Înseamnă că responsabilitatea este analizată nuanțat, distingând între eroarea umană, asumarea neintenționată a unui risc și comportamentul imprudent sau intenționat periculos.”
Dar un cumul de decizii gresite cum ar trebui tratat ? Este eroare umana, eroare umana cu repetitie sau comportament imprudent ?
Dar decizia de a schimba planul initial (urcare pe valea Alba) cu urcare pe A. Branei la ce categorie intra ? In momentul in care unii participanti au protestat (se pare ca si Antonia, pt ca era foarte atenta la siguranta ei), ghidul si-a impus autoritatea de ghid pt a-i baga pe A. Branei. Asta ce fel de comportamet este ? Autoritatea de ghid se foloseste in situatii extreme, atunci cand ghidul trebuie sa gaseasca rapid solutii pentru a salva turistul/grupul si nu are timp sa dezbata/explice de ce ia unele decizii. Autoritatea de ghid se foloseste pentru a salva viata cuiva, nu pentru a o pierde prin expunerea persoanei la un risc mult mai mare decat poate accepta. Eu cred ca acela este momentul care a decis totul. Au intrat pe teren periculos fara echipament adecvat. Nu aveau ce cauta acolo. Faptul ca pitonul a iesit este punctul culminant al tragediei. Dar ceasul incepuse deja sa ticaie in momentul in care Danut si-a impus autoritatea de ghid.
„In momentul in care unii participanti au protestat (se pare ca si Antonia, pt ca era foarte atenta la siguranta ei), ghidul si-a impus autoritatea de ghid pt a-i baga pe A. Branei.”
Persoana respectivă era instructorul lor la un atelier și ocupația lui în afara acestei activități era de Ghid Montan și Lider Montan Internațional.
Participanții la atelier nu l-au angajat direct ca ghid montan, ci au plătit o donație clubului din care făceau toți 4 parte (de ce donație pentru prestarea unei activități, e o altă problemă). O persoană putea participa și gratuit gratuit dacă îndeplinea niște criterii. Nu este clar dacă și ce sumă s-a întors la instructor și cu ce titlu.
Ca să fi fost ghidul lor montan stricto sensu, nu trebuia să primească el direct de la cei trei banii (care ar fi fost mult mai mulți pentru ghidaj, nu 450 de lei pentru 3 zile) și să le dea chitanță?
Prin urmare, se poate vorbi de ghid și autoritatea lui în această speță?
Ai dreptate, exista o deosebire intre ghid montan si instructor la un atelier de scrambling (un fel de initiere in alpinism), desi Danut are doar atestat de ghid de drumetie montana si nu de instructor (dar asta e o alta discutie). Deci, hai sa reluam fraza inlocuind ghid cu instructor & turist cu cursant si sa vedem daca se schimba ceva:
„In momentul in care unii participanti au protestat (se pare ca si Antonia, pt ca era foarte atenta la siguranta ei), instructorul si-a impus autoritatea pt a-i baga pe A. Branei. Asta ce fel de comportamet este ? Autoritatea de instructor se foloseste in situatii extreme, atunci cand instructorul trebuie sa gaseasca rapid solutii pentru a salva cursantii si nu are timp sa dezbata/explice de ce ia unele decizii. Autoritatea de instructor se foloseste pentru a salva viata cuiva, nu pentru a o pierde prin expunerea persoanei la un risc mult mai mare decat poate accepta.”
Cred ca din punct de vedere calitativ (adica esenta/natura actiunii) nu se schimba nimic. Pozitia de instructor nu iti da dreptul sa fortezi cursantii sa faca ceva pentru care nu au pregatirea necesara si nici nu doresc sa isi asume riscul. Ca instructor trebuie sa-i instruiesti prin exemplu si prin explicatii usor de inteles (adaptate nivelului lor). In nici un caz prin coercitie. Trebuie sa stii sa mentii o relatie cordiala si sa stii cand sa renunti la a-ti impune vointa doar pentru ca ai o pozitie de autoritate asupra lor. Daca incepi sa fortezi limita (folosindu-te de autoritate), i-ai pierdut. Oamenii devin defensivi si isi pierd increderea in instructor. Increderea este componenta de baza care unge mecanismul instructor-cursant (sau profesor-elev). Coercitia gripeaza mecanismul.
Prin „factorii multipli” la care mă refer în articol nu înțeleg doar implicarea mai multor oameni sau organizații. Pot exista factori multipli și atunci când toate deciziile relevante au fost luate de o singură persoană – cazul de față.
În primul paragraful citat în comentariu, mă refer la faptul că un accident nu este, de regulă, rezultatul unei singure greșeli izolate, ci poate fi rezultatul unui lanț de decizii, erori și condiții care se succed sau se cumulează.
În cazul de față, întrebarea-cheie rămâne relevantă: ce decizii au fost luate, în ce succesiune, ce informații erau disponibile la momentul respectiv, ce alternative existau și care dintre aceste decizii au contribuit efectiv la producerea accidentului?
Tocmai acesta este unul dintre motivele pentru care consider relevant conceptul de ”Just Culture”: înainte de a spune că un accident a fost rezultatul unei singure decizii greșite a unei persoane, trebuie să analizăm concret lanțul decizional și comportamentul persoanei în contextul în care a acționat.
Dacă în urma unei astfel de analize rezultă că persoana a comis o eroare umană, a avut un comportament riscant, a încălcat o procedură sau a manifestat neglijență gravă, ”Just Culture” nu înseamnă că aceste lucruri trebuie ignorate sau scuzate. Dimpotrivă, ele trebuie identificate și acolo unde este cazul, asumate.
Nu încerc să „complic” un caz care ar fi simplu. Încerc tocmai să pun întrebarea dacă este într-adevăr atât de simplu pe cât pare retrospectiv.
Autorul spune:
„În loc să-l acuzăm de incompetență și neglijență, cum s-ar face într-o judecată publică superficială, poate ar fi mai bine să privim mai în detaliu la cultura de munte de la noi. Așa s-ar face într-o cultură justă, echitabilă. (…)
Cei care facem cățărare și alpinism în România, dacă este să fim onești și corecți, trebuie să recunoaștem că la noi este tolerată coborârea pe coarda prinsă într-un singur punct.”
Deci justifici decizia gresita a unui ghid/instructor prin faptul ca unii alpinisti individuali fac rapel intr-un singur punct de asigurare ? Ce legatura are una cu alta ? Ca si ghid trebuie sa aplici procedurile. Si mai ales sa ai grija permanent de siguranta turistilor. Nu conteaza ce faceai tu daca erai de unul singur. Daca iesea pitonul, crapai si asta e. Ti-ai asumat riscul. Dar daca esti cu 3 oameni pe mana, nu ai voie sa gandesti ca un alpinist individual, ci ca ghid.
Autorul spune:
„Așadar, dacă analizăm puțin mai în detaliu de ce s-a luat decizia coborârii într-un singur piton (…), constatăm că instructorul respectiv a făcut, de fapt, ceea ce se face frecvent prin munții noștri și este chiar sugerat, în descrierile existente.”
Serios ? Pasam responsabilitatea unei actiuni de la individul care a luat decizia (desi era ghid si trebuia sa se comporte ca un profesionist) catre cultura „generala” de a face rapel intr-un singur punct de asigurare. Nu doar ca ghidul trebuia sa isi foloseasca cunostintele de ghid, ca de-asta era platit, dar mi se pare o generalizare grava a unui fapt care este mai degraba exceptia si nu regula. Cred ca sunt foarte putini cei care procedeaza asa. De ce sa generalizam ? Ca sa-i gasim lui Danut o scuza ? Din nou o diluare/diminuare a gravitatii deciziei si implicit a vinovatiei.
Cum am spus deja în comentariile precedente, faptul că amintesc contextul existent în România, în care se tolerează rapelul într-un singur punct, nu înseamnă că sunt de acord cu această practică sau că justific decizia instructorului, așa cum se pare că ați înțeles.
A explica un context nu înseamnă a justifica o decizie.
Faptul că o anumită practică este răspândită și tolerată în comunitatea montană nu transformă acea practică într-una corectă și nici nu îl absolvă pe un ghid de responsabilitatea pe care o are față de persoanele pe care le conduce.
Întrebarea este însă dacă, pentru a înțelege un accident, este suficient să spunem „ghidul a luat o decizie greșită”. Nu cumva trebuie să analizăm și de ce acea decizie a fost posibilă, în ce context profesional și cultural a fost luată și ce putem face pentru ca o situație similară să nu se repete?
Aceasta este diferența dintre a căuta exclusiv un vinovat și a încerca să înțelegem un accident din perspectiva „Just Culture”, fără ca analiza contextului să excludă responsabilitatea individuală atunci când aceasta există.
Autorul spune:
„Întorcându-ne la cazul analizat aici, din abruptul nordic al Caraimanului, ce putem citi dintr-o descriere online a zonei în care a avut loc accidentul: ”Înainte de trecerea expusă de la Albișoara Brânei găsim un piton lamă argintiu (cu cordelină roșie, înlocuită în 09.2024). De acolo eventual se poate da un rapel în firul albișoarei, de circa 7-8 m…”. ”
Ar fi frumos sa ne dea autorul si sursa. Oricum, Danut sigur nu a intrat pe net in momentul acela sa vada ce se zice despre pitonul cu cordelina rosie. Deci nu poti lega decizia lui de faptul ca scrie asta pe internet.
Autorul spune:
„Este vorba exact de pitonul care a cedat cu cei patru, în care se sugerează că ar fi potrivit pentru rapel. Pentru că și alții l-au folosit ca atare!”
Poate ca cel care a scris asta a folosit pitonul in 2024. Intre timp inghetul si dezghetul si-au facut treaba, asa ca nu poti lua de bun acum ce a fost bun atunci. Iarasi nu e o scuza ca cineva l-a folosit la rapel cu mult timp in urma. Este evident ca pitoanele vechi nu sunt de incredere. Trebuiesc verificate, batute mai bine, legate de un al doilea punct de ancorare.
In concluzie: in nici un caz nu putem justifica deciziile ghidului pe baza a ce este uneori acceptat printre alpinisti. Ghidul trebuie sa respecte cele mai bune proceduri in domeniu si nu pe cele mai proaste/dubioase sau riscante. Asta poate sa o faca orice novice, care a invatat sa faca rapel de pe youtube.
Articolul pornește de la un concept legitim , Just Culture, adică evitarea vânătorii simpliste de vinovați și analiza întregului sistem, dar îl aplică incomplet și într-un mod care tinde să dilueze responsabilitatea instructorului, deși chiar faptele prezentate indică o succesiune de decizii tehnice grave.
Problema centrală este că articolul se concentrează prea mult pe ultima verigă, pitonul care a cedat, și insuficient pe lanțul de decizii care a dus grupul în situația în care cedarea acelui piton putea ucide oameni.
Principalele probleme sunt:
Confuzia dintre hazard și eroare de management al riscului. Faptul că un piton vechi poate ceda este hazard montan. Faptul că întregul grup ajunge dependent de acel unic piton este o decizie tehnică. Dacă un sistem de siguranță are un singur punct de cedare, nu mai poți explica accidentul în principal prin „imprevizibilitatea muntelui”.
Minimalizarea caracterului elementar al greșelii. Chiar autorul admite că ancorarea grupului într-un singur punct este o „greșeală elementară”. Dacă este elementară, devine greu de susținut apoi că trebuie relativizată prin faptul că „la noi se mai practică”.
Afirmația vagă că în România „se tolerează” coborârea dintr-un singur punct. Cine o tolerează? CAR? SGLM? ghizii profesioniști? Salvamont? manualele de instruire? Sau doar unii alpiniști care își asumă personal acest risc? Existența unei practici nu o transformă automat într-un standard profesional acceptabil.
Confuzia dintre alpinism autonom și instruirea unor începători. Un alpinist experimentat poate decide pentru sine să accepte un rapel dintr-un singur punct. Un instructor care conduce cursanți începători are o obligație de siguranță mult mai mare. Riscul nu mai este asumat în mod egal de toată lumea.
Ilustrația cu ancora mecanică/spitul este nepotrivită. Un spit modern corect instalat și un piton vechi găsit într-o fisură nu sunt echivalente ca predictibilitate și fiabilitate. Imaginea atenuează vizual tocmai diferența tehnică importantă în cazul accidentului.
Conflictul de interese este insuficient transparentizat. Marian Anghel este fondator și fost conducător SGLM, iar Dănuț Nicolae era colegul său și vicepreședinte în aceeași organizație. Asta nu invalidează argumentele, dar cititorul trebuie să știe că nu este vorba despre analiza unui observator complet exterior.
Dar cea mai mare problemă este ceea ce articolul nu investighează, deși tocmai acestea ar fi întrebările unei analize Just Culture autentice.
Nu explică suficient:
De ce a fost schimbat traseul? Obiectivul inițial era Valea Albă. Dacă acolo condițiile de zăpadă sau gheață făceau activitatea nepotrivită, de ce nu s-a oprit cursul sau nu s-a ales un obiectiv evident mai sigur?
Ce presiune exista pentru continuarea activității? Nu putem afirma că motivul a fost financiar, dar într-o analiză sistemică trebuie întrebat dacă anularea zilei ar fi produs pierderi financiare, rambursări, nemulțumirea clienților sau o presiune psihologică de a „livra” cursul. Asta este exact genul de factor organizațional pe care Just Culture ar trebui să-l caute.
De ce a fost aleasă Albișoara Brânei? Dacă era mai dificilă și instructorul nu o cunoștea suficient, alegerea ad-hoc a acestui traseu pentru începători este ea însăși o decizie majoră care trebuie explicată.
Cum au fost evaluați cursanții? Instructorul îi văzuse înainte și trebuia să știe nivelul lor. Pe ce criterii s-a decis că erau capabili pentru Albișoara Brânei?
De ce nu au terminat traseul? Aici este o întrebare crucială și aproape absentă. De ce s-au retras? Traseul s-a dovedit prea greu pentru cursanți? Ritmul era prea lent? Cineva s-a blocat? Instructorul nu cunoștea continuarea? Au greșit traseul? A devenit retragerea singura variantă?
Dacă retragerea a fost impusă de faptul că grupul nu putea continua în siguranță, atunci aceasta ar putea indica faptul că alegerea traseului fusese deja nepotrivită.
Exista un plan de retragere? Pentru un instructor cu începători, alegerea unui traseu trebuie să includă și cunoașterea variantelor de abandon. Dacă ajungi să improvizezi o retragere într-un loc în care nu poți construi o regrupare sigură, problema începe cu mult înainte de piton.
De ce nu exista echipamentul necesar pentru redundanță? Dacă instructorul nu avea pitoane suplimentare și ciocan trebuie întrebat dacă echipamentul era adecvat traseului alternativ ales.
Privit astfel, accidentul nu este „un piton care, imprevizibil, a ieșit”. Este posibil să avem un lanț de tipul:
condiții nefavorabile pe Valea Albă → decizia de a continua activitatea → alegerea ad-hoc a unui traseu mai dificil → cursanți începători → instructor care nu cunoaște suficient traseul → echipament insuficient pentru improvizarea unei retrageri → imposibilitatea continuării → retragere → regrupare într-un singur piton vechi → întregul grup dependent de acel punct → cedarea pitonului → accidentul fatal.
În această succesiune, pitonul este numai ultima verigă.
Iar paradoxul articolului este tocmai acesta: invocă Just Culture pentru a spune că trebuie să analizăm sistemul și contextul, dar apoi nu urmărește sistematic contextul până la capăt. Nu cercetează suficient deciziile de dinaintea accidentului, criteriile organizaționale, selecția traseului, evaluarea cursanților, presiunile pentru continuarea cursului și planificarea retragerii.
Mulțumesc de comentariu.
Am răspuns la multe din cele afirmate de d-voastră în alte comentarii mai sus.
Le reiau pe scurt și aici.
1. Spuneți că ”Dacă un sistem de siguranță are un singur punct de cedare, nu mai poți explica accidentul în principal prin „imprevizibilitatea muntelui”.
Nu înțeleg la ce vă referiți când vorbiți despre ”imprevizibilitatea muntelui”.
În articol nu am afirmat că accidentul din Caraiman poate fi explicat prin imprevizibilitatea muntelui și nici nu am folosit acest argument pentru a explica cedarea pitonului.
Dimpotrivă, am spus că utilizarea unui singur punct de ancorare introduce o vulnerabilitate tehnică în sistemul de siguranță. Tocmai despre această vulnerabilitate și despre principiul redundanței discut în articol și am pus pozele respective.
