Lucrez activ pe munte, în instruire și ghidare montană, de aproape 30 de ani.
De-a lungul acestor ani, ca ghid sau instructor activ pe întregul mapamond, a trebuit să gestionez direct mai multe evenimente montane, nici unul mortal (din fericire!). De la edemuri pulmonare sau cerebrale la mare altitudine, la fracturi ale membrelor inferioare prin Carpații noștri. Și altele ”near missed”, evenimente care au fost la limită să se transforme în accidente grave.
Am tot discutat și discut despre toate acestea în cadrul cursurilor de pregătire montană din cadrul Școlii Rucksack.
În același timp însă, am avut prieteni sau cunoscuți care și-au pierdut viața pe munte sau au fost implicați în accidente mortale. Doar în acest an (2026), patru prieteni și-au pierdut viața pe munte sau au fost implicați în accidente fatale. Toți au apărut în presă, într-un fel sau altul, cu comentariile de rigoare.
Întotdeauna, un accident mortal pe munte este un eveniment nefericit. Iar acesta afectează direct pe cei apropiați: familia victimei, prietenii apropiați și nu numai.
Cu cât persoana sau persoanele implicate într-un accident montan sunt mai cunoscute în comunitate, cu atât reacțiile din mediul montan românesc și din întreaga societate tind să fie mai intense.
Solidaritatea se manifestă adesea rapid: mulți oameni se mobilizează pentru a oferi sprijin, fie participând la acțiunile de căutare și salvare, fie contribuind financiar pentru a-i ajuta pe partenerii de viață și pe copiii rămași în urmă.
Există însă și reacția opusă. După un eveniment montan, unii aleg să nu își exprime deloc opinia, de teama că orice comentariu ar putea amplifica tensiunile, ar alimenta speculațiile sau ar fi interpretat ca o acuzație la adresa celor implicați.
Regretele, părerile de rău sau opinii despre cum s-ar fi putut face mai bine, pentru a se evita tragedia, sunt emoții, gânduri și reacții care apar întotdeauna după un astfel de eveniment tragic și dureros.
Dar mai apare ceva: arătatul cu degetul, căutarea vinovaților și judecata publică!
JUDECATA PUBLICĂ
Această formă de ”judecată” comunitară există de când este omul pe Pământ.
Aruncarea cu pietre (lapidarea) a fost una dintre cele mai vechi forme de justiție comunitară, cu mult înaintea apariției primelor legi scrise.
Ea a supraviețuit până azi, când am putea-o numi ”webidare”. În epoca internetului nu se mai aruncă cu pietre, ci cu cuvinte și comentarii online.
În cazul accidentelor montane, această ”judecată” este procesul prin care opinia publică, presa, comunitatea montană și utilizatorii rețelelor sociale formulează rapid evaluări morale și atribuiri de vinovăție cu privire la un accident. Cel mai adesea, asta se întâmplă cu mult înainte ca investigația legală – realizată de Procuratură sau cea tehnică – realizată de specialiștii din domeniu montan, să fie finalizată.
Această ”judecată” este o reacție firească a societății la toate evenimentele tragice.
În cazul activităților montane, mai ales, care sunt prea puțin înțelese de societatea românească, după cum am scris într-un material mai vechi intitulat ”Teoria riscului în alpinism”, ”judecata” este influențată de emoții și de informații incomplete sau chiar eronate, furnizate de mass media.
Acest tip de judecată superficială apare deoarece accidentele montane implică aproape întotdeauna întrebări precum:
- Cine este vinovat?
- Accidentul putea fi evitat?
- Deciziile au fost corecte?
- Cine trebuie să răspundă?
În lipsa informațiilor relevante despre respectivul accident, care în prezent nu apar deloc public la finalizarea anchetei oficiale, oamenii tind să completeze golurile prin presupuneri, experiențe personale și valori proprii.
Scriam în ”Teoria riscului în alpinism” că ”În România, majoritatea membrilor societății nu au mers niciodată pe munte, nici măcar la nivel de drumeție, ca să nu mai vorbim de alpinism…Așa că nu au o percepție asupra alpinismului formată prin observații directe, ci exclusiv prin filtrul deformant al mass mediei în goană după senzațional și al filmelor văzute la TV.”
Ceea ce eu numesc ”judecata publică” pe munte – de fapt, are loc online sau în mass media, în afara muntelui! – are câteva caracteristici regăsite în aproape toate cazurile:
- apare foarte rapid, la câteva minute sau ore după accident
- se bazează pe informații incomplete
- este emoțională, iar moartea sau rănirea gravă provoacă reacții intense. Evident, emoțiile reduc obiectivitatea.
