Anul școlar a început sub imperativul austerității. Cu acordul și încurajarea ministrului educației din acel moment, s-au tăiat bursele elevilor, s-au mărit normele profesorilor, s-au comasat școli, a crescut numărul elevilor din sălile de clasă, plata cu ora pentru profesori a scăzut până la nivelul remunerației unui zilier necalificat. Pe scurt, s-a intrat cu picamerul într-un edificiu aflat în ruină.
La început, toate acestea au fost prezentate sub semnul provizoratului: trăim vremuri dificile, e nevoie de sacrificiu național. S-a afirmat constant că măsurile adoptate au caracter tranzitoriu.
Pentru ca paradoxul să atingă cote alarmante, în același timp se discuta despre reforma sistemului de învățământ românesc, erau lansate rapoarte în care se promitea un viitor de aur sistemului educațional. Motto-ul acestor vremuri? Distrugem pentru a putea construi. Un alt fel de sistematizare, de această dată a învățământului.
Pe parcursul anului școlar, ministrul reformator și-a dat demisia. Scaunul său a rămas vacant mai mult de două luni. Actualul ministru promite să facă lucrurile „puțin mai bune” decât le-a găsit, recunoscând, în același timp, că nu poate soluționa decât o parte dintre problemele acumulate ale sistemului.
Dacă nu va fi revizuit proiectul pus în dezbatere, îndelung așteptată lege a salarizării nu va elimina nedreptățile la care a fost supus sistemul de învățământ în ultimii mulți ani. Clasa politică ignoră propriile promisiuni asumate prin ordonanțe de urgență. Nici vorbă de salariu mediu pe economie pentru profesorul debutant sau șansa progresului odată cu avansarea în carieră. Dimpotrivă, se preconizează tăieri de sporuri sau reducerea acestora sub nivelul derizoriului.
Nici de această dată nu sunt bani pentru educație. Se perpetuează, de fapt, plasarea în orizontul formelor fără fond și hăul dintre promisiuni și fapte.
La începutul anului școlar, sub spectrul distrugerii, ni se vântura iluzia reformării. În acest moment este vorba doar despre constatarea dezastrului, fără speranța unui viitor mai bun.
În acest context, tot mai multe voci atrag atenția asupra faptului că sistemul de învățământ este înainte de toate despre elevi. Total de acord.
Însă poziționările din spațiul virtual pe această temă conțin, în subsidiar, o critică la adresa profesorilor: nu uitați, voi sunteți acolo doar pentru interesul superior al elevilor. De acord, până la un punct. Elevii sunt și trebuie să rămână principalii beneficiari ai sistemului educațional. Însă nimănui nu i se poate cere să muncească exclusiv pentru beneficiul altcuiva, chiar dacă discutăm despre acela al elevilor. Ca în orice domeniu de activitate, e nevoie şi de satisfacție profesională. Nu e ca și cum beatitudinea ar pogorî odată cu trecerea pragului unei săli de clasă. E nevoie de mai mult decât atât.
Ne dorim un învățământ adaptat vremurilor pe care le trăim și, mai mult decât atât, solicităm școlii să răspundă nevoilor viitorului. Cu toate acestea, actuala paradigmă educațională se apropie foarte mult de cea a secolului XIX, care avea la bază ideea apostolatului dascălilor români.
Nu este surprinzător faptul că patru din zece profesori iau în calcul să renunțe la această meserie. În calitate de profesor, îi înțeleg și mă regăsesc printre ei. Ca părinte, această perspectivă mă înspăimântă. Cum putem, ca societate, să asistăm și să fim complici, prin pasivitate, la procesul de degradare iremediabilă a mediului în care ne cresc copiii? Situația este gravă, viitorul se anunță sumbru. Cine ne va educa copiii?
Investiția în educație nu înseamnă doar majorări salariale pentru profesori, cu toate că, fără acestea, nu putem avea pretenția ca cei care ne educă copiii să fie bine pregătiți. Este o chestiune de logică elementară. Cei mai buni absolvenți ai facultăților vor alege un domeniu în care munca să fie remunerată pe măsura efortului depus, iar prestigiul social al profesiei să corespundă responsabilității asumate. Bunăstarea profesorilor nu intră în contradicție cu interesul elevilor, ci reprezintă una dintre condițiile esențiale ale realizării lui.
Pe lângă aspectele salariale, o reală preocupare pentru sistemul de învățământ ar presupune o infrastructură școlară adecvată, creșterea costului standard per elev, asigurarea unei mese calde pentru elevi, reducerea efectivelor de elevi din clase, sprijin real pentru cei aflați în dificultate, profesori de sprijin pentru elevii cu cerinţe educaţionale speciale, consiliere pentru părinții acestora, dar și pentru profesorii care simt că au ajuns în impas.
A protesta atunci când sistemul educațional este tratat precum un domeniu de care ne putem lipsi și a le solicita guvernanților să-și respecte promisiunile nu înseamnă a face jocul politic al vreunui partid și nici a apăra exclusiv interesele profesorilor. Înseamnă, în primul rând, a solicita respect pentru principalii beneficiari ai sistemului de învățământ: elevii, copiii noștri.
O societate care își prețuiește tinerii este o societate care investește în educație. Din nefericire, acesta nu este cazul României.