Prin urmare, nu îmi este clar ce anume din articol combateți atunci când introduceți ”imprevizibilitatea muntelui”.
2. Spuneți: ”Dacă este elementară, devine greu de susținut apoi că trebuie relativizată prin faptul că „la noi se mai practică”. Afirmația vagă că în România „se tolerează” coborârea dintr-un singur punct. Cine o tolerează?”
Nu am minimalizat decizia luată de instructor și nici nu am susținut că faptul că o anumită practică există în România (rapelul într-un punct) o face acceptabilă.
Am adus în discuție un context cultural și tehnic care există în comunitatea noastră montană: practica rapelului într-un singur punct de ancorare. Faptul că această practică este întâlnită și tolerată nu înseamnă că o consider corectă sau că ea justifică decizia instructorului în cazul analizat.
Întrebarea nu este doar „cine a făcut greșeala?”, ci și „cum a fost posibil ca o astfel de practică să existe, să fie transmisă, acceptată sau tolerată într-o comunitate profesională?”
În ceea ce privește formularea „se tolerează”, nu am afirmat că există o instituție sau o organizație care a stabilit oficial că rapelul într-un singur punct este un standard acceptabil. Folosesc „se tolerează” în sensul unei toleranțe de facto, observabile în practică, nu al unei aprobări oficiale.
Și tocmai aici este diferența dintre a descrie un context și a justifica o decizie: faptul că o practică există nu o face corectă, dar existența ei poate fi relevantă pentru înțelegerea modului în care se formează și se perpetuează anumite comportamente de risc.
3. Spuneți că ”Ilustrația cu ancora mecanică/spitul este nepotrivită. Un spit modern corect instalat și un piton vechi găsit într-o fisură nu sunt echivalente ca predictibilitate și fiabilitate. Imaginea atenuează vizual tocmai diferența tehnică importantă în cazul accidentului.”
După cum am spus deja, în articol vorbesc despre faptul că, la noi, este acceptabil sau tolerat să se facă rapelul într-un singur punct de ancorare, deși această abordare contravine principiului redundanței și poate avea consecințe potențial fatale.
Ceea ce lipsește este redundanța. Iar din perspectiva acestui principiu, nu este esențial dacă punctul respectiv este un piton, o ancoră mecanică, o ancoră chimică sau o protecție mobilă.
Rezistența individuală a punctului de ancorare este o chestiune diferită de existența unei redundanțe în sistem. De aceea există regrupările cu câte două ancore și nu una singură!
Rolul fotografiei din articol este tocmai acela de a ilustra afirmația pe care o fac: în munții noștri este relativ frecvent ca rapelurile sau regrupările să fie realizate într-un singur punct. Fotografia cu ancora ilustrează exact această situație. Ca și cea cu mâna curentă verticală, la care punctul final superior este tot unul singur.
4. Spuneți că ”Conflictul de interese este insuficient transparentizat. Marian Anghel este fondator și fost conducător SGLM, iar Dănuț Nicolae era colegul său și vicepreședinte în aceeași organizație.”
Faptul că am fost implicat în conducerea sau activitatea unor organizații montane nu înseamnă, în sine, că nu pot avea o opinie imparțială cu privire la activitatea membrilor acestora.
Personal, în ultimii 30 de ani am fost și sunt implicat în mai multe organizații importante din zona montană și a alpinismului din România (și internaționale), printre care SGLM, FRAE, AGMR și CAR. Am avut, de-a lungul timpului, relații profesionale cu foarte mulți oameni din aceste organizații. Iar asta este o bună sursă personală de cunoaștere a contextului.
Consider că acest lucru este relevant pentru transparență, dar nu este o dovadă de lipsă de imparțialitate.
Dacă faptul că am cunoscut sau am colaborat profesional cu o persoană ar fi suficient pentru a mă împiedica să analizez obiectiv o situație în care aceasta este implicată (iar eu colaborez cu/cunosc mii de alpiniști români) atunci aproape nimeni dintr-o comunitate profesională relativ restrânsă (cum este cea de munte) nu ar mai putea comenta public activitatea colegilor săi.
Imparțialitatea unei analize nu poate fi stabilită doar prin afilierea autorului, ci trebuie evaluată și prin argumentele prezentate, criteriile utilizate și modul în care sunt tratate informațiile care susțin sau contrazic concluzia.
Dacă există afirmații concrete din articol care demonstrează că am aplicat un standard diferit sau că am omis deliberat informații relevante pentru a favoriza o anumită persoană, vă rog să precizați. Sunt total deschis să le discut punctual.
În ceea ce privește faptul că articolul nu investighează și nu explică întrebările pe care le puneți cu privire la deciziile luate, tocmai aceasta este ideea.
Articolul nu își propune să analizeze accidentul din Caraiman. Folosesc una dintre deciziile luate în acel accident pentru a exemplifica și introduce conceptul de „Just Culture”.
Prin urmare, nu pretind în articol că stabilesc cauzele accidentului, că reconstitui lanțul decizional sau că stabilesc responsabilitatea persoanelor implicate.
Nu este o analiză de caz și nu este o investigație a accidentului. Este un articol despre un concept de cultură a siguranței, pentru a cărui explicare folosesc un caz concret, de actualitate.
Faptul că articolul nu răspunde tuturor întrebărilor pe care le-ar presupune o investigație a accidentului nu reprezintă, în acest context, o omisiune, ci ține de obiectul articolului.
O analiză de caz a accidentului din Caraiman ar fi un demers complet diferit, care ar presupune alte surse, alte informații și o altă metodologie.
Este o vorbă în popor, corb la corb nu-și școate ochii.
Nuanțările despre imparțialitate și transparență nu au fost inserate ab initio în articol; autorul nu a fost proactiv, ci reactiv, poate pentru că este foarte sigur pe imparțialitatea sa și argumentația sa. Să ne reamintim totuși maxima latină Homo sum, humani nihil a me alienum puto.
Acest site nu are specific montan și prin urmare, marea majoritate a celor care îl accesează nu știu detaliile expuse în comentariul lui Adrian referitoare la SGLM. Nici măcar în descrierea autorului pe acest site nu se menționează calitatea sa de ghid SGLM și membru fondator al asociației profesionale. Comunicatul SGLM nu menționează funcția de conducere ocupată de ghidul implicat.
Cum ați ratat cu brio oportunitatea transparenței asumate, a apărut comentariu legată de ea și de conflict de interese. Adrian a fost mai rapid, dacă nu o făcea el, aș fi comentat eu pe subiect.
”Faptul că am fost implicat în conducerea sau activitatea unor organizații montane nu înseamnă, în sine, că nu pot avea o opinie imparțială cu privire la activitatea membrilor acestora.”
Mi se pare un raționament similar cu un discurs pe care l-ar avea un politician care își angajează rudele/soția din bani publici și când este întrebat de nepotism ar replica că a fost imparțial, uitați ce CV au, erau cei mai buni candidați, nu puteam să-i discriminez și să nu-i angajez doar pentru că suntem rude/afini/căsătoriți, care este un detaliu fără importanță; presa face din țânțar armăsar.
Într-adevăr, ați colaborat cu mii de alpiniști, dar în câte cazuri relația cu ei include parametrii „fondator și fost conducător SGLM, colegul său și vicepreședinte în aceeași organizație”?
Din acele câteva mii, ați scris articole legate de accidentele pe munte ale câtora?
Și în 2017 era o anchetă penală după un accident mortal în Retezat, nu?
Discutarea conceptului „Just Culture” se face abia la un 2026 și, ce coincidență, chiar după accidentul în care a fost implicat vicepreședintele SGLM.
”Folosesc una dintre deciziile luate în acel accident pentru a exemplifica și introduce conceptul de „Just Culture”.”
Chiar n-a mai fost până acum vreun accident montan în România care să merite să prezentați in extenso despre judecata publică, teama de judecată publică și just culture?
În cultura justă responsabilitatea este atribuită în mod echitabil, proporțional și cu pregătirea persoanei?
Se tolerează ceva la modulele CPD ale SGLM „Organizarea și conducerea turelor de scrambling (carpatism)” și „Securitatea în teren stâncos”, de se ajunge uneori în practică la erori fatale?
Dar stai, astfel de întrebări nu au rost, de vină este cultura de munte de la noi…
Într-o cultură justă, țapul ispășitor este cultura de munte.
„Dacă toți suntem corupți, înseamnă că nimeni nu e corupt”. (Adrian Severin)
Vorbarie multa, o adevarata pledoarie a avocatului aparari, adica a ghidului.
Cine este vinovat?
GHIDUL
Accidentul putea fi evitat?
DA
Deciziile au fost corecte?
NU
Cine trebuie să răspundă?
GHIDUL
„Un ghid sau instructor poate lua o decizie perfect rezonabilă și totuși să aibă loc un accident. Și invers: poate lua o decizie foarte proastă și, prin noroc, să nu se întâmple nimic.”
Perfect adevarat. Doar ca , daca e accident doar se cauta vinovatul…iar daca nu e accident se zambeste usurat si se baga sub pres…
Pe hulitul FB nu am vazut la nimeni (dar absolut la nimeni) ANALIZE DE CAZ (cu accident sau mai ales FARA acident) din care sa INVATAM ceva APLICAT!….nici la foruri oficiale/oficioase (FRAE,CAR,Salvamont…) nici la tot felul de asociatii de ghizi montani (sau ghidusi de foc de tabara)…
Doar un exemplu : vad o puzderie de ghidusi de Via Ferrata care duc copii sub 40 de kg cu echipament uzual (de adult)…BANUL SA IASA….cat am putut le-am spus ca nu e bine si ca NU COPIII trebuie sa suporte prostia si hameseala lor…LINISTE SI BEZNA…
Cred ca articolul nu isi propune sa reprezinte o analiza Just Culture a cazului din Albisoara Braului, ci doar il foloseste ca exemplu, subliniind ca o analiza de genul este imposibila pana in momentul in care sunt disponibile informatii complete. CAR nu poate face acest lucru pana la finalizarea anchetei (atentie, ancheta nu proces, in momentul in care dosarul e la judecatorie, actiunile intreprinse de club pentru a afla ce s-a intamplat nu mai pot fi interpretate drept incercare de a interfera cu colectia de probe). De altfel, nici cluburi alpine mai de renume nu au un timp de raspuns mai rapid, analizele de caz publicate de American Alpine Club in materialele lor (Accidents in North American Climbing, publicat anual, sau The Prescription, publicat lunar) referindu-se, de obicei, la accidente vechi de peste un an. Ca sa dau un exemplu punctual, un accident oarecum similar cu acesta a avut loc in mai 2025 in Washington (https://wms.org/magazine/magazine/1553/Three-Dead-Climbing-Accident/default.aspx ), dar nici ANAC-ul din 2025 (publicat in octombrie) nici vreo editie lunara a The Prescription nu au mentionat nimic pe subiect, analiza de caz fiind programata pentru editia din octombrie 2026 a ANAC-ului. Uneori, chiar trebuie intai sa lasam procurorii sa isi faca treaba.
Despre caz in sine nu o sa ma pronunt nici pe persoana fizica. Cum subliniaza Adrian, intrebarile esentiale sunt cu totul altele decat „de ce au stat 4 oameni intr-un piton”, si la ele nu pot raspunde momentan decat procurorii, care au cu totul alt rol decat analiza de accident intr-o societate sanatoasa. Ce as dori sa mentionez pe subiectul toata echipa in statie intr-un punct e experienta personala. Practic alpinismul de 5 ani; in Romania am cam 100 trasee diferite parcurse in teren alpin ( https://www.thecrag.com/en/climbing/romania/routes/with-gear-style/alpine/climbed-by/ruxandra/?sortby=at,desc , eliminand aici traseele din afara tarii si traseele inregistrate drept catarare sau catarare de iarna pe site-ul respectiv). Parcurgerile acestea au fost efectuate cu o mare varietate de parteneri, atat ghizi (SGLM, non-SGLM sau chiar anti-SGLM) cat si non-ghizi. Dintre acestia, am intalnit doar 2 persoane care aplicau coerent si consistent tehnici moderne de minimizare a riscului in cazul asigurarilor intr-un punct frecvent intalnite in alpinul romanesc (Last person at risk protocol de exemplu). Niciunul ghid, si parteneri vechi de coarda deci nu-s cazuri independente. In rest, altitudinea fata de asigurarile intr-un punct intalnite sau construite in teren intalnita la persoanele care parcurg frecvent acest tip de teren, mai ales pe altceva decat „trade routes” poate fi sumarizata ca „dublam punctul daca nu lasam material, daca avem mari dubii despre rezistenta acestuia sau daca am plecat chititi de acasa cu extra echipament de lasat in pereti, si altfel il folosim asa cum este”. Dubiile despre rezistenta punctului ameliorandu-se cu un amestec de testare nondistructiva in situ (tras de punct, ciocanit cu cate o piatra) si credinta (se tot da jos lumea din asta, imi place cum arata pitonul, e ancora manufacturata batuta acum 20 de ani in roca sedimentara dar totusi ancora). Cum zice Ovidiu Jelea la https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=27766456416314900&id=100001317436909&rdid=ox7Bcn1NWkjdRfdh# , e vorba de normalizarea deviantei, si de un risc rezidual neminimizat, ca practica curenta. Cred ca am fi, ca membri ai comunitatii alpine romanesti, mult mai in siguranta daca ne-am gandi de ce e practica asta atat de normalizata la noi, si de ce tehnici ca last person at risk sunt chestii de care majoritatea am auzit dar prea putini le punem in practica.
Tu spui Ruxandra: „(…) Dintre acestia, am intalnit doar 2 persoane care aplicau coerent si consistent tehnici moderne de minimizare a riscului in cazul asigurarilor intr-un punct frecvent intalnite in alpinul romanesc (…). Niciunul ghid, si parteneri vechi de coarda (…) Cum zice Ovidiu Jelea (…) e vorba de normalizarea deviantei, si de un risc rezidual neminimizat, ca practica curenta. ”
Se intelege ca ghizii cu care ai fost nu aplicau „coerent si consistent tehnici moderne de minimizare a riscului (…)”. Daca asa stau lucrurile, am 2 intrebari:
1) ai mai fost pe urma cu acei ghizi/acele persoane ? Daca da, inseamna ca ai acceptat normalizarea deviantei si nu le-ai dat un vot de blam (nici nu i-ai evitat si nici nu le-ai dat un feedback negativ).
2) abia acum spui asta ? Daca asa stateau lucrurile, de ce nu ai deschis un topic pe orice platforma voiai tu ca sa tragi un semnal de alarma ? Prin faptul ca ai tacut, ai fost complice la ce stiai ca se intampla.
Aici ridic o problema de fond (nu vreau sa te critic pe tine personal): nu avem curajul sa vorbim, dar pe urma ne miram cand se intampla ceva sau comentam voalat (si noi am vazut asta, stiam ca o mai fac si altii etc.). Insa tacerea este o forma de complicitate.
Poate ca unii considera ca sunt prea vehementa in interventiile mele legate de cazul de fata, dar vreau sa se stie clar de ce o fac: nu comentez pentru ca am ceva cu ghidul implicat, ci pentru ca nu vreau sa acopar prin tacerea mea (care inseamna complicitate) un mod de a se face ghidaj/instructaj cu care nu sunt de acord. Nu caut vinovati, ci trag un semnal de alarma atunci cand observ o devianta. Prefer sa-mi iau acum rosii si oua stricate in freza (figurativ vorbind), decat sa tac si sa acopar un comportament gresit. Degeaba vin pe urma si spun ca stiam despre asta. Nu mai schimb nimic, ba chiar imi va spune cineva: „daca stiai asta, de ce ai tacut ? Prin tacerea ta ai devenit complice”.
* Legat de „ momentul in care sunt disponibile informatii complete”:
În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia.
Instanta sesizată îl poate accepta sau respinge.
Dacă îl respinge și este trimis în judecată prin rechizitoriu, la instanță are loc cercetarea judecătorească, „în care instanța administrează probele (audierea părților, martorilor, înscrisuri, expertize) pentru a afla adevărul și a lămuri cauza sub toate aspectele, înainte de a trece la dezbateri și pronunțarea hotărârii.”
Prin urmare, lămurirea cauzei sub toate aspectele s-ar putea să nu fie realizată la finalizarea urmăririi penale (a anchetei) și să nu aveti „informații complete”.
** Legat de exemplu punctual oferit:
Nu doar American Alpine Club face analize de caz și nu doar în ANAC se publică.