- caută un responsabil. Asta deoarece oamenii suportă greu ideea că uneori accidentele rezultă din acumularea mai multor factori fără existența unui singur vinovat
- simplifică realitatea. În locul unei analize complexe apar explicații simple de genul ”ghidul este vinovat”, ”victima a fost inconștientă, ce căuta acolo?”, ”Salvamontul a intervenit prea târziu” sau ”echipamentul era prost”. În realitate, accidentele montane au la bază mai mulți factori declanșatori.
Psihologia explică fenomenul acesta prin mai multe mecanisme, dar nu le detaliez aici.
În urma unui accident montan apar frecvent comentarii precum ”Eu nu aș fi plecat”, ”Era evident”, ”Nu aveau ce căuta acolo”, ”A fost inconștiență”, ”Așa pățești dacă…”.
Aceste afirmații sunt formulate în necunoștință de cauză, fără acces la informații esențiale precum experiența participanților, dinamica grupului, echipamentul utilizat, obiectivele turei sau informațiile reale din teren. Cât de corecte mai pot fi, în aceste condiții?
Evident, toate aceste ”judecăți publice” au consecințe importante atât pentru victime, care sunt stigmatizate, culpabilizate și afectate psihologic, cât și pentru familiile lor, care trăiesc un sentiment de rușine, au o expunere media bruscă și exagerată și cel mai adesea, retrăiesc trauma accidentului.
De asemenea, acestea au consecințe și pentru profesioniștii implicați, ghizi sau instructori, prin afectarea reputației, pierderea încrederii clienților sau presiune profesională.
Nu în ultimul rând, sunt afectate și organizațiile sau cluburi de munte care au organizat respectiva activitate, prin afectarea imaginii, pierderea finanțării sau litigii.
CE REZOLVĂ JUDECATA PUBLICĂ?
Foarte pe scurt – aproape nimic. În nici un caz, nu rezolvă cauzele accidentului.
Ea răspunde mai degrabă la întrebarea ”cine este vinovat?” și nu la întrebarea ”cum a fost posibil să se ajungă aici?”
”Judecata publică” poate îndeplini anumite funcții sociale și psihologice, de care societatea are nevoie, dar problema principală este că aceste funcții nu coincid neapărat cu obiectivul principal al investigației unui accident.
Care este obiectivul major al investigației? Înțelegerea și prevenirea producerii unor evenimente similare în viitor.
Unde ajută această ”justiție” online/publică:
- Reduce incertitudinea.
După un accident grav, oamenii tolerează greu lipsa de explicații. O concluzie rapidă, chiar incompletă, oferă sentimentul că situația a fost înțeleasă.
De exemplu: „Accidentul s-a produs pentru că ghidul a fost imprudent.”
Această explicație este psihologic confortabilă, chiar dacă realitatea este mult mai complexă.
- Reduce anxietatea
Dacă accidentul este atribuit unei greșeli evidente, publicul poate concluziona: „Eu nu aș face acea greșeală, deci sunt în siguranță.”
Aceasta creează o iluzie de control asupra unui mediu montan care rămâne, în esență, necontrolabil.
- Reafirmă normele comunității
Comunitatea transmite ce comportamente consideră acceptabile și ce limite nu ar trebui depășite.
De exemplu: asumarea unor riscuri fără pregătire, ignorarea prognozelor, lipsa echipamentului adecvat. În acest sens, reacția publică poate avea și un rol educativ.
- Oferă un sentiment de dreptate
În accidentele cu victime, familiile și comunitatea simt adesea nevoia ca cineva să fie tras la răspundere, mai ales dacă există indicii de neglijență gravă.
Acest lucru poate fi legitim atunci când există încălcări evidente ale procedurilor, comportamente imprudente sau nerespectarea obligațiilor profesionale. În astfel de situații, răspunderea juridică și profesională este diferită de judecata publică și trebuie stabilită prin investigații și proceduri legale.
Dar dincolo de acestea, principala problemă sau întrebare ”cum a fost posibil să se ajungă aici?” rămâne fără răspuns. Și nu se învață nimic.
TEAMA DE JUDECATA PUBLICĂ
Aceasta este anxietatea generată de anticiparea evaluării negative din partea celorlalți, după un eveniment, o decizie sau un comportament.
În contextul accidentelor montane, ea poate influența semnificativ deciziile luate înainte, în timpul și după evenimentul respectiv.
Pentru un ghid montan, instructor sau salvator (profesioniști pe munte), teama de judecata publică poate lua forme precum:
- teama că va fi considerat incompetent sau acuzat că a pus grupul în pericol;
- teama de reacțiile colegilor din comunitatea montană și de expunerea în presă sau pe rețelele sociale
- teama că un singur accident îi va defini întreaga carieră.