În cazul Early Winters Couloir deja o analiză a fost realizată în colaborare de instituții publice din SUA „US Forest Service in collaboration with Okanogan County Search and Rescue for the Okanogan County Sheriff’s Office” (la o lună după accident, conform pdf metadata viewer, „Title: 5-10-25 Early Winters Couloir Accident Report.docx … Creation Date: 2025-06-09T15:57:55.000Z”) și a fost și publicată la adresa https://bloximages.newyork1.vip.townnews.com/kxly.com/content/tncms/assets/v3/editorial/8/44/844567ae-de1f-463b-9ba0-3c157259fb33/6848c7bac1406.pdf.pdf
Se utilizează tot felul de termeni gen „toata echipa in statie”, punct de regrupare!
In această urcare pe traseul Albișoara Brânei (a Brâului) din 06.01.2025, alpiniștii utilizează și noțiunea de săritori
Traseul
https://www.climbromania.ro/traseu/78
Ascensiunea pe timp de iarna
https://www.youtube.com/watch?v=KDgVkh4eoGo
O inregistrare mai veche 12.01.2019
https://www.youtube.com/watch?v=5VDUToZVubQ
Se constată că acest traseu este cu mult mai abordabil pe timp de iarnă căci, toamna, septembrie 2024 alpiniștii vedeau altceva.
https://www.youtube.com/watch?v=NRLIiBP2iek
Am înțeles că accidentul s-a întâmplat la coborâre asistată.
Să presupunem că „rapelul” a fost momentul aplicării „Just culture”, riscând pe utilizarea unui singur piton/șpiț avut la îndemână.
Pentru a diminua hazardul riscului asumat, greu de înțeles cum ghidul a decis ca ceilalți 2 membrii să fie și ei legați de pitonul neverificat cât timp efectua coborârea asistata cu primul.
Oricum procurorii au acționat corect incă din momentul in care au constatat faptul că ghidul:
– nu cunoștea traseul;
– nu deținea echipamentele tehnice necesare, nici măcar ciocan de alpinism!!!;
– cunoștea faptul că membrii echipei lui aveau LIPSĂ de pregătire tehnică și experiență in materie .
Până la finalizarea anchetei toți ghizii și instructorii cățărători trebuie să î-și revizuiască conceptul de „just culture” in raport cu „elevii” lor. Să nu existe noțiunea de „just culture” de la inițiere până la un anumit nivel ridicat de risc.
Ghizii și instructorii trebuie să cunoască toate riscurile, in amănunt, și să le predea TEORETIC cursanților. In această etapă de cursuri teoretice cursanții se vor autoevalua pe parcursul aplicațiilor graduate și mulți vor renunța la ajunge la situații tot mai dificile și riscante.
Dacă măcar unul din membrii cunoștea faptul că trebuie verificat acel piton poate că acela l-ar fi tras de mânecă pe ghid și iar fi spus să verifice pitonul s-au ar fi sunat el la 112.
Instructorii trebuie să tină cont că nivelul pregătire al întregii echipe pe care o instruiește este dat de cel mai slab nivel de pregătire al unui membru, nu există o medie. Întreaga echipă trebuie să cunoască punctele slabe ale membrilor ei și abia împreună și in cunoștință de cauză să continue cu o prudență cu mult mai mare.
”just culture” se poate aplica doar intre profesioniști.
Mă uitam pe cuprinsul Manualului de alpinism UIAA.
Util, dar îi lipsește capitolul distinct:
RISCURILE și EVITAREA LOR IN DRUMETIILE ALPINE
– de la riscul de la a te întâlni cu ursul pe cărare până la riscul ca un piton să cedeze.
Poate fi chiar un manual separat dar obligatoriu de însușit de orice cursant.
Reviuieste-ti propriul articol despre accidentul din Retezat, din link-ul acesta:
https://ghizimontani.org/accident-mortal-in-muntii-retezat-comunicat-de-presa/
Vorba bancului…”bai, imi dau acum seama ce idei tampite aveam acum un an. Iar ceilalti iti spun… – stai linistit, ca e la fel si acum, doar ca iti vei da seama la anu.”
Articolul bate campii despre „verzi si uscate”, care, in esenta lor se cheama „anticipari scuzabile”, pentru ca apoi, de fapt, sa scoata la iveala de ce s-a batut campii: sa ne explice cum e cu ghizii/instructorii si accidentele.
Autorul este exact ca in situatia cu cainele care a fost impuscat pentru ca facea politica. Cum adica?…apare intrebarea.
A fost vazut ca manca „rahat” in fundul curtii.
Scarbos!
Am citit cu interes articolul lui Marian despre Just Culture și cred că are mai multe idei importante asupra cărora ar trebui, ca și comunitate, să ne concentrăm. Am citit și comentariile de aici precum și pe cele din social media iar unele dintre ele ridica puncte de vedere valide (unele chiar valoroase).
Înțeleg și de ce, în contextul accidentului din Bucegi și al comunicatului Parchetului, unii cititori pot percepe articolul lui Marian ca pe o încercare de „white-washing” a ghidului implicat. Nu cred însă că aceasta este pista relevantă care să merite a fi urmată.
** Precizez de la început: nu am acces la dosarul de urmărire penală și nu mă pronunț asupra faptelor din acest caz specific. Ceea ce urmează este o discuție despre principiile după care consider eu ca ar trebui evaluat un accident de ghidaj, folosind acest caz recent ca punct de plecare, nu o reconstituire a accidentului în sine și cu atât mai puțin o concluzie despre ce s-a întâmplat efectiv pe munte.**
Accidente în activități ghidate implicând ghizi români au mai existat și vor mai exista (din păcate). Ceea ce este diferit acum este că avem un accident mortal într-un context de ghidaj propriu-zis, urmat de o anchetă penală intens mediatizată tocmai pe tema procedurilor de ghidat. De aceea cred că este momentul să discutăm nu despre persoană, ci despre **cum poate fi investigat și judecat profesional un astfel de accident**.
Comunicarea publică a Parchetului este importantă, dar trebuie înțeleasă la justa sa valoare: prezentarea, în această etapă, a versiunii anchetei. Unele dintre afirmațiile sale sunt fapte care sunt probate; altele sunt interpretări și concluzii ale anchetei care trebuie, la rândul lor, demonstrate în cadrul procedurii penale. Faptul că sunt comunicate public și preluate de presă nu le transformă automat în adevărul definitiv despre accident.
Aici cred că avem o problemă serioasă de cultură publică: odată ce o versiune a accidentului este prezentată de o autoritate și repetată suficient de mult, ea începe să fie percepută ca fiind însăși realitatea accidentului. Orice încercare de a formula ipoteze alternative este atunci etichetată drept „apărarea vinovatului” sau „white-washing”.
Dar tocmai pentru asta există o anchetă.
Așa cum o spune, în alte cuvinte, și articolul lui Marian, un accident nu trebuie investigat pornind de la întrebarea „cine este vinovat?”, ci de la întrebarea **„ce s-a întâmplat și de ce?”**. Abia apoi trebuie stabilit dacă ceea ce s-a întâmplat reprezintă o eroare profesională, o încălcare a unui standard de siguranță sau o faptă care atinge pragul răspunderii penale.
Asta este, în esență, ideea de Just Culture pe care o găsesc valoroasă în articolul lui Marian.
Just Culture, cel puțin așa cum o înțeleg eu, nu înseamnă imunitate pentru profesioniști. Nu înseamnă că, dacă un client este victima unui accident mortal, trebuie să spunem automat „a fost un accident, nimeni nu este responsabil”. Și nu înseamnă nici că un profesionist trebuie protejat indiferent de ceea ce a făcut.
Înseamnă să facem distincția între **eroare umană, judecată profesională greșită, comportament riscant și neglijență**, iar responsabilitatea să fie analizată în funcție de această distincție.
Aș face însă o clarificare conceptuală care nu mi se pare deloc identificată în articolul lui Marian: **cea dintre responsabilitate și vinovăție**.
Cineva poate fi responsabil, în sensul de agent al unui accident, fără să fie și vinovat — nici legal, nici moral.
Responsabilitatea este o chestiune de fapt: **cine a luat decizia, cine a făcut acțiunea, cine se afla în poziția de a influența evenimentele care au dus la accident?**
Vinovăția este altceva. Ea presupune o evaluare normativă: a încălcat acea persoană o obligație? Putea și trebuia să acționeze altfel? Există culpă juridică sau morală? În cazul răspunderii penale, Parchetul investighează faptele și formulează acuzația atunci când apreciază că probele o susțin. Vinovăția penală este însă stabilită de instanță, pe baza probelor administrate în cauză și prin aplicarea criteriilor prevăzute de lege. Cele două noțiuni nu trebuie confundate.
Și mai este ceva important: **responsabilitatea, chiar și în absența vinovăției, poate fi o povară enormă.**
Un ghid poate fi agentul unui accident. Poate fi persoana care a luat decizia care, privind retrospectiv, a precedat accidentul. Va trăi cu faptul că un om a murit în timp ce se afla sub responsabilitatea lui și poate purta această povară toată viața, chiar dacă instanța ajunge la concluzia că nu a existat culpă penală sau chiar dacă, din punct de vedere moral, nu există ceva ce i se poate reproșa. Asta în sine este o traumă importantă.
Faptul că nu este vinovat nu înseamnă că nu este afectat. Și faptul că este responsabil în sens factual nu înseamnă automat că trebuie condamnat.
A spune acest lucru nu înseamnă victimizarea ghidului și nici diminuarea suferinței victimei sau a familiei. Înseamnă să introducem în discuție o distincție necesară pentru o analiză coerentă și echilibrată a unui accident: aceea dintre faptul că cineva a avut un rol în producerea unui eveniment și concluzia că acea persoană este vinovată pentru el.
Cred că această distincție lipsește prea des din discuțiile publice despre accidente.
Un ghid nu este un infractor care pleacă de acasă cu intenția de a face rău cuiva. Dar nici absența intenției nu îl exonerează automat. Tocmai de aceea vorbim despre ucidere din culpă, nu despre o faptă intenționată. Întrebarea care aduce claritate este, cred,: **ce trebuia și ce putea să prevadă un profesionist în situația respectivă?**
Aici apare problema „hindsight bias”.
După un accident știm rezultatul. Știm că un echipament a cedat, că o anumită decizie a fost urmată de alta și că, în final, cineva a murit. Din această perspectivă putem reconstrui foarte ușor o succesiune în care fiecare decizie pare evident greșită încă de la t0.
Dar analiza corectă trebuie făcută „ex ante”:
**Ce informații avea ghidul în acel moment? Ce putea observa? Ce trebuia, în mod rezonabil, să știe? Ce riscuri putea identifica? Ce alternative avea? Și ce ar fi făcut în aceleași condiții un profesionist competent?**
Acesta este standardul după care ar trebui judecată conduita, nu ceea ce știm noi acum.
Asta nu înseamnă însă că Just Culture trebuie să devină o modalitate de a relativiza o decizie individuală. Dimpotrivă. Analiza sistemică și responsabilitatea individuală nu se exclud. O analiză Just Culture poate ajunge foarte bine la concluzia că o persoană a făcut o eroare gravă sau a avut o conduită culpabilă. Diferența este că această concluzie trebuie să fie rezultatul analizei, nu punctul ei de plecare.
De asemenea, faptul că o anumită practică este răspândită într-o comunitate nu o transformă automat într-o practică profesională corectă. „Se face frecvent” nu este, în sine, o justificare. Dar dacă o practică riscantă este larg răspândită și normalizată, aceasta este o întrebare importantă pentru analiza sistemului: **cum a devenit posibil ca acea practică să fie considerată acceptabilă și ce șanse reale avea un profesionist să știe că trebuie să o considere inacceptabilă?**
Așa cum se spunea deja aici, într-un comentariu, diferența dintre ceea ce este acceptabil pentru un alpinist autonom și ceea ce este acceptabil pentru un profesionist care conduce un client este fundamentală. Un ghid are o obligație de siguranță diferită și, în mod evident, un standard (profesional) mai înalt. Faptul că o practică poate fi acceptată de un alpinist pentru sine nu înseamnă că ea este automat acceptabilă atunci când același alpinist este responsabil de un client.
În același timp, nu putem transforma orice decizie care, retrospectiv, s-a dovedit greșită într-o încălcare evidentă a standardului profesional.
Un accident nu este, de regulă, rezultatul unei singure decizii catastrofale – o recunosc atât autorul articolului cât și câțiva dintre comentatori. Este adesea rezultatul unei succesiuni de decizii imperfecte, fiecare dintre ele părând poate rezonabilă în momentul în care este luată și devenind suspectă după ce știm rezultatul.
Într-o tură ghidată pot exista mai mulți factori care contribuie la un accident, fără ca responsabilitatea lor să fie egală și fără ca fiecare contribuție să însemne automat vinovăție. Ghidul are o responsabilitate profesională mai mare, dar și comportamentul clientului, informațiile pe care le-a oferit, nivelul său real sau nerespectarea unor indicații pot conta. Asta nu înseamnă să împărțim vina, ci să înțelegem corect ce s-a întâmplat: cine a făcut ce, ce putea controla fiecare, ce trebuia și putea să prevadă și în ce măsură fiecare dintre aceste lucruri a contribuit la accident.
Dar tocmai aici trebuie să fim atenți cu ideea de „post-mortem” (adică analiza când evenimentul este epuizat).
Post-mortem-ul este absolut necesar. Fără el nu putem învăța nimic din accidente. Problema este **cum îl facem**.
Dacă îl facem pornind de la rezultat și mergem înapoi pentru a găsi persoana căreia îi putem atribui tragedia, riscăm să producem o analiză retrospectivă și să ratăm mecanismele reale ale accidentului.
Dacă îl facem pentru a reconstrui deciziile, informațiile disponibile, condițiile, constrângerile și alternativele existente la fiecare moment, atunci avem șansa să înțelegem ce s-a întâmplat și să prevenim accidente viitoare.
În fiecare an există accidente în activități montane, multe dintre ele în rapel. Multe (dacă nu majoritatea) dintre victime cunosc procedurile de siguranță. Uneori cunosc chiar foarte bine procedurile. Și totuși, undeva în lanțul de decizii, ceva nu funcționează. Simpla explicație „a fost neatenție” nu este suficientă pentru a elucida recurența fenomenului. Dacă vrem să prevenim accidentele, trebuie să înțelegem **de ce a devenit posibilă acea neatenție în acel context**.
Aici Just Culture este mult mai utilă decât simpla căutare a vinovatului.
Într-un accident montan grav există, în esență, două planuri juridice: penal și civil. Victima și familia acesteia au dreptul la reprezentare, la informare, la repararea prejudiciului atunci când aceasta este datorată și la stabilirea adevărului prin mecanismele prevăzute de lege și nu în ultimul rând la susținere.
Dar justiția nu poate fi înlocuită de opinia publică.
Opinia publică poate pune întrebări legitime și poate contribui la dezbaterea despre standardele comunității. Problema apare atunci când această dezbatere înlocuiește investigația și transformă o ipoteză în verdict.
Opinia publică nu are acces la întregul dosar. Are acces la comunicarea Parchetului, la declarații publice ale unor persoane cu diverse grade de implicare sau ne-implicare și la ceea ce presa decide să publice. O parte poate comunica și alimenta spațiul public cu propria reconstrucție a evenimentelor, în timp ce cealaltă parte poate fi limitată de interesele procedurale, de strategia apărării sau pur și simplu de faptul că nu poate face public tot ceea ce știe.
În momentul în care opinia publică a decis deja că cineva este vinovat, teoriile par să devină fapte, iar orice încercare de a examina alternativele este interpretată ca „white-washing”.
Cred că trebuie să rezistăm acestei tentații.
Întrebarea (pusă de un comentator) „cum ar fi dacă ai fi în locul familiei victimei?” este legitimă.
Dar există o întrebare la fel de legitimă:
„Cum ar fi dacă ai fi în locul ghidului?”
Nu pentru că cele două situații ar fi echivalente. Nu sunt.
Ci pentru că într-o societate bazată pe justiție trebuie să putem ține simultan în minte două lucruri: **o persoană a murit și familia ei suferă profund; iar persoana acuzată are dreptul ca responsabilitatea sa să fie stabilită pe baza faptelor și a unui standard profesional verificabil, nu pe baza furiei colective.**
În țările în care cultura montană și jurisprudența privind accidentele montane sunt mai dezvoltate, există nu doar judecata opiniei publice, ci și mecanisme mature de investigare.