Și participanții la ture pot experimenta această teamă, evitând să povestească despre greșelile făcute, ascunzând incidentele (așa numitele ”near miss”) sau evitând să ceară ajutor, de teamă să nu fie etichetați drept nepregătiți.
Teama de judecată publică poate produce comportamente care afectează siguranța în toate cele trei faze ale unui eveniment.
Înaintea evenimentului montan, teama de judecată la revenirea în civilizație poate duce la continuarea ascensiunii pentru a nu părea slab, refuzul de a întoarce grupul sau asumarea unor riscuri excesive pentru a demonstra competență.
Acest fenomen este cunoscut și ca ”escalation of commitment” (escaladarea angajamentului): tendința de a continua un plan riscant deoarece s-au investit deja timp, resurse sau prestigiu în el.
În timpul desfășurării evenimentului, teama de judecată poate duce la ezitarea de a solicita ajutor, întârzierea apelului către Salvamont sau încercarea de a rezolva singur o situație care depășește resursele disponibile.
După petrecerea evenimentului, aceeași teamă poate duce la omiterea unor informații importante, minimalizarea propriilor erori, refuzul participării la analiza incidentului sau chiar evitarea discuțiilor despre ceea ce s-a întâmplat.
Toate acestea reduc oportunitățile de învățare, unul din puținele aspecte pozitive în urma unui accident grav și respectiv, luarea unor măsuri de prevenție pentru evitarea accidentelor viitoare.
PRINCIPIUL CULTURII JUSTE ÎN ACCIDENTELE MONTANE
”Just Culture” (cu sensul de cultură justă, corectă, echitabilă) este un termen în engleză consacrat internațional, mai ales în activitățile cu risc ridicat precum aviație, transport feroviar, industria nucleară sau în sistemul medical.
Este un concept care, în loc să se focuseze pe simpla învinovățire automată a persoanei direct implicate, încurajează concentrarea asupra factorilor care stau la baza accidentului, dincolo de suprafață.
Din analizele accidentelor de-a lungul anilor, se știe că majoritatea acestora nu sunt pur și simplu rezultatul unei erori comise de o persoană. Ele sunt cauzate de factori multipli, care implică adesea mai multe persoane, niveluri decizionale diferite în cadrul unui club sau chiar și alte organizații sau grupuri. O cultură justă recunoaște acest fapt.
Accidentele, incidentele și erorile pe munte trebuie analizate cu scopul de a învăța și de a preveni repetarea lor, nu de a găsi un vinovat care să fie condamnat public.
Evident, cultura justă nu înseamnă că „nimeni nu este responsabil”. Înseamnă că responsabilitatea este analizată nuanțat, distingând între eroarea umană, asumarea neintenționată a unui risc și comportamentul imprudent sau intenționat periculos.
Dar cei implicați în eveniment trebuie încurajați să împărtășească onest ceea ce au făcut, inclusiv erorile, fără teama că vor fi acuzați.
UN EXEMPLU DE ACCIDENT
Să luăm, ca exemplu, ultimul eveniment montan care a intrat în atenția mass mediei: cei patru alpiniști care au căzut în abruptul Caraimanului din Bucegi, pe 11 iulie 2026.
În recentul comunicat public al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova (5 august 2026), cu privire la stadiul cercetărilor făcute în acest caz, sunt prezentate câteva greșeli făcute de instructorul grupului:
- nu a realizat o planificare și evaluare corespunzătoare a traseului și a riscurilor schimbând, în timpul deplasării, traseul montan ales inițial
- nu cunoștea noul traseu și nu a avea asupra sa echipament tehnic necesar parcurgerii în siguranță a noului traseu ales
- nu a ținut cont de lipsa pregătirii tehnice și a experienței cursanților și de starea fizică și psihică a acestora.
După acest lanț de erori (nu una, ci mai multe!), se precizează în continuare că ”Toate acestea au culminat cu amenajarea deficitară… a unui punct de regrupare, pe o brână expusă, foarte îngustă și scurtă, deasupra unei căderi libere de peste 15 m, ce a presupus asigurarea inculpatului și a celor trei cursanți într-un singur punct de ancorare, respectiv într-un piton găsit în stâncă și verificat superficial, urmată de efectuarea, de către inculpat, în jurul orei 14:30, a tehnicii de coborâre asistată/lansată… în timpul căreia pitonul a ieșit din fisura în care era bătut, determinând precipitarea de la o înălțime de aproximativ 15 m atât a lui I.I.B. și a inculpatului cât și a celorlalți doi participanți, M.I. și I.S., angrenați, de asemenea, în căderea generată de cedarea punctului unic și comun de ancorare.”