Investigația pornește de la faptele de la fața locului, nu de la o narațiune construită ulterior.
Expertiza de specialitate este făcută de oameni care înțeleg activitatea analizată, iar standardele după care este judecată conduita sunt explicite și identificabile.
Și, mai ales, procesul încearcă să răspundă la întrebarea:
**ce era rezonabil pentru profesionist să știe și să facă atunci, în condițiile în care lua acele decizii?**
Nu:
**ce știm noi acum că ar fi trebuit să facă?**
Pentru că aceasta este diferența dintre o analiză profesională și una făcută cu avantajul cunoașterii rezultatului.
Un profesionist trebuie, desigur, să poată justifica deciziile pe care le ia. Aici este una dintre diferențele fundamentale dintre activitatea amatorului și cea profesională. Dar „a putea justifica” nu înseamnă „a fi capabil să demonstreze că decizia a fost perfectă”.
Într-o activitate montană nu există decizii perfecte și nici risc zero. Cu asta cred ca suntem cu toții de acord.
Procedura, tehnica, echipamentul, formarea profesională, examinarea și cadrul profesional sunt instrumente care cresc probabilitatea luării unei decizii bune. Nu elimină însă potențialul pentru o decizie greșită și nici nu garantează o judecată infailibilă. De aceea, mi se pare legitim să cerem unui profesionist un standard mai înalt decât unui amator. Nu mi se pare legitim însă să îi cerem **infailibilitate**.
Iar aici ajungem, pentru mine, la întrebarea cea mai importantă pe care reflecția asupra accidentului din Bucegi ar trebui să o pună comunității montane din România:
**Avem noi cadrul profesional necesar pentru a defini ce este o decizie rezonabilă a unui ghid?**
Avem standarde suficient de clare și identificabile?
Avem formare și examinare care corespund acestor standarde?
Avem experți capabili să reconstruiască tehnic un accident de ghidaj?
Avem un mecanism prin care să distingem între eroare, risc acceptat, decizie profesională greșită, comportament imprudent și neglijență?
Și, mai ales, știe un ghid, format în România, înainte de a intra într-un traseu montan cu un client, **care este standardul la care va fi judecat dacă ceva merge rău?**
Dacă răspunsul este „nu” sau „nu suficient”, atunci avem o problemă care depășește cu mult cazul unui singur accident.
Pentru că este legitim să cerem unui profesionist responsabilitate.
Este legitim să cerem explicații.
Este legitim să cerem standarde mai bune.
Este legitim să cerem, atunci când faptele o justifică, și răspundere.
Dar nu este legitim să confundăm **responsabilitatea cu vinovăția**, **acuzația cu condamnarea**, **eroarea cu infracțiunea** sau **o practică răspândită cu o practică justificată**.
O profesie matură nu este cea în care nimeni nu greșește.
Este cea în care știm să identificăm ce este o eroare inevitabilă, ce este o eroare care putea fi prevenită și ce este o conduită care depășește pragul acceptabilității — și avem instituțiile, standardele și expertiza necesare pentru a face această distincție.
Asta înseamnă, pentru mine, Just Culture.
Poate just culture are si brandingul gresit. O mai vad numita in texte de profil si accountability culture – cultura responsabilitatii. Si tocmai responsabilitatea asta mi se pare ca incercam sa o evitam cand discutam despre cine este si nu este vinovat.
O mica vigneta. Nu se stie daca chiar din pitonul mentionat in articol a avut loc accidentul, dar cordelina schimbata in 2024 e un prusic de-al meu, intr-o parcurgere a Braului Hornului impreuna cu alt comentator al acestui articol. Tin minte ca voisem sa traversez mai degraba pe portiunea aia, ca colegul (mai experimentat) mi-a spus ca s-ar simti mai confortabil sa rapelam nu s-o luam neasigurati pe expus si friabil, si nu mi s-a parut ideea suficient de proasta incat sa n-o implementez. Mobile erau in rucsac, dar niciunuia nu i-a venit ideea de backup. Ce-i drept, colegul s-a pus in piton doar dupa ce a vazut ca ma tine pe mine.
Doua poze de pe blogul unei alte comentatoare: https://andrabunea.wordpress.com/wp-content/uploads/2017/07/dsc01657.jpg https://andrabunea.wordpress.com/wp-content/uploads/2017/07/dsc01686.jpg . Regrupare cu doi secunzi in Hornul Central din Creasta Malinului (scuze Andra, nu te stalkuiesc, dar imi face traseul cu ochiul si am zis sa ma documentez). Ce-i drept, lungimea de sub ea era usurica.
„Ce-i drept” e ceea ce numim pe plaiurile mioritice judecata si experienta. Aplicam niste solutii complet de ne-manual pentru ca terenul si eficienta, ne ridicam usor palariile in directia minimizarii riscului, si ne asumam ce ramane fara sa ne batem prea tare capul daca cu 2 minute de efort o fi putut sa ramana mai putin. De asta nici nu vrem sa stim ce s-a intamplat, decat daca ne ajuta sa il invinuim pe altul; vina muta atentia pe ceva extern, si noi putem in continuare sa ne consideram niste Mark Twightsi de Dambovita, Bahlui sau de unde om mai fi; ajungand, vorba americanului, in R-rated situations on PG-13 terrain. Cand, la faleza deci in mediu fara risc rezidual semnificativ, cate un monstru sacru al catararii romanesti isi rupe juma’ din oase (Budeanca 2025) sau moare de-a dreptul (Amzaroiu 2026), Salvamontul tace malc, noi respectam intimitatea victimei si a familiei in acest moment greu, se zvonesc unele chestii dar nimeni nu isi asuma vreo declaratie, se strang niste bani pentru ajutorarea ranitului sau a familiei si totul se dizolva incet in ceatza. In prisma culturii vinei, comportamentul asta are perfecta logica – nu invinuiesti un om pe care il respecti, si orice greseala e o vina. In prisma culturii responsabilitatii, e o absurditate sa nu ceri informatii in situatii in care asta nu incurca nicio ancheta pt ucidere din culpa, si tocmai comportamente carora le-au cazut prada oameni extrem de experimentati in mediu non-alpin, controlat, ar trebui analizate.
In comentarii aici si prin alte locuri, articolul lui Marian a fost perceput ca o pledoarie pentru „merge si asa”. Mi se pare mai degraba o pledoarie pentru asa nu mai merge. Adi si Andra regrupeaza intr-un punct, desi zvonurile spun ca Antonia asa a murit pe Albisoara Branei. Eu rar fac noduri pe capete la rapel, desi zvonurile spun ca Amzaroiu asa a murit. Burcea mai fileaza si fara casca la faleza, desi zvonurile spun ca Silvia Murgescu asa a ramas neom. Marian rapeleaza adesea fara prusic, eu eram moarta acum daca anul trecut nu puneam prusic la un rapel banal https://carbucuresti.ro/un-accident-in-peretele-cioranga/ . In afara de cowboyii de canapea, niciunul de aici nu suntem fara pacat, si nu ne-ar strica un pic de spovedanie. Regulile le stim cu totii, nu le respectam in totalitate mai nimeni care-i des in teren, si avem fiecare euristicile proprii pentru de ce regula X nu se aplica in terenul Y care e destul de diferit de Alpi pana la urma. De asta sunt esentiale bazele de rapoarte de accidente/aproape-accidente locale. Alpii nu sunt 14k-erii americani si Yosemite nu-i Verdon, asa ca e important sa existe atat Accidents in North American Climbing cat si SERAC-ul francez. Pentru ca deciziile in teren alpin luate de o echipa autonoma sunt luate, prin natura activitatii, euristic, pentru ca terenul perfect in care regulile pot fi aplicate orbeste nu exista. Si euristicile astea se formeaza, in mare parte, pe ce vedem in jurul nostru. Particularitati locale. Si ce vedem in jurul nostru este profund viciat de faptul ca suntem o cultura a vinei, nu a responsabilitatii, asa ca nu mentionam public evenimentele neplacute, pentru ca vocea targului ne-ar scoate automat vinovati. Si ne e mai frica de oprobriul public decat ne e de haul care se casca sub noi.
Oameni buni, suntem alpinisti minim 2/3 din astia care am comentat pe aici. De vinovati o sa se ocupe judiciarul, ca nu mai suntem acum 10 ani cand automat de vina era mortul. Hai noi sa ne ocupam de cum sa nu mai murim ca prostii in niste chestii perfect evitabile daca stateam si ne gandeam putin, actiune evitata din comoditate, din jena, din mandrie sau din merge si asa. Haideti sa vorbim despre momentele cand era sa se faca o nefacuta prin care trecem cu totii mai des decat ne-ar placea sa recunoastem, ca sa nu ne mai bazam pe zvonuri cand ne formam ideile despre ce este sau nu este tolerabil. Ca daca ne e frica sa o facem pentru ca ce-o sa zica lumea se cheama ca suntem gaini nu oameni.
Daca nu vreti s-o faceti pe persoana fizica, exista aici https://carbucuresti.ro/accidente/ un formular pe subiect. De cativa ani, nu-l mai completez decat eu cand fac o nefacuta. Adaugati acolo cu cat mai multe detalii, sau dati-mi un mail pe [email protected] si o sa apara o postare despre asta in care n-o sa se dea cu paru’. Cat despre accidentul din Albisoara Branei, cum am zis si pe alte platforme, o sa fac tot ce pot ca analiza de accident sa fie a) facuta si b) facuta publica, dar dupa terminarea anchetei pentru ca pana atunci CAR-ul nu poate face nimic, Salvamontul nu vrea sa faca nimic, iar restul comunitatii poate doar recircula zvonuri.
Bravo pt aceasta interventie Ruxandra, chiar daca ma tragi si pe mine de urechi. Exact asta te incurajam sa faci in raspunsul meu la un comentariu de-al tau de mai sus. Cred ca este un semn bun atunci cand atragem atentia asupra unor greseli care se fac. Aratam ca ne pasa si avem de invatat toti din asta. Asa cum spui tu, „accountability culture – cultura responsabilitatii” este chiar un termen mai bun. Este foarte util si necesar in discutiile despre accidente. Aceasta cultura a responsabilitatii trebuie sa inceapa inainte sa se produca un accident. Aplicata corect, cred ca are si rolul de a preveni accidentele daca atragem la timp atentia asupra unor erori. Erori care necenzurate pot duce la tragedii.
In ceea ce priveste pozele de pe Hornul Central din Coltul Malinului, as vrea sa fac o observatie relevanta (cred eu) in contextul discutiei pe marginea articolului lui Marian. Parcurgerea a avut loc pe 1 iulie 2017. La acea data inca mai invatam (mi-am luat atestatul de ghid abia in vara lui 2019) si inca mai faceam greseli. Prin urmare, parcurgerea din iulie 2017 nu a avut un caracter comercial, ci s-a desfasurat intre prieteni. Asta nu scuza greseala, dar o pune in context. Asa cum am spus intr-un comentariu mai sus: „nu putem justifica deciziile ghidului pe baza a ce este uneori acceptat printre alpinisti. Ghidul trebuie sa respecte cele mai bune proceduri in domeniu si nu pe cele mai proaste/dubioase sau riscante.”
Vreau sa marturisesc ca am facut multe „prostii” inainte sa invat si sa imi iau atestatul de ghid. Pentru unele dintre ele nu vei gasi poze pe blogul meu, dar eu stiu ca au fost greseli; mi-am dat seama de ele si am invatat din ele. O decizie foarte neinspirata a fost de asemenea sa catar free solo Hornul Ascuns din Coltul Malinului pe 9 dec. 2017. Hornul Ascuns este cotat 1B in grad de alpinism. Il catarasem pe uscat pe 9 sept. 2017 (in echipa cu un prieten) si vazusem ca nu e greu. Mi se parea ca am nivelul necesar sa il catar solo in conditii de iarna. A fost o decizie foarte riscanta. E adevarat ca am avut nivelul si pana la urma l-am catarat, dar am stiut ca nu mai vreau sa imi asum nivelul asta de risc. Am invatat mult din aceste experiente si decizii gresite la nivel personal, iar in momentul in care mi-am luat atestatul de ghid am stiut clar ca nu am voie sa supun turistii / clientii acelui nivel de risc pe care eu mi l-am asumat pe persoana fizica. As putea spune chiar ca am devenit putin paranoica si ca in situatii de regrupare sau rapel am impresia ca nici 2 puncte de asigurare nu sunt suficiente (incerc sa am minim 3). Cred ca e un lucru bun. Mai bine mai mult decat prea putin.
Tot in contextul discutiei pe marginea termenilor „just culture” si „accountability culture” cred ar fi bine sa existe o mai mare asumare. Atunci cand gresim (individual sau in calitate de ghid / instructor), sa recunoastem si sa ne asumam. Se reproseaza atat de mult ca lumea vine cu „judecata publica” si ca nu e corect acest lucru. Probabil nu este corect. Dar nu cumva aceasta „judecata publica” este uneori o contra-reactie la faptul ca nu exista recunoastere a greselii si asumare ? Atunci cand cineva ar trebui sa-si asume niste chestii si nu o face, pendulul se va misca in cealalta parte si va aparea „judecata publica” tocmai ca o reactie la lipsa de asumare. Daca ar exista asumare acolo unde aceasta este necesara, nu ar mai fi nevoie de „judecata publica” sau ar fi mult diminuata.
”In afara de cowboyii de canapea, niciunul de aici nu suntem fara pacat, si nu ne-ar strica un pic de spovedanie.”
Well, nu de spovedanie e nevoie, ci de niște discuții la psihoterapeut. Cu alpinismul în sine n-am nici cea mai mică legătură, dar când niște oameni își caută în mod repetat moartea pe stânci, asta se întâmplă pentru că au nevoie să-și demonstreze în permanență că merită să trăiască. Așa au fost ”programați” în copilărie. Spovedania nu rezolvă așa ceva, asta e treabă de 200 de ore la psihoterapie.
Fiecare ”păcat” e de fapt un pariu cu destinul. Ceva de genul: hai să vedem, poate de data asta nu ține și se termină toate. Iar unora chiar le reușește, pentru ei se termină toate.
Taică Freud, stai că venim, fă-ne loc pe canapea!
Alpiniști, jucați de azi la loto, ca să aveți o șansă să vă dregeți la tărtăcuță fără să dați faliment după 200 de ore de psihoterapie.
Să se dea o lege cât mai repede și să fie obligatoriu un cabinet de psihoterapie în incinta fiecărui panou de escaladă și o ședință pe săptămână inclusă în abonament.
Oare nu ați fost programat în copilărie să vă placă doar pajiștile cu miei? Nu e vina noastră…
Se vede că nu aveți nicio legătură cu activitatea. Nu păreți familiar cu conceptul de „flow”.
Alpinismul nu presupune căutarea de către practicanți în mod repetat a morții pe stânci. Nu suntem o sectă de sinucigași.
Pe acest principiu, șoferii își caută și ei moartea pe autostradă și sigur sunt mai mulți șoferi decât alpiniști în lume.
Șoferii alpiniști or fi în topul sinucigașilor pe lume?
Ar fi util să ne indicați o statistică din care să rezulte numărul de decese la mia de practicanți în diverse sporturi/activități, ca să vedem cine își caută de fapt moartea în mod repetat.
Ca la multe în viață, este important să nu fii în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Am rămas cu o dilemă, destinul ține de programare până la capăt sau se și pariază periodic?
”Alpinismul nu presupune căutarea de către practicanți în mod repetat a morții pe stânci. Nu suntem o sectă de sinucigași.”
Cei care vorbesc despre spovedanie chiar sunt din secta aceea. Și nu mă pot abține să menționez un secret de-al psihologilor: batjocura la adresa lui Freud denotă exact apartenența la secta aceea. Dacă eu n-am scris nicăieri Freud, de ce era nevoie de strawman cu Freud? Exact pentru că problema cu căutatul morții pe stânci e reală.
Despre șoferi pe autostradă: de ce profesioniștii au nevoie de aviz psihologic? Nu cred că alpiniștii ar obține și ei aceleași avize psihologice.
”Ar fi util să ne indicați o statistică”
Dacă tupeu nu e, nimic nu e! Corect? 😀
Genul ăsta de replici se încadrează la jocuri psihologice și comunicare patologică. Menționarea batjocoritoare a lui Freud nu vine niciodată singură.
Nu știu cum este cu comunicarea patologică la cineva care se bagă într-o discuție care îl depășeste, pe linia „eu sunt ok, tu nu ești ok”.