Mai pe scurt: punctul culminant al șirului de greșeli îl reprezintă ancorarea întregului grup într-un singur punct (piton) care a cedat atunci când prima persoană din grup a fost lăsată la vale.
Aceasta este o greșeală elementară, pe care înveți să nu o faci la orice curs de începători și despre care se discută pe larg în orice manual de alpinism. Și sunt convins că și instructorul respectiv știa acest lucru. Dar totuși a făcut-o.
În loc să-l acuzăm de incompetență și neglijență, cum s-ar face într-o judecată publică superficială, poate ar fi mai bine să privim mai în detaliu la cultura de munte de la noi. Așa s-ar face într-o cultură justă, echitabilă.
De ce a luat decizia respectivă?
Cei care facem cățărare și alpinism în România, dacă este să fim onești și corecți, trebuie să recunoaștem că la noi este tolerată coborârea pe coarda prinsă într-un singur punct. Este o decizie individuală, evident, despre care se știe că nu este bine, dar mulți o fac, ”merge și așa”, mai ales dacă este vorba de coborâri relativ scurte, ca în cazul discutat.
În Carpații noștri există numeroase puncte de rapel (coborâre pe coardă) folosite frecvent, echipate cu un singur punct fix, amenajate de diferitele generații de alpiniști români.
Ba mai mult decât atât! Pe potecile de drumeție montană existente azi, există multe balustrade fixe, mâini curente din cablu sau lanț metalic, montate ca sprijin în pasaje expuse de cei care întrețin potecile respective, prinse într-un singur punct fix, la capătul superior.
Dacă acesta cedează în sarcină, cel mai probabil toți cei prinși de balustrada respectivă vor cădea în gol. Din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat, încă!
Întorcându-ne la cazul analizat aici, din abruptul nordic al Caraimanului, ce putem citi dintr-o descriere online a zonei în care a avut loc accidentul: ”Înainte de trecerea expusă de la Albișoara Brânei găsim un piton lamă argintiu (cu cordelină roșie, înlocuită în 09.2024). De acolo eventual se poate da un rapel în firul albișoarei, de circa 7-8 m…”.
Este vorba exact de pitonul care a cedat cu cei patru, în care se sugerează că ar fi potrivit pentru rapel. Pentru că și alții l-au folosit ca atare!
Așadar, dacă analizăm puțin mai în detaliu de ce s-a luat decizia coborârii într-un singur piton (și nu ne focusăm pe cine este vinovat!), constatăm că instructorul respectiv a făcut, de fapt, ceea ce se face frecvent prin munții noștri și este chiar sugerat, în descrierile existente.
Așa se obișnuiește la noi, chiar dacă este incorect tehnic și periculos!
”JUST CULTURE” ÎN ALTE ȚĂRI…
În vestul Europei, conceptul ”just culture” este mai mult sau mai puțin implementat și consolidat, în funcție de țări.
Țările nordice, Olanda și Anglia sunt printre cele cu o experiență consolidată în managementul siguranței. În aceste țări, eroarea umană este considerată inevitabilă iar procedura de lucru în diferitele domenii economice este proiectată astfel încât o eroare umană să nu ducă automat la un accident.
Un principiu foarte important în aceste țări este diferențierea între ”eroare neintenționată”, ”comportament riscant” și ”comportament imprudent/deliberat”. Abia la ultima apare sancționarea!
Și Statele Unite au o experiență bună în ”just culture”. Legat de turismul și sporturile montane, American Alpine Club publică anual un raport detaliat al accidentelor, cu analize și statistici detaliate. Specific acestei țări însă, este combinația dintre cultura juridică și cea litigioasă, amândouă puternice.
… ȘI ÎN ROMÂNIA
În acest moment, conceptul ”just culture” în țara noastră este aproape inexistent.
Din fericire, există câteva domenii și la noi – precum aviația, unde ”just culture” a fost recent implementat oficial.
În articolul 42 din Ordinul 695/ 4 iulie 2025 privind aprobarea Programului național de siguranță în aviația civilă, există câteva paragrafe care abordează exact acest concept.
Aici se separă investigația făcută pentru siguranță, de profesioniștii din domeniu, de stabilirea vinovăției juridice, iar AIAS – Autoritatea de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile investighează incidentele și accidentele din aviația civilă.
Dar situația din aviația românească este o excepție fericită și nu regula.
Acest lucru este cauzat de cultura împământenită la noi, la diferența dintre ”procedura” existentă pe hârtie ”ca să fie, căci așa se cere” și ceea ce se întâmplă în realitate, între oameni.