Comentați des, pe acest site?
Tot pe lângă obiect?
Dacă vă dați cu părerea despre o activitate cu care nu aveți „nici cea mai mică legătură” vă asumați riscul ironiilor.
Nu sunteți în stare să indicați o statistică, așa că este lesne de invocat tupeul. Clasicul argument ad hominem. Invocarea tupeului ne arată și unde vă situați, cocoțat moralmente superior și tânjind după respect.
Alt argument viciat: pe autostradă nu circulă doar profesioniștii, așa că avizul invocat este irelevant și în plus alpiniștii oricum sunt în marea lor majoritate amatori. Eu am comparat activități desfășurate de amatori care pot avea ca rezultat moartea.
”destinul ține de programare până la capăt sau se și pariază periodic?”
Există liberul arbitru, teologii au demonstrat asta încă în urmă cu 500 de ani. Destinul și-l face fiecare singur, iar oamenii echilibrați nu pariază cu propria viață ca miză.
Însă există o vârstă la care părinții fac destinul copilului, pentru că la 5-6 ani nu hotărăște singur.
Grozav, unii teologi au ajuns la concluzia pe care o căutau legată de existența liberului arbitru.
Totuși, zice AI, „Conceptul de liber-arbitru (capacitatea omului de a alege liber între bine și rău) nu este universal și nu este interpretat la fel în toate religiile lumii, existând diferențe majore între religiile monoteiste și cele orientale.”
PITONUL CARE NU E SPIT
Pare că discuția se duce, în mare, în jurul ideii de „ce avem voie să discutăm” și se mai pare că experții se consideră moderatorii perfecți ai unor astfel de discuții despre discuții și ai discuțiilor despre cine are dreptul să discute discuții.
Mie mi-a rămas însă mintea la pitonul care nu e spit, fiindcă e un subiect abordat superficial.
Între timp, a apărut online poza cu pitonul din acest caz, care e complet diferit de spitul strălucitor și perfect montat din poza anexată capitolului unde se discută despre piton (care nu e spit).
Fără a fi profesionist, ci doar un amator cu mult timp petrecut făcând diverse activități outdoor, am învățat, de-a lungul timpului, câteva lucruri despre pitoanele lăsate prin fisuri. Admit că pot fi greșite, sau diferite de ceea ce au învățat alții.
În primul rând, pitonul nu e spit, iar un piton găsit, cu stare și istoric necunoscute, nu poate fi tratat ca echivalent al unei ancore fixe, verificabile, de tip spit.
În cazul pitonului găsit (care nu e spit), cel care îl folosește ulterior nu are informații clare despre calitatea materialului, lungime, despre cum a intrat în fisură și cum a fost bătut. La batere, rolul pitonului este ca ancoră suplimentară pentru înaintare, în paralel cu alte ancore care oferă redundanță (ex: pitoane montate anterior pe traseu), nu ca amaraj pentru rapel, care impune redundanță.
Pitonul (care nu e spit), odată montat în fisură, este afectat de modificările rocii și de fenomenele naturale, de exemplu de apa cursă prin fisură, îngheț și dezgheț. În fiecare loc pot exista factori suplimentari, de exemplu pe faleza stâncoasă a unei mări, sarea din apă are o contribuție uriașă la procesul de corodare, chiar dacă pitonul nu e în contact direct cu marea.
Pitonul (care nu e spit) poate fi bătut prost, fiindcă nu toți cei care lasă pitoane prin fisuri (obicei discutabil) știu cu adevărat ce fac și poate fi verificat la fel de prost de cei care-l ciocănesc din toate direcțiile.
De multe ori, pitoanele găsite prin stânci sunt niște relicve ruginite nesigure, fiindcă procesul de coroziune poate reduce secțiunea rezistentă și poate compromite integritatea mecanică.
Prin urmare, deși e tot asigurare într-un punct, pitonul (care nu e spit) nu oferă aceeași siguranță ca un spit, spit care oricum trebuie să aibă redundanță pentru a rapela unul sau mai mulți parteneri. Deși ambele intră în categoria generică de „asigurare cu un singur punct fix”, pitonul nu e spit și spitul nu e piton.
În același timp, a folosi, pentru rapelul propriu, un singur punct de asigurare, nu e același lucru cu a asigura în acest fel clienții sau partenerii pentru care ți-ai asumat rolul de risk manager.
Decizia luată pentru sine nu e același lucru cu decizia luată din poziția asumată de risk manager pentru clienți, sau parteneri.
Din păcate, în articol se amestecă spitul cu pitonul și cu punctul fix și asigurarea personală cu asigurarea unor terți pentru care ești risk manager, așa că pun serios sub semnul îndoielii ideea că ar exista un obicei al asigurării clienților folosind pitoane găsite, mai exact afirmația „a făcut ce se face frecvent în munții noștri”. Ea trebuie dovedită, în opinia mea.
Mai exact, dacă există ghizi care se asigură personal într-un singur spit, asta nu e echivalent cu situația în care ar exista ghizi care asigură clienții într-un singur piton. Sunt două lucruri diferite, chiar dacă niciunul nu e corect.
În încheiere, Just Culture poate include și adevărul, iar într-un domeniu tehnic, adevărul depinde de acuratețe. E cam ciudat să pretinzi gândire sistemică și luarea în calcul a tuturor detaliilor, în paralel cu ignorarea altor detalii.
Deci adevărul este doar ca ghidul a greșit si trebuie aruncat in temniță desi inca nici macar nu a fost un proces ?
Avem voie sa discutam numai cum ghidul a greșit de neiertat ?
Comentatorii sint alpiniști perfecți care verifică in manualul UIAA de două ori fiecare procedura pe care o fac și rapelurile lor sint bune de tras în poză pentru reviste.
Dacă îi mai batem niște cuie în cap toată lumea e mulțumită și dreptatea făcută. Adevărul a înfrânt!
E inutil să răspund la un comentariu care e o eroare de logică de tipul „om de paie” de la un capăt la celălalt, dar pot menționa două posibile cauze ale atribuirii unor lucruri pe care nu le-am spus, pentru a fi ulterior atacate:
1. Lipsa de argumente la subiectul comentariului meu, care e imprecizia tehnică a capitolului despre piton;
2. Interpretarea grăbită, greșită și emoțională a comentariului meu.
Oricare ar fi cauza, ea nu schimbă subiectul. Eu nu am discutat vinovăția sau nevinovăția ghidului, pentru că nu am date despre acest caz, ci doar capitolul despre piton, pe care îl consider problematic din punct de vedere tehnic.
„Din păcate, în articol se amestecă spitul cu pitonul și cu punctul fix și asigurarea personală cu asigurarea unor terți pentru care ești risk manager, așa că pun serios sub semnul îndoielii ideea că ar exista un obicei al asigurării clienților folosind pitoane găsite, mai exact afirmația „a făcut ce se face frecvent în munții noștri”. Ea trebuie dovedită, în opinia mea.”
Doar din ce mi-a venit in cap in 30 de secunde, din trasee care vad multiple parcurgeri ghidate pe an:
Pe Hornul Coamei regruparile contin ca material fix 1 piton (prima), 2 pitoane (a doua), 1 spit (a treia) si 2 pitoane intepenite unul in altul intr-o fisura mai larga decat ele (a patra). La urcare, ai posibilitati de plasamente. Daca cobori pe linia traseului in schimb, asa cum se practica iarna daca conditiile de zapada fac iesirea in Scorusi sau pe Braul Strungii imprudenta, ai 3 rapeluri din 4 fara redundanta, dintre care 2 is intr-un cui.
In Fagaras, creasta nordvestica a Coltului Balaceni are, pe lungimea de dupa tancul cu cordeline, un singur piton in regrupare, si fara posibilitati de plasamente de mobile in zona din cate stiu (ce-i drept, n-am fost decat iarna). Cine o face, cu clienti sau nu, a regrupat la un cui deci la un moment dat, si pe urma a plecat cap de coarda. Pe Custura Ciobanului, de asemenea, rapelul in saua Spiess e dintr-un singur cui, si nu prea ai cum sa-l dublezi. Poti sa-l descateri, dar clientul si daca descatara va trebui asigurat.
Mai exista si cazul iernii pe vai, cand statiile de rapel batute pe spituri dar prea in buza saritorii tind sa se acopere cu zapada mult inainte ca rapelul sa devina ne-necesar, ramanand accesibile doar pitoanele unice stramosesti batute de unii care au realizat ca iarna ninge. Ma pot gandi la din astea in Crai in Valea Podurilor (statia intermediara din saritoarea in spirala, pentru cine n-a venit la coarda dubla pe traseu 1B) sau in Bucegi pe Albisoara Strungii la saritoarea cu bustean (tot un singur piton) . Strungii, apropo, e populara iarna ca solutie de avarie pentru zapada prea proasta ca sa mai faci altceva, si in contextul ala nu traversezi in Turnuri care curge destul de usor, ci te dai jos tot pe ea.
Mă interesează cum arată pitonul acela din online pentru că se ridică semne de întrebare legate de justețea folosirii cuvântul „exact”.
În reportajul Digi24, de la min. 00.20 încolo, salvamontistul arată un piton și afirmă: „exact un piton cum am eu aici, exact un piton din acesta, numai că atât de scurt”.
Salvamontistul părea să vorbească din proprie experiență, îl văzuse la fața locului, ieșit din fisură și prins pe coardă.
Sursa: https://www.digi24.ro/stiri/filmul-tragediei-din-muntii-bucegi-greseala-care-i-a-fost-fatala-alpinistei-care-a-cazut-40-de-metri-in-gol-evident-nu-tine-3861003
Pitonul din montajul video este tip lamă, dar are urechea orientată la 90 de grade față de lamă.
În pozele mele cu pitonul cu „lamă argintiu (cu cordelină roșie, înlocuită în 09.2024).”, se vede clar că este același piton găsit in situ în 2014 și că urechea este în același plan cu lama.
În 2014 îmi notasem: „Dăm de un piton lamă culoare argintie care a fost bătut cu sete și fiind bătut prea aproape de stâncă nu poți bagă nicio carabinieră subțire nici cordelină.” Am spart puțin stânca prin ureche ca să-l putem folosi atunci. Dacă pitonul avea urechea la 90 de grade, în 2014 ar fi putut fi folosit fără alte manevre.
Prin urmare, dacă are dreptate salvamontistul, nu se susține afirmația autorului articolului „Este vorba exact de pitonul care a cedat cu cei patru” (sursa autorului cu privire la identificarea pitonului nu ne-a fost dezvăluită în articol).
Ori e laie, ori e bălaie, tertium non datur.
Poze din zonă din 2014 și 2024 – https://www.climbromania.ro/traseu/82#comments
Afirmația autorului articolului „Este vorba exact de pitonul care a cedat cu cei patru” nu se susține, existând probe în acest sens.
Pitonul respectiv a fost găsit in situ după accident, a se vedea aici https://andrabunea.wordpress.com/2026/08/22/albisoara-branei-braul-hornurilor-22-aug-2026/
Am deținut și bătut astfel de pitoane și am văzut recent poze cu astfel de pitoane.
Este vorba de un piton marca Krok; acestea au inscripționat pe o față cuvântul Krok și un număr de kN și pe cealaltă față 1100 kg și lungimea (10, 08 etc.). Pe ambele fețe apare logo-ul firmei (aș zice că este format din 2 litere k unite pe linia verticală, o literă răsturnată la 180 de grade). Sunt mai multe variante ale pitonului lamă marca Krok, diferă lungimea, culoarea și orientarea urechii. Originea lor se zice că ar fi Ucraina, anterior 2014.
Am comparat poza din 2024 și cea din 2026 și stânca din jurul pitonului este aceeași în 4 locuri.
Pe de altă parte, am reușit să văd și poza cu pitonul cu cordelină roșie despre care se zice că ar fi cel care a cedat cu cei 4; are inscripționat 5-900TK și 008 pe o o față; pare să aibă și un logo înainte de 008. Nu am văzut o poză cu cealaltă față a pitonului respectiv. Ochimetric pare mai scurt decât pitonul scos pe 22 august 2026. Cum nu are urechea la 90 de grade, dacă este chiar acel piton care a ieșit sub sarcină, nu se susține nici cuvântul „exact” folosit de salvamontist.
Chiar și în epoca postadevărului, „exact” nu este egal cu aproximativ sau similar/asemănător.
Într-un comentariu anterior aici: „Vorba bancului…”bai, imi dau acum seama ce idei tampite aveam acum un an. Iar ceilalti iti spun… – stai linistit, ca e la fel si acum, doar ca iti vei da seama la anu.””
În altă parte o persoană care a citit articolul a ridicat și dezvoltat puțin o problemă de terminologie pe care o voi analiza in extenso aici.
Conform CAR București, atelierul în cadrul căruia a avut loc accidentul era de scrambling, nu de alpinism. „Participantii la acest atelier trebuie sa aiba minim 18 ani, aproximativ 20 de zile deja petrecute pe munte si conditie fizica buna.” – https://carbucuresti.ro/atelier-scrambling-10-12-iulie-2026/
De pe site-ul SGLM aflăm despre pregătirea ghizilor în scrambling/carpatism/drumeție alpină:
„un modul CPD (dezvoltare profesională continuă) cu tema Organizarea și conducerea turelor de carpatism – drumeție alpină.”
”În cadrul acestui eveniment, Societatea Ghizilor și Liderilor Montani oferă ghizilor români posibilitatea de a-și actualiza cunoștințele în domeniul organizării turelor alpine” – https://ghizimontani.org/cpd-sglm-organizarea-si-conducerea-turelor-de-carpatism/
”un modul de dezvoltare profesională continuă având ca temă carpatismul, respectiv planificarea, organizarea și desfășurarea turelor de carpatism în munții Bucegi și Piatra Craiului.”
”La nivel internațional, activitatea este numită scrambling și este bine standardizată în Marea Britanie sau Statele Unite; totuși, propunem spre utilizare termenul local de carpatism,” – https://ghizimontani.org/cpd-carpatism-scrambling-in-bucegi-si-piatra-craiului/
Este clar că scramblingul nu este alpinism.
Se afirmă că se pot face ture alpine și drumeție alpină în Carpați (Bucegi și Piatra Craiului).
Pe 5 mai 2011 autorul acestui articol scria că făcea ture de alpinism și organiza stagii de alpinism în țară:
„Ca ghid montan, intru în contact permanent cu persoane lipsite de experiență în domeniul muntelui și al alpinismului. Atât în cadrul turelor de alpinism pe care le fac cu clienți în țară și prin alți munți, cât și (sau mai ales în) numeroasele stagii de pregătire în alpinism pe care le organizez în țară de 13 ani.” – https://anghelmarian.wordpress.com/2011/05/05/teoria-riscului/
După doi ani, pe 16 mai 2013 autorul ajunge la concluzia că nu se poate practica alpinism în România:
„Alpinismul se poate practica doar în zonele montane unde există trei elemente esenţiale:
– zăpadă,
– gheaţă/gheţar,
– stâncă.”
„În concluzie, vara în Carpaţii româneşti nu se poate practica alpinismului (datorită condiţiilor geografice naturale), dar în afară de drumeţie şi căţărarea pe stâncă, se practică o activitate specifică care se poate numi „carpatism”.”
Într-un comentariul de pe 27 iunie 2013: „Echivalentul la “carpatism”-ul romanesc ar fi “scrambling”-ul englezesc, care nu este nici drumetie, nici catarare si nici alpinism.” – https://anghelmarian.wordpress.com/2013/05/16/inapoi-la-notiunile-de-baza-ce-este-alpinismul/
Pe 12 august 2026, în acest articol avem referiri la alpinism (articolul din 2011 menționat mai sus etc.), dar și la alpiniști:
„Să luăm, ca exemplu, ultimul eveniment montan care a intrat în atenția mass mediei: cei patru alpiniști”
„ancorarea întregului grup într-un singur punct (piton) care a cedat atunci când prima persoană din grup a fost lăsată la vale.
Aceasta este o greșeală elementară, pe care înveți să nu o faci la orice curs de începători și despre care se discută pe larg în orice manual de alpinism.”
„Cei care facem cățărare și alpinism în România,”
„echipate cu un singur punct fix, amenajate de diferitele generații de alpiniști români.”