În societatea românească, între indivizi, încă există puternic înrădăcinată cultura blamării, a învinovățirii.
În multe domenii, nu doar în accidentele montane, există o combinație între personalizarea erorii și căutarea rapidă a unui vinovat. Oamenii confundă eroarea cu incompetența și rezultatul prost cu decizia proastă.
Pe munte situația nu este deloc diferită de restul societății. În cazul unui accident, comunitatea de munte, total imatură, trece rapid de la ”Ce s-a întâmplat?” la ”Cine este vinovat?” urmat apoi de ”Cum a fost posibil așa ceva?!”. Adică opusul conceptului ”just culture”.
În sporturile de munte și turismul montan general din țara noastră, nu există o organizație care să le gestioneze la nivel național și respectiv, să fie capabilă să creeze un organism specializat de analiză a accidentelor similar AIAS-ului din aviația civilă.
Care sunt entitățile oficiale și recunoscute în România legate de munte?
Salvamontul. Este parte din MAI și se ocupă de salvările montane, fiind echivalentul SMURD-ului pe munte.
Federația de Alpinism. FRAE este subordonată Ministerul Sporturilor, parte din COSR și se ocupă exclusiv de sporturile competițional – cățărarea sportivă, probă olimpică și schi – alpinismul.
Diferitele cluburi și ong-uri din țară. Ele sunt mici, regionale și fără nici un impact real la nivel național.
Practic, grosul activităților montane din Carpații noștri (drumeția montană, alpinismul, schiul de tură, cățărarea non competițională practicată de mii de amatori pe pereții de stâncă din diferite locuri), nu au nici un reprezentate național. O parte din activități sunt sub ministerul sau autoritatea de turism – în funcție de guvern, dar funcționarii nu le înțeleg și nici nu le reprezintă oficial, la modul serios.
Practic, în acest moment nu există un for național care să gestioneze activitățile montane turistice și sportive non competiționale în cadrul căruia s-ar putea forma, eventual, o entitate specială care să analizeze accidentele montane.
FĂRĂ VINOVAȚI?
Nu. ”Just Culture” nu înseamnă „fără vinovați” și nici „fără responsabilitate”, cum poate ar înțelege unii dintre noi.
Cultura justă înseamnă că responsabilitatea este atribuită în mod echitabil, proporțional cu comportamentul și contextul, nu automat doar pentru că cineva a fost implicat într-un incident
Acest concept ”Just Culture” nu elimină vina, ci elimină atribuirea automată și nedreaptă a vinei.
Dacă a avut loc un accident, în loc să căutăm și să găsim persoana vinovată, încercăm mai întâi să înțelegem ce s-a întâmplat, analizăm comportamentul, contextul și sistemul și abia apoi stabilim dacă și ce responsabilitate individuală există.
CONCLUZII
În alpinism și activitățile montane în general, o mare parte din deciziile importante sunt luate în condiții de incertitudine, cu informații incomplete, în condiții meteorologice variabile și sub presiunea timpului și a oboselii, într-un teren complex. Iar deciziile luate în aceste condiții, pot avea consecințe potențial foarte grave.
Prin urmare, rezultatul nu este un indicator suficient pentru calitatea deciziei.
Un ghid sau instructor poate lua o decizie perfect rezonabilă și totuși să aibă loc un accident. Și invers: poate lua o decizie foarte proastă și, prin noroc, să nu se întâmple nimic.
Pe munte, principiul culturii juste, echitabile, este o abordare prin care accidentele, incidentele și erorile sunt analizate cu scopul de a învăța și de a preveni repetarea lor, nu de a găsi un vinovat care să fie țapul ispășitor, acuzat și arătat cu degetul public.
O cultură justă, echitabilă, pornește de la câteva idei fundamentale:
- oamenii competenți pot face greșeli;
- majoritatea evenimentelor au cauze multiple, nu o singură cauză;
- raportarea sinceră a incidentelor este esențială pentru siguranța tuturor;
- comportamentul intenționat periculos sau iresponsabil trebuie diferențiat de eroarea umană.
Nu toate greșelile trebuie tratate la fel.
În comunitatea montană, adoptarea unei culturi juste favorizează raportarea evenimentelor, schimbul sincer de experiențe trăite și analiza obiectivă a accidentelor. Ea permite experților din domeniu, celor cu experiență mare și complexă, să analizeze și să modifice lucrurile în viitor.
Rezultatul este o comunitate care învață din greșeli și își îmbunătățește practicile de siguranță, în loc să descurajeze transparența prin condamnare publică.