„Practic, grosul activităților montane din Carpații noștri (drumeția montană, alpinismul, schiul de tură, cățărarea non competițională practicată de mii de amatori pe pereții de stâncă din diferite locuri)”
„În alpinism și activitățile montane în general”
Articolul nu conține nicio referire la scrambling sau la carpatism când dă ca exemplu o ascensiune pe o vale de abrupt în iulie 2026!
Aștept cu mare interes argumentația cu privire la încadrarea tuturor celor implicați în accident la alpiniști și utilitatea termenului respectiv în Carpați în general și în contextul accidentului în special.
În concluzie, în 2011 se făcea alpinism în România, în 2013 nu se poate face alpinism în România (și nu pentru că ni s-au topit ghețarii în ultimii 2 ani!), în 2026 din nou se face alpinism în România. Aștept cu interes deceniul următor…
Oare o cultură justă include și o terminologie adecvată și care nu variază în timp cu privire la activitatea respectivă?
Mi-ai luat vorba din gura Adi ! Ba chiar mi-ai ridicat mingea la fileu ! Si eu intentionam sa aduc in discutie termenii folositi in prezentarea cursului de scrambling de pe site-ul CAR Bucuresti.
Inca din momentul in care am auzit de acest accident, m-am trezit in fata unei dileme de proportii: daca instructorul si-a propus (si a anuntat asta pe site-ul CAR Bucuresti) sa faca un atelier de scrambling, cum a ajuns el sa bage cursantii pe un traseu de alpinism clasic de gradul 2A, pentru care nu aveau echipament adecvat ? Ca nu aveau echipament pentru alpinism e oarecum de inteles pentru ca el pornise sa-i invete scrambling si nu alpinism. Dar daca asta era scopul cursului, cum a fost posibila o asemenea deviere de la scopul initial ? Din comentariile vazute pe diverse forumuri se pare ca multa lume isi pune aceasta intrebare.
Deci avem de explicat un fapt: pleci sa faci scrambling, dar te trezesti ca faci alpinism. Cum e posibil acest lucru ? In contextul discutiei despre „just culture” cred ca trebuie sa se raspunda si la aceasta intrebare.
Evident ca nu citesc gandurile si nu stiu ce a fost in mintea lui Danut, dar am ajuns la o banuiala (un fel de ipoteza de lucru): datorita unei confuzii intre termeni, creata si intretinuta artificial de persoane din SGLM, instructorul nu a mai stiut care e distinctia dintre scrambling (carpatism) si alpinism. In mintea lui aceasta distinctie a fost stearsa/blurata. Altfel nu imi explic cum de nu a sesizat nici o clipa pericolul in care ii baga pe cei 3 cursanti incepatori in ale alpinismului cand le cere sa urce un traseu de alpinism clasic de gradul 2A fara echipament tehnic si fara nici o experienta de alpinism din partea lor.
Voi explica (defini) mai intai termenii. Voi incepe cu Kargel.
Iata ce spune Kargel despre alpinism in cartea lui “Muntii Bucegi Drumetie, alpinism, schi” (editura Bel Alpin Tour 2000, pag. 37)
“… Alpinismul este un sport periculos (…) Unde se termina drumetia si (unde) incepe alpinismul ? Definitia alpinismului cuprinde notiunea de pericol. Pentru a evita pericolul, in afara de cunostinte tehnice si o pregatire fizica si psihica corespunzatoare, sunt necesare materiale specifice, incaltaminte si coarda; in faza urmatoare pitoane si carabiniere, iar in final materiale din ce in ce mai sofisticate: bucle expres, pene sau “nuci”, frienduri, pitoane de expansiune.”
Pe scurt, conform definitiei lui Kargel: alpinismul inseamna parcurgerea unor trasee montane cu relief dificil care ne expun la diferite pericole, pe care le depasim prin catarare si prin folosirea unor mijloace tehnice (echipament).
Definitia lui Kargel nu este singulara (adica un moft de-al lui). Ea este in complet acord cu ce spune Wikipedia despre deosebirea dintre catarare usoara (scrambling) si alpinism:
“Scrambling-ul sau catararea usoara este urcarea pe un teren abrupt folosindu-ne mainile pentru a ne ține de prize si a ne echilibra. Poate fi descrisă ca fiind situata între drumeție și alpinism/catarare pe stanca. (…) Catararea usoara (scrambling) inseamna urcarea sau traversarea unei pante fara echipament tehnic. (…) Imediat ce o ascensiune implică coarda, fie în sus, fie în jos, aceea nu mai este o cățărare usoara.”
(In mountaineering, scrambling is ascending steep terrain using one’s hands to assist in holds and balance. It can be described as being between hiking and rock climbing. „A scramble” is a related term, denoting terrain that could be ascended in this way. Scrambling is ascending or traversing a grade without technical apparatus. Unroped ascent in exposed situations is potentially one of the most dangerous of mountaineering activities. As soon as an ascent involves a rope, going up or down, it is no longer a scramble. https://en.wikipedia.org/wiki/Scrambling )
In romana scrambling s-ar traduce corect prin cățărare usoara. Termenul catarare este foarte general si include si catararea unor trasee dificile, cum ar fi “Fisura Albastra”.
Asa cum spune foarte clar definitia de pe Wikipedia, catararea usoara (scrambling) implica doar folosirea propriului corp (maini si picioare) pentru a urca pe teren accidentat si pentru a ne mentine echilibrul. Lucru acesta devine imposibil in teren vertical sau aproape vertical, unde avem nevoie de echipament tehnic pentru a ne mentine echilibrul si pentru a ne deplasa in siguranta. In acest moment nu mai facem scrambling, ci alpinism in sens clasic (pentru ca folosim echipament tehnic). Exceptie fac cei care sunt capabili sa catere pereti verticali fara echipament tehnic, activitate numita free solo (de ex. Alex Honnold).
Folosesc termenul de “alpinism in sens clasic” pentru ca in ultimii ani a aparut un nou sens al termenului de alpinism: “Alpinismul este o formă de activitate montana în care alpiniștii urcă vârfuri montane de mare altitudine cu bagaj/echipament mai usor decât in expedițiile tradiționale.” In acest sens alpinismul este folosit in opozitie fata de abordarea muntilor inalti prin stilul expeditie (stabilirea unor tabere de baza).
(Alpinism is a form of mountaineering where climbers ascend to summits in high altitude mountain environments with a more lightweight approach than traditional expeditions.
http://www.advnture.com/features/alpinism Mountaineering / mountain climbing or alpinism. Alpinism is mountain climbing in the Alps or other high mountains, characterized by a fast and light approach to reaching summits. It involves various skills and techniques for climbing in rocky or icy terrain. In everyday language, the term „mountaineering” means mountain climbing or alpinism. https://en.wikipedia.org/wiki/Mountaineering )
Avem deci o succesiune data de dificultatea traseului si de folosirea sau nu a mijloacelor tehnice: scrambling (catarare usoara), alpinism in sens clasic, free solo. Sunt lucruri diferite si trebuiesc tratate ca atare. A face confuzie intre termeni nu ajuta deloc, ba chiar strica.
Avand acum clare in minte aceste deosebiri obiective dintre scrambling si alpinism clasic, sa vedem ce spune CAR Bucuresti despre atelierul de scrambling pe care l-a organizat in iulie 2026: “In perioada 10-12 iulie 2026 va avea loc un atelier de initiere in deplasarea autonoma si in siguranta in teren tehnic montan in conditii de vara – fie ca e vorba de vai de abrupt, brauri sau creste – dedicat membrilor CAR Bucuresti cu experienta in drumetia montana.” https://carbucuresti.ro/atelier-scrambling-10-12-iulie-2026/
Deducem deci ca pentru CAR Bucuresti scrambling-ul inseamna initiere in deplasarea autonoma si in siguranta in teren tehnic montan in conditii de vara. Exista aici 3 termeni cheie care ne atrag atentia:
– deplasare autonoma: asta inseamna capacitatea cursantului de a se deplasa singur (prin forte proprii). Conform celor prezentate mai sus, imediat ce incepem sa asiguram cursantul cu coarda, nu mai este scrambling, ci alpinism clasic.
– deplasare in siguranta: o deplasare care sa nu ii puna viata sau sanatatea in pericol. Deci este autonoma, dar este safe !
– deplasare in teren tehnic montan (in conditii de vara): terenul pe care are loc deplasarea este un teren accidentat, adica altceva decat terenul pe care se practica o simpla drumetie.
Pana aici totul e clar si frumos. Intervine acum intrebarea de 1000 de puncte: daca instructorul CAR trebuia sa ii invete pe cei 3 cursanti sa se deplaseze autonom si in siguranta pe un teren accidentat, cum au ajuns ei sa urce pe Albisoara Branei (traseu de alpinism clasic de gradul 2A), sa se blocheze si sa fie nevoiti sa si coboare pe unde au urcat, fara echipament tehnic adaptat unei astfel de actiuni ? Urmarea o cunoastem cu totii deja.
Coroborez acum cele spuse de mine mai sus cu informatiile din comentariul lui Adi legate de aparitia si evolutia termenului de scrambling / carpatism. As adauga totusi ceva: acesti termeni nu au fost doar folositi de persoane de renume din SGLM. Ei ne-au fost impusi si noua (celorlalti). Ca sa vorbim “politically correct” trebuie de acum sa folosim termenul de carpatism. Termenul de alpinism este repudiat.
Eu nu stiu de ce era nevoie de un concept nou cand aveam deja termenul de alpinism, care se refera la deplasarea pe teren accidentat folosind mijloace tehnice. Traseele de alpinism pot fi mai usoare sau mai dificile, dar toate au in comun incercarea de a diminua pericolul folosind echipamentul tehnic.
Nu ma deranjeaza daca ghizii SGLM vor sa foloseasca termenul de scrambling/carpatism. Dar de ce incearca sa-l impuna si comunitatii montane din Romania ? Iata ca au reusit sa-l impuna unei organizatii precum CAR Bucuresti, care are totusi cuvantul „alpin” in denumire ! Poate CAR ar trebui sa-si schimbe denumirea si ei nu stiu !
In concluzie: am asistat in ultimii ani in comunitatea montana din Romania la un adevarat asalt asupra termenului de alpinism in sens clasic. Pur si simplu nu ne mai plac termenii clasici (alpinism). Au aparut cativa progresisti in domeniul semanticii care vor sa ne convinga ca este gresit si demodat sa mai folosim termenul de alpinism (asa cum este foarte clar definit de Kargel si de Wikipedia) si ca ar trebui sa ne convertim la folosirea altor termeni (scrambling sau carpatism). Nu stiu care a fost motivatia unei astfel de revolutii lingvistice.
Parerea mea este ca incercarea de introducere in limbajul montan din Romania a unor termeni artificiali, in conditiile in care aveam deja termeni adecvati pentru a comunica eficient cu privire la activitatile montane practicate, aduce mai degraba confuzie si complica situatia. Este vorba despre o confuzie semantica ale carei urmari pot fi grave.
Si daca tot e la moda conceptul de “just culture” si suntem indemnati sa folosim o astfel de abordare pentru a intelege cauzele care au dus la accidentul de pe Albisoara Branei, cred ca este legitim sa aduc in discutie si aceasta confuzie semantica creata si intretinuta artificial. Ma intreb foarte sincer in ce masura aceasta incercare de redefinire a termenilor, care duce la confuzie si la o blurare a deosebirilor dintre alpinism si catararea usoara a putut sa joace un rol in alegerile facute de instructor ?
Este oare posibil ca in mintea lui sa fi existat o confuzie (pentru el pe valea Alba sau pe Albisoara Branei era tot una), care sa fi dus la decizia complet gresita de a baga cursantii pe un traseu de alpinism clasic de gradul 2A, desi tema atelierului era introducere in catararea autonoma ?
Andra Bunea, nu rezonez deloc cu analiza propusă și mi se pare o echilibristică semantică extrem de fragilă, construită pentru a conduce la o concluzie forțată. Sunt perfect de acord cu afirmația că „a face confuzie între termeni nu ajută deloc, ba chiar strică”.
Pentru a seta puțin cadrul discuției, aș începe cu câteva precizări.
În primul rând, în 2026, cărțile lui Walter Kargel sau Ionel Coman au, mai degrabă, un rol hagiografic decât unul tehnic. Asta nu le ia nimic din valoarea literară sau istorică; le pune doar în contextul corect. Un eventual rol didactic îl poate avea Alpinism – abilități de vară. Manual de alpinism UIAA, manual realizat de Petzl Foundation și UIAA, în ediția românească din 2020, tradus de Raluca Ana și Alexandru Păun și dezvoltat în colaborare cu Clubul Alpin Român. Rol normativ însă nu îl are. În context profesional, de ghidaj, cu atât mai puțin poate fi considerat, prin el însuși, o referință normativă.
Dacă este să ne uităm la normative și la un limbaj oficial, acestea trebuie căutate în două planuri distincte:
HG nr. 1.269/1996, înlocuită ulterior de HG nr. 77/2003, pentru traseele turistice montane;
clasificarea traseelor alpine după normele FRTA, în diversele sale forme, inclusiv cea din nomenclatorul FRTA și cea prezentată în publicațiile tehnice ale epocii, la Kargel, Coman etc.
Dincolo de excentricitățile semantice — „carpatism”, „scrambling” și altele — în România există, în limbajul uzual și în cadrul normativ și profesional, două categorii de activități care au, desigur, o anumită zonă de suprapunere: turismul montan (drumeția) și alpinismul, inclusiv escalada. Cele două sunt însă tratate prin sisteme de clasificare diferite și nu pot fi redefinite una prin termenii celeilalte.
Wikipedia este o sursă utilă de informare generală, însă nu este o autoritate academică sau juridică. Cu atât mai puțin poate fi folosită, fără alte surse, pentru a stabili o definiție tehnică sau profesională aplicabilă în România. În plus, traducerile libere și extrapolările din alte limbi — în cazul de față din engleză — trebuie privite cu precauție atunci când nu se ține cont de contextul terminologic specific, inclusiv de cel britanic. Prin urmare, o astfel de sursă nu poate constitui, singură, baza unei demonstrații precum cea propusă în comentariu.
Tema falsă a „carpatismului”
Faptul că cineva a reînviat un termen folosit pentru prima dată acum aproximativ 100 de ani, că a ajuns să creadă în el și că vrea să îl popularizeze nu înseamnă că acel cineva îl impune comunității. Prozelitismul nu înseamnă coerciție. O astfel de afinitate, să-i spunem academică, nu conduce la „o confuzie semantică ale cărei urmări pot fi grave”. Aceasta este o exagerare.
Carpatismul este un termen pe care eu nu l-am adoptat sau folosit vreodată. Cu titlu personal, anumite distincții semantice pe care acest termen încearcă să le introducă mi se par forțate și nu m-au convins. Am citit mai multe articole — ale lui Marian sau ale altor colegi ai săi — însă niciodată nu am simțit că acest termen îmi este impus în vreun fel. A fost preferința lor, au argumentele lor și au libertatea să îl folosească, chiar dacă eu și mulți alții nu o facem. Asta nu înseamnă că nu pot dialoga cu cineva care îl folosește, că nu înțeleg la ce se referă sau că mă simt, conceptual, agresat de utilizarea lui.
Faptul că o minoritate de persoane folosește termenul „carpatism” nu mi se pare suficient pentru a concluziona că „termenul de alpinism este repudiat”.
„Scrambling” = „cățărare ușoară”?
Prezentarea „scrambling” drept „cățărare ușoară” în limba română este, în cel mai bun caz, o traducere aproximativă, iar în cel mai rău caz poate induce în eroare. Problema este chiar termenul „ușor”, care este unul relativ și depinde de nivelul de pregătire și experiență al persoanei care îl folosește. „Ușor” nu reprezintă, în sine, o categorie tehnică obiectivă și nici o cotă de dificultate.
De exemplu, pentru o persoană care abia începe să practice cățărarea sau alpinismul, un traseu de gradul II–III UIAA poate fi perceput ca „ușor”, în timp ce pentru un practicant experimentat aceeași formulare poate desemna o dificultate mult mai mare — de exemplu, poate considera „ușor” orice se află până la gradul VI UIAA sau chiar până la gradul VII UIAA. Tocmai aceste exemple arată de ce „ușor” nu poate fi folosit, fără o definiție suplimentară, ca delimitare tehnică între scrambling și alpinism.
Drumeția și alpinismul în clasificările românești
Traseele turistice montane, conform Anexei nr. 2 a HG 77/2003, sunt clasificate după gradul de dificultate în trei categorii: mic, mediu și mare. Distincțiile se fac în funcție de durata traseului, diferența de nivel și efortul fizic. Separat, traseele sunt clasificate și după nivelul de echipare solicitat drumeților, în trei categorii: fără echipament special, cu echipament de drumeție de complexitate medie și cu echipament de drumeție special și complex. HG 77/2003 nu definește însă în Anexa nr. 2 ce obiecte intră concret în această ultimă categorie. Foarte important, chiar această categorie include trasee care se desfășoară pe poteci accidentate, puțin conturate și/sau porțiuni fără potecă, cu pante abrupte care necesită uneori ajutorul mâinilor pentru ascensiune.
Scala românească istorică de dificultate a traseelor alpine, 1A–6B, este o clasificare a traseelor de alpinism. Ea se suprapune, în mod logic, cu nivelul superior al drumeției și cu nivelul inferior al alpinismului: există un teren în care utilizarea mâinilor poate deveni necesară pentru progresie, ceea ce introduce cățărarea — „a se urca, a se sui cu ajutorul mâinilor și al picioarelor, agățându-se de ceva”.
Un element esențial este că scala FRTA este o cotare globală a traseului — o evaluare pe care o găsesc destul de vagă — și nu o cotare a pasajului celui mai dificil, așa cum este utilizată scala UIAA pentru dificultatea tehnică, sau a nivelului de angajament, cum este cazul scării alpine.
De aceea, două trasee cu aceeași cotă FRTA pot avea profile tehnice foarte diferite, iar un traseu cu o cotă globală mai mică poate conține un pasaj punctual mai dificil decât un traseu cu o cotă globală mai mare.
Mai mult, două trasee de același grad pot avea consecințe foarte diferite în cazul unei erori: unul poate avea o expunere și un angajament considerabile, în timp ce celălalt poate avea consecințe minore. Tocmai această amalgamare într-o singură cotă globală a unor caracteristici diferite ale traseului poate genera confuzii atunci când încercăm să deducem din gradul FRTA, în mod direct, atât dificultatea tehnică, cât și riscul concret al parcurgerii.
Sistemele moderne de cotare alpină separă mai clar aceste dimensiuni: pe de o parte, dificultatea și angajamentul global — F, PD, AD, D etc. — și, pe de altă parte, dificultatea tehnică a pasajelor — de exemplu, VI, VI+, VII etc. În plus, sistemele moderne pot indica și caracterul pasajului celui mai dificil obligatoriu, precum și natura protecțiilor întâlnite sau utilizabile.
Unde intră „scrambling”?
Dacă vrem totuși să găsim un loc pentru termenul „scrambling” în peisajul conceptual oferit de terminologia utilizată în România, acesta ar putea fi plasat tocmai în această zonă gri, în care folosirea mâinilor devine parte a progresiei, dar progresia se realizează în mod natural și instinctiv, ca metodă de depășire a unor obstacole cu o complexitate redusă, fără ca practicantul să recurgă la tehnici de cățărare specializate.
Cățărarea, de data aceasta în sensul tehnic al escaladei, apare atunci când progresia presupune tehnici adaptative care depășesc simpla utilizare instinctivă a mâinilor și picioarelor: tehnici identificabile, care pot fi învățate, exersate și antrenate sistematic.
Unde intră în acest „scrambling” echipamentul specializat — corzi, tehnici de asigurare etc.? Este el o necesitate? Depinde!
O dată, depinde de la persoană la persoană, în funcție de abilitățile individuale. În al doilea rând, depinde de rolul persoanelor implicate.
În cazul ghidajului, un ghid are, în general, obligația de a folosi coarda, cu foarte puține excepții în care se poate abate de la această obligație de mijloace.
Dacă vrem însă să dăm valori acestor zone de „scrambling”, care în context de ghidaj sunt referite ca teren facil și moderat, ne situăm în general în zona gradelor I–III UIAA, așa cum fac referire și majoritatea materialelor tehnice specifice activității de ghidaj.
Un ghid montan folosește, în general, coarda și/sau tehnici specifice de gestionare a riscului în acest teren, în timp ce echipele de amatori, în funcție de abilitatea lor, pot folosi fie tehnici asemănătoare, fie doar abilitatea proprie.
La gradele IV–V UIAA apare o zonă în care tehnica de cățărare devine suficient de complexă pentru a fi identificată și antrenată sistematic: utilizarea mâinilor nu mai este doar o modalitate naturală de progresie peste un obstacol, ci presupune tehnici identificabile de poziționare și control al prizelor.
FRTA și UIAA
Kargel încerca, în cartea sa din 1976, să pună în relație scala UIAA cu scala FRTA. Pentru genul de teren la care ne referim — 1A/B și 2A/B — el indică drept reper tehnic gradele I și II UIAA. Dar această corespondență nu înseamnă că un traseu 1A este, în mod uniform, UIAA I sau că un traseu 2A este, în mod uniform, UIAA II. Gradul FRTA este o cotă globală a traseului, în timp ce dificultatea UIAA poate caracteriza un pasaj sau o lungime de coardă.
Să comparăm doar Valea Albă (1A), Brâna Mare a Coștilei (1A), Padina lui Călineț (1B) și Vâlcelul cu Fereastră (1B): avem patru trasee încadrate în primele două trepte ale scării, dar cu profile foarte diferite în ceea ce privește natura terenului, orientarea, expunerea, continuitatea dificultăților și posibilitățile de retragere. Aceste diferențe nu sunt vizibile din simpla cotă numerică, iar în unele trasee echivalentele indicate de Kargel sunt depășite.
Mai mult, aceeași cotă FRTA nu spune singură cât de mari sunt consecințele unei erori. Un traseu poate avea dificultăți tehnice relativ reduse, dar expunere și consecințe importante, în timp ce un alt traseu cu aceeași cotă poate permite o parcurgere cu consecințe mult mai mici în cazul unei greșeli. De aceea, simpla trecere de la 1A la 2A nu este, prin ea însăși, o descriere suficientă a diferenței de competență necesare pentru parcurgerea unui traseu.
Ce spune, de fapt, anunțul CAR?
În comentariu este analizat anunțul CAR. Scopul meu, aici, nu este să discut adecvarea dintre ceea ce s-a întâmplat în 11 iulie 2026 și ceea ce CAR a anunțat pe site-ul său, deoarece nu am informații concrete despre desfășurarea atelierului.
Ceea ce mă interesează însă este interpretarea dată în continuare formulărilor prezente în anunț:
> „Deducem deci că pentru CAR București scrambling-ul înseamnă inițiere în deplasarea autonomă și în siguranță în teren tehnic montan în condiții de vară. Există aici 3 termeni cheie care ne atrag atenția:
>
> – deplasare autonomă: asta înseamnă capacitatea cursantului de a se deplasa singur (prin forțe proprii). Conform celor prezentate mai sus, imediat ce începem să asigurăm cursantul cu coarda, nu mai este scrambling, ci alpinism clasic.
>
> – deplasare în siguranță: o deplasare care să nu îi pună viața sau sănătatea în pericol. Deci este autonomă, dar este safe!
>
> – deplasare în teren tehnic montan (în condiții de vară): terenul pe care are loc deplasarea este un teren accidentat, adică altceva decât terenul pe care se practică o simplă drumeție.”
Primul punct: această interpretare nu rezultă din formularea citată. „Deplasarea autonomă” nu se referă la capacitatea cursantului de a se deplasa singur, „prin forțe proprii”, așa cum este interpretată în comentariu. Nu i se opune ideea că cineva este tras ca un bagaj la deal! În contextul activităților montane, autonomia, ca termen tehnic, se referă la capacitatea de a se deplasa pe munte și de a parcurge un traseu la nivelul de dificultate pentru care practicantul este pregătit, fără dependență de un ghid, instructor sau mentor care să ia deciziile și să gestioneze permanent progresia.
Ideea este folosită explicit în formarea pentru activități montane: obiectivul este dobândirea progresivă a autonomiei, prin însușirea tehnicilor și a capacității de a lua decizii și de a gestiona un traseu.
Prin urmare, „autonom” este o noțiune referitoare la nivelul de competență și la gradul de independență în gestionarea activității și nu la raportarea la un mijloc de reducere a riscului.
Mi se pare că aici apare un salt logic important: din utilizarea corzii nu rezultă că activitatea încetează să fie scrambling și devine automat alpinism clasic.
Absența corzii nu implică scrambling, după cum prezența corzii nu înseamnă că deplasarea nu mai este autonomă. În același timp, absența corzii nu reprezintă, prin ea însăși, deplasare autonomă.
Problema este că aici o tehnică de deplasare este confundată cu o tehnică de gestionare a riscului.
Al doilea punct: „deplasarea în siguranță” înseamnă o deplasare care nu îi pune viața sau sănătatea în pericol.
Teza aceasta trebuie însă înțeleasă în contextul existenței inevitabile a unui anumit nivel de risc. Orice deplasare pe munte, fie că vorbim despre drumeție sau despre alpinism, presupune existența unui anumit nivel de risc și nu poate fi garantată ca fiind lipsită de pericol, atât pentru sănătate, cât și pentru viață.
Într-un context profesional, „în siguranță” înseamnă gestionarea riscului prin identificarea pericolelor, evaluarea riscurilor, alegerea unor măsuri de reducere a acestora și acceptarea unui anumit risc rezidual. Obligația de mijloace, înțeleasă în sensul due diligence, este tocmai cadrul juridic al acestei abordări: nu garantarea unui rezultat lipsit de orice risc, ci adoptarea măsurilor rezonabile și necesare pentru reducerea riscului.
O interpretare care pune semnul egal între „în siguranță” și „absența riscului” mi se pare dificil de conciliat cu ideea că acel profesionist înțelege conceptele de pericol, risc, măsuri de reducere a riscului și risc rezidual, care stau la baza unei decizii profesionale de ghidaj montan.
Alte detalii, minore, însă în același spirit al afirmației „A face confuzie între termeni nu ajută deloc, ba chiar strică.”
Alpinismul nu înseamnă înaintarea cu echipament „pentru a ne menține echilibrul”. Aceasta este, mai degrabă, utilizarea echipamentului ca mijloc de progresie, specifică escaladei artificiale (în engleză, aid climbing). Diferența dintre scrambling și alpinism nu este dată de absența sau prezența echipamentului, nici în ceea ce privește echilibrul și nici în ceea ce privește siguranța. Alpinismul clasic nu este în opoziție cu scrambling-ul și nici scrambling-ul nu este în opoziție cu free solo.
Deși se dorea o distincție terminologică, se face de fapt o confuzie între „alpinism” și „expediții tradiționale”, când, de fapt, probabil se dorea o referire la „stil alpin”.
Multumesc pentru interventie Cosmin. Sunt foarte multe informatii utile in raspunsul tau. Cel putin tu, spre deosebire de Marian Anghel, accepti/sustii ca se poate face totusi alpinism in Romania. In 2013 Marian Anghel ajungea la concluzia ca: „vara în Carpaţii româneşti nu se poate practica alpinismului (datorită condiţiilor geografice naturale), dar în afară de drumeţie şi căţărarea pe stâncă, se practică o activitate specifică care se poate numi „carpatism”.”
https://anghelmarian.wordpress.com/2013/05/16/inapoi-la-notiunile-de-baza-ce-este-alpinismul/
La finalul raspunsului tau spui:
„Alpinismul nu înseamnă înaintarea cu echipament „pentru a ne menține echilibrul”. Aceasta este, mai degrabă, utilizarea echipamentului ca mijloc de progresie, specifică escaladei artificiale (în engleză, aid climbing). Diferența dintre scrambling și alpinism nu este dată de absența sau prezența echipamentului, nici în ceea ce privește echilibrul și nici în ceea ce privește siguranța. Alpinismul clasic nu este în opoziție cu scrambling-ul și nici scrambling-ul nu este în opoziție cu free solo.”
Sincer, nu stiu daca aceasta concluzie imi aduce mai multa claritate sau ma lasa tot in confuzia creata (pentru mine) de modul in care oamenii din SGLM jongleaza cu termenii in ultimii ani. Vorbind la obiect (accidentul de pe Albisoara Branei), pentru mine raman cateva intrebari:
– se poate face scrambling pe Albisoara Branei, mai ales de catre incepatori pentru care singura conditie era sa fi petrecut 20 zile pe munte ?
– instructorul a bagat cei 3 cursanti pe Albisoara Branei ca sa faca scrambling ? Daca da, de ce s-au blocat si nu au mai putut sa termine traseul ?
– in afara de coarda, scramblingul mai presupune si folosirea altor mijloace tehnice precum pitoane, nuci, ciocan, etc. ? Daca da, de ce instructorul nu le avea la el ? Daca nu, de ce se afla pe un traseu care necesita astfel de mijloace ?
Fac un sacrilegiu daca indraznesc sa numesc Albisoara Branei traseu de alpinism atat in acceptiunea lui Kargel (notiunea de pericol, care este gestionat prin folosirea echipamentului tehnic), cat si in acceptiunea moderna pe care ai prezentat-o tu ?
Andra,
Putem porni liniștiți de la premisa că, pentru mine, în discuția de față există două activități: drumeția montană și alpinismul. Aceasta este, de altfel, și clasificarea oficială utilizată în România.
Când folosesc termenul „scrambling”, nu îl folosesc ca pe o disciplină distinctă, situată între drumeție și alpinism. Așa cum am încercat să explic și mai sus, scrambling-ul este pentru mine un mod de deplasare, care poate apărea atât în alpinism — de exemplu în pasaje scurte care nu necesită tehnici specializate și care necesită antrenament specific — cât și în drumeție, atunci când terenul impune utilizarea mâinilor pentru înaintare.
Nu este nici scopul, nici rolul meu să apăr sau să detaliez distincțiile introduse prin termenul „carpatism”. Nu este un concept pe care l-am adoptat. Nu văd nimic rău în existența lui ca propunere conceptuală, însă pentru mine noțiunea de drumeție și cea de alpinism, cu subdiviziunile sale, descriu suficient de bine realitatea despre care discutăm.
Despre cele trei întrebări privind accidentul din Albisoara Brânei
1. Se poate face scrambling pe Albisoara Brânei, mai ales de către începători pentru care singura condiție era să fi petrecut 20 de zile pe munte?
Nu am parcurs traseul Albisoara Brânei și, prin urmare, nu pot răspunde responsabil la această întrebare. Am parcurs alte Albisoare, atât vara cât și iarna și în mai multe rânduri, dar într-o discuție în care detaliile concrete au o importanță mult mai mare decât într-o conversație informală nu consider corect să extrapolez de la un traseu la altul.
În plus, gradul românesc „global” 2A nu îmi este suficient pentru a evalua dificultatea tehnică propriu-zisă a unui traseu pe care nu l-am parcurs, în absența unei descrieri tehnice obiective (topo).
Înțeleg însă întrebarea implicită: dacă 20 de zile petrecute pe munte reprezintă sau nu o bază suficientă pentru parcurgerea unui astfel de teren. În principiu, cred că, sub supraveghere profesională, traseele de alpinism din plaja 1A — trasee explicit de introducere în alpinism — până spre 2B pot fi accesibile unor persoane care au experiență de drumeție montană. La fel le consider accesibile și fără supraveghere profesională dacă turele sunt pregătite corespunzător. Evident, acest lucru depinde de natura concretă a terenului, de condiții, de grup și de obiectivul turei.
Și aici apare tocmai problema pe care încercam să o subliniez: dificultatea tehnică, expunerea și riscul nu sunt același lucru și nu sunt gestionate întotdeauna prin același echipament.
Un pasaj scurt de stâncă, relativ dificil tehnic, dar fără expunere semnificativă și cu o consecință mică a unei eventuale căderi, poate să nu necesite coardă. În schimb, o traversare ușoară din punct de vedere tehnic, dar foarte expusă, pe teren friabil sau înierbat, poate justifica utilizarea corzii și a unor puncte de protecție. În anumite configurații de teren, însă, nici coarda, nici pitoanele și nici ciocanul nu rezolvă problema ci doar abilitatea individuala de a te deplasa în acel teren – ea este metoda de gestiune a riscului.
De aceea, echipamentul nu definește activitatea și nici dificultatea terenului. El este unul dintre mijloacele prin care se gestionează riscul.
2. Instructorul i-a „băgat” pe cei trei cursanți pe Albisoara Brânei ca să facă scrambling? Dacă da, de ce s-au blocat?
La această întrebare nu pot răspunde decât speculând, iar nu cred că este util să facem asta.
Tura din 11 iulie 2026 face obiectul unei anchete judiciare. Răspunsurile vor trebui să rezulte din cercetarea la fața locului, audierea persoanelor implicate și martorilor și, dacă este cazul, din expertize.
Va trebui stabilit ce s-a întâmplat efectiv: dacă participanții au fost „băgați” pe acel traseu sau dacă au participat de comun acord la schimbarea itinerarului, în ce circumstanțe s-a renunțat la planul inițial, de ce s-a ales noul itinerar, de ce acesta nu a putut fi dus la capăt și ce rol a avut fiecare dintre participanți în aceste decizii.
Declarațiile pot fi congruente sau divergente. Este rolul anchetei să stabilească faptele și să le probeze.
Cu atât mai mult într-un caz aflat în anchetă penală, speculațiile și concluziile construite din informații incomplete nu ajută la clarificarea situației.
3. Scrambling-ul presupune, în afară de coardă, pitoane, nuci, ciocan etc.? Dacă da, de ce instructorul nu le avea? Dacă nu, de ce se afla pe un traseu care necesita astfel de mijloace?
Întrebarea are două componente: una privind decizia instructorului și una tehnică.
În ceea ce privește decizia instructorului — inclusiv alegerea traseului și a echipamentului — răspunsul este același ca la întrebarea precedentă. Nu știu circumstanțele concrete și nu cred că este responsabil să le reconstruim din presupuneri. Faptul că Parchetul formulează o ipoteză privind neglijența nu transformă acea ipoteză într-o concluzie; ea trebuie demonstrată prin probe și evaluată în cadrul procesului.
Din punct de vedere tehnic, răspunsul este mai simplu:
Depinde.
Și nu este un răspuns vag, ci unul cât se poate de precis, pentru că întrebarea pune din nou în aceeași categorie două lucruri diferite: un mod de deplasare și metodele de gestionare a riscului.
În funcție de configurația terenului, de condițiile concrete, de caracteristicile grupului și de scopul turei, anumite echipamente sau tehnici pot fi necesare, utile, inutile sau utilizate doar selectiv. Același traseu poate fi parcurs prin strategii diferite fără ca traseul sau activitatea să își schimbe prin aceasta natura.
Pot da un exemplu personal concret: am ghidat iarna Albisoara Crucii cu coarda. Într-o situație am folosit lungimi scurte și deplasare consecutivă în anumite porțiuni, iar în alta am parcurs traseul în deplasare concomitentă. Era același traseu și același anotimp, dar erau alte condiții, alt număr de clienți și alt nivel de experiență al acestora.
În alte situații, ca amator, am parcurs același traseu cu parteneri diferiți și am ținut coarda tot timpul în rucsac.
Asta nu înseamnă că într-un caz „era scrambling”, iar în celălalt „era alpinism”. Strategia de gestionare a riscului s-a schimbat în funcție de variabilele situației. Activitatea a rămas aceeași la fel ca și tehnica de deplasare.
Despre Albisoara Brânei ca traseu de alpinism
Nu comiți niciun sacrilegiu dacă numești Albisoara Brânei traseu de alpinism.
Nu pentru că o numești tu astfel, ci pentru că traseul este încadrat ca traseu de alpinism în clasificarea utilizată de FRTA, apare în nomenclatorul național și este prezentat ca atare în literatura de specialitate. Prin aceeași logică, Valea Albă este un traseu de alpinism.
Așadar, pentru mine nu există aici o problemă de vocabular care trebuie rezolvată prin inventarea unei categorii intermediare.
În ceea ce privește cele două „accepțiuni”, cea a lui Kargel și cea pe care mi-o atribui mie, nu cred că diferența fundamentală se află în gestionarea riscului.
Atât în literatura lui Kargel, cât și în concepția pe care am descris-o, echipamentul tehnic poate avea rolul de a gestiona riscul. Și aici merită făcută o distincție importantă: pericolul și riscul nu sunt același lucru. Nu gestionăm pericolul; gestionăm riscul asociat unui pericol.
Diferența dintre concepția mai veche și cea modernă a alpinismului trebuie căutată mai degrabă în evoluția tehnicilor de înaintare, a echipamentului și a limitelor de dificultate accesibile.
La Kargel găsim, în descrierea dificultăților, tehnici de înaintare corespunzătoare nivelului tehnic al epocii: ramonaj, trecerea surplombelor prin manevre complicate de coardă etc. Câteva decenii mai târziu, aceleași surplombe sunt, ca regulă, cățărate folosind prizele naturale, „la liber”.
Schimbarea nu a fost doar una de terminologie. S-a schimbat repertoriul gestual, echipamentul și, implicit, ceea ce putea fi considerat accesibil din punct de vedere tehnic. De la bocanc la espadrilă, de la legarea corzii în jurul brâului la ham, de la corzi de cânepă la corzi sintetice și, mai târziu, la dezvoltarea protecțiilor mecanice și a pitoanelor cu expansiune.
Toate acestea au permis accesul la alte linii și la alte niveluri de dificultate.
Scara FRTA clasică se oprea la 6B, în timp ce scara dificultății tehnice a alpinismului clasic se oprea, în epocile respective, în jurul gradului VI. Astăzi avem trasee încadrate la 7A în sistemul românesc — Iris, Memorial Cristea, Sărutul Pământului etc. — iar scara dificultății tehnice a escaladei a ajuns mult dincolo de vechiul VI și gravitează în jurul gradului XI.
Și, în sfârșit, pasajul care a generat discuția
Când am spus:
„Alpinismul nu înseamnă înaintarea cu echipament pentru a ne menține echilibrul.”
nu am spus că alpinistul nu folosește echipament în timp ce se deplasează.
Distincția la care mă refeream este cea dintre escaladă liberă (la liber cum se mai formulează uneori sau free climbing în engleză) și escaladă artificială (în engleză aid climbing).
În cățărarea liberă, alpinistul sau cățărătorul utilizează prizele naturale pentru progresie și, eventual, pentru odihnă. Coarda, hamul, pitoanele, carabinierele etc. au rolul de a reduce consecințele unei eventuale căderi.
În escalada artificială, același tip de echipament poate avea și un al doilea rol: devine mijloc de progresie, deoarece cățărătorul utilizează echipamentul pentru a depăși un pasaj pe care nu îl poate parcurge folosind exclusiv prizele naturale.
Prin urmare, obiecția mea la formularea potrivit căreia „deplasare autonomă” ar însemna că participantul trebuie să se deplaseze exclusiv prin propriile forțe și că, „imediat ce începem să asigurăm cursantul cu coarda, nu mai este scrambling, ci alpinism clasic” rămâne aceeași: coarda nu schimbă doar prin prezența ei modul de deplasare și nici nu redefinește activitatea. Ea este în principal un instrument de gestionare a riscului și doar secundar poate deveni un mijloc de înaintare.
Asta este distincția pe care o făceam și în comentariul anterior.
Redundanța
Mai mulți comentatori ating aici subiectul redundanței unei ancore utilizate pentru regrupare sau rapel. Pornind de la exemplul concret al unui accident în care un punct de rapel a cedat, mi se pare că se generalizează prea facil o „regulă salvatoare” care, ulterior, în lipsa unei necesare nuanțări, ar putea ridica probleme în analiza și, eventual, în evaluarea in justiție prin prisma obligației de mijloace a unei soluții tehnice.
Asta nu înseamnă că o regrupare sau o stație de rapel realizată într-un singur piton reprezintă, prin ea însăși, o practică acceptabilă (fie în cadru profesionist fie în cadru amator). Ceea ce vreau să subliniez este că o strategie didactică de tipul „back-up sau mai mult de un punct” nu trebuie confundată cu obiectivul real al sistemului de ancorare: ca acesta să fie suficient și adecvat pentru sarcina și tipul de încărcare la care este supus, în condițiile concrete în care este utilizat și realizat cu eficiența necesară.
Un singur punct poate fi suficient dacă natura și fiabilitatea punctului o justifică. Literatura tehnică recunoaște explicit astfel de situații, distingând între tipuri și calități diferite ale punctelor de ancorare și între diferitele moduri în care acestea pot fi solicitate.
De aici trebuie făcută și o distincție importantă în privința conceptului de redundanță. Redundanța nu o văd ca pe un număr de puncte egal sau superior cu doi, ci ca pe o strategie de protecție împotriva cedării posibile a unui punct sau a unei componente a sistemului. Numărul de puncte este doar unul dintre mijloacele prin care această strategie poate fi realizată; el nu reprezintă, în sine, măsura redundanței și nici nu garantează existența ei. Sunt configurații în care un singur punct raspunde cerintelor în timp ce, pentru aceleași cerințe, un ansamblu de puncte poate fi insuficient.
Evaluarea necesității unei redundanțe este, inevitabil, o evaluare contextuală. Ea presupune aprecierea fiabilității punctului, a modului de solicitare, a direcției de încărcare, a consecințelor unei eventuale cedări și a caracteristicilor întregului sistem. Această evaluare poate fi subiectivă în sensul că implică judecata persoanei care ia decizia, dar nu este și nu ar trebui să fie arbitrară. Ea trebuie să fie o judecată (de amator sau profesională) fundamentată pe cunoștințe tehnice, pe experiență și pe înțelegerea comportamentului sistemelor de ancorare.
Iar această competență nu apare din neant. Ea este rezultatul unei formări coerente, în care cunoștințele teoretice și rezultatele testelor sunt transformate în principii de lucru și apoi confruntate cu experiența practică. Acest proces poate exista atât în formarea unui alpinist amator, cât și, la un nivel și cu exigențe diferite, în formarea unui profesionist. În cazul ghidajului montan, experiența personală relevantă trebuie să preceadă și să însoțească formarea profesională, astfel încât aceasta să poată construi pe un fond real de experiență și nu doar pe memorarea unor proceduri.
Prin urmare, „două puncte” poate fi o regulă didactică excelentă pentru dezvoltarea unei strategii de redundanță, fără ca aceasta să devină, prin simpla sa utilitate pedagogică, un criteriu normativ universal pentru evaluarea oricărei ancore.
La pachet cu conceptul de redundanță vine de cele mai multe ori și acela de egalizare. Mai ușor de obținut în cazul unei ancore de rapel, pentru o regrupare rezultatele testelor au demonstrat că, într-un șoc, punctele sunt solicitate diferit, în funcție de geometria sistemului, direcția de încărcare, lungimea și elasticitatea elementelor de conectare și poziția punctului de încărcare. Simpla existență a mai multor puncte conectate nu garantează, așadar, nici distribuția egală a sarcinii, nici un comportament superior al sistemului în orice scenariu de încărcare.
Aceasta este, în fond, diferența dintre memorarea și aplicarea indiscriminată a unor reguli abstracte și competența profesională de a înțelege mecanismele, de a evalua variabilele și de a lua o decizie proporțională cu riscul. Drumul de la manual la competență trece prin multă experiență în teren.
„ Drumul de la manual la competență trece prin multă experiență în teren.” ?!!
– electricienii in rețele și instalații de forță industriale sunt încadrați graduat NTSM – SSM in 4 grupe.
Cineva in comentarii pomenea de testele psiho mai mult decât necesare la șoferi! Si electricienii dau teste psiho și buletin de analize medicale. Experiența din teren a electricienilor este insă completată prin procesul de învățare continuă cu cunoștințe teoretice!
– o altă formă teoretică de asimilare la mai mare altitudine. Piloții de avioane nu pornesc pe pista de decolare dacă nu sunt bifate întocmai cerințele de îndeplinit din acel check list!
Elementele teoretice de siguranță din domeniul alpinismului nu par a avea o structură coerentă, cu termeni bine definiți inteligibil universal până la termeni tehnici specifici de aplicare pe teren. Când se ajunge la momente de regrupare și „elaborarea” unei noi strategii de acțiune, teoria este una esențială în formarea noii strategii.
Momentul in care regruparea s-a făcut la acea „săritoare” a scos la lumină un imens vid teoretic.
Vid este impropriu a se spune, căci vidul presupune imponderabilitate.
Săritoarea de pe Albișoara Brânei a fost un imens GOL de cunoștințe teoretice care s-au materializat in experiența „trăirii” unui accident in lipsă de teorie.
Am ales domeniul electricității in forță, căci și acolo se lucră atât individual cât și in echipă. Se face periodic instructaj de SSM in care sunt prezentate imagini cu trupuri carbonizate datorită și numai unei aparent banale omisiuni: unul din echipă, nu a anunțat sau a uitat să pună o mică plăcută obligatorie pe un banal buton de acționare a unui întrerupător de forță, dintre multe altele existente – „ATENȚIE – se lucrează!”. ⚡☠
Nu mă pricep la instalații electrice și nici la pilotarea avioanelor. Compararea acestor două domenii cu ghidajul montan mi se pare nefericită. Sunt activități care excelează în reducerea și controlul variabilelor și care pot funcționa pe baza unor protocoale și proceduri standardizate pentru situații repetitive. Ghidajul montan operează însă fundamental cu variabile: terenul, condițiile, configurația sistemelor, calitatea punctelor de protecție, direcția și natura încărcării, precum și nivelul și comportamentul persoanelor implicate se schimbă de la o situație la alta.
Propoziția citată din comentariul meu vrea să spună, pe șleau, un lucru mult mai simplu: a memora reguli și configurații nu garantează eliminarea accidentelor. O experiență solidă ca alpinist amator (și abia apoi ca profesionist dacă este cazul) și familiaritatea cu situații complexe permit identificarea și alegerea soluțiilor tehnice cele mai potrivite pentru situația concretă.
Nu opun experiența regulilor și nici nu susțin că regulile sunt inutile. Dimpotrivă, regulile și procedurile sunt instrumente esențiale ale formării. Nu operăm însă mecanic și repetitiv după ele. Dar înțelegerea principiilor care stau în spatele lor permite adaptarea lor la situația reală. Într-o activitate fundamental variabilă, competența nu constă doar în a recunoaște și reproduce o configurație învățată sau a bifa un check-list ci în a înțelege de ce funcționează, în ce condiții funcționează și când o altă soluție este mai potrivită.
Înțelegerea principiilor „bate” memorarea regulilor atunci când realitatea nu mai corespunde configurației din manual. Iar această înțelegere nu apare din neant: se construiește prin formare, experiență și confruntarea repetată cu situații reale.
Nu știu de unde deduceți că în formarea unui ghid montan nu intră și o evaluare psiho-socială sau că ghizii montani nu au obligația unor cursuri periodice de dezvoltare profesională?
@Adi în disputa de idei cu @Harald
„Tot pe lângă obiect?”
Să clarificăm:
– Obiectul „vinovat” al cauzei este pitonul care a cedat.
– Subiectul cauzei aflată in dezbatere publică este de ce s-a ajuns la „obiectul vinovat”.
In culturile organizaționale profesioniste aflate în impas se recurge și la tehnicile de „brain storming”.
Alpinismul a ajuns in acest moment la un impas, căci se ghidează după vaga teorie „just culture”!
Fondul dezvoltării și analizarii tuturor problemelor și tehnicilor existente este dat de ceea ce înseși organizațiile din domeniul drumețiilor alpine o recunosc:
– Pe 30 ianurie 2026 se prezenta un articol despre instruirea a 100 de tineri și adulți în proces de educație non-formală dedicat siguranței pe munte:
https://www.agmr.ro/detalii-noutate/scoala-de-munte-comunicat-de-presa.html
„Contextul tematic pune și el in lumină:
– creșterea numărului de accidente pe munte pe fondul popularizării difertitelor activitati și a accesului tot mai facil la zonele montane
– persoane ajung pe munte fără o pregătire adecvată, fără cunoștințe minime de siguranță sau fără experiență în gestionarea riscurilor”
„Nu sunteți în stare să indicați o statistică, …” ?!!!
Puse intr-o anumită lumină statisticile indică faptul că circulația aviatică este cu mult mai sigură decât circulația rutieră ca număr de decese.
Nu a fost dezvoltată insă o statistică comparativă grosieră procentuală a câți supraviețuiesc din accidente aviatice din cele câteva sute de milioane care apeleaza la transport aviatic raportat la numărul de supraviețuitori din SUTELE DE MILIARDE de oameni care apeleaza zilnic la transportul rutier sau feroviar!
„Totuși, zice AI, „Conceptul de liber-arbitru ….” !???
DA, totuși ce suntem învățați în a face față ispitei răului?
MT 4:„6. Și I-a zis: Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine si Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva sa izbești de piatra piciorul Tău”. ” …
Așadar, ce alternative concrete a dat AI-ul spre deosebire de o scriere veche atât de actuală și in prezent ??!