Contextul de acum e numit criză politică. Nu avem guvern de două luni și nu se vede că vom avea foarte curând unul. Cauza aparentă e că…partidele nu au ajuns la o înțelegere, la un compromis. Se vehiculează aprig variante de guvern, soluții, incriminările, acuzele reciproce nu mai contenesc. Ca de obicei, e identificat repede țapul ispășitor, președintele sau/și prim-ministrul interimar, debarcat de o moțiune de cenzură. Ca de obicei, agenții activi ai crizei au perspective diferite sau nu au deloc asupra timpului. Ca și în alte activități, în universitate, în medicină, în managementul resurselor, în artele spectacolului, ca să dau numai câteva exemple, timpul și modul în care este folosit se traduc, concret, în timpul vieții noastre. A ține cont în decizia politică, în construcția curriculară a ofertei universitare, în intervenția asupra pacientului, în folosirea adecvată a resurselor umane sau în construcția duratei unui spectacol în raport cu timpul spectatorului, de cum este conștientizat timpul ca timp al vieții, mi se pare esențial. De multe ori la curs spun studenților: cursul acesta îl vom face împreună, sunt ore din viața noastră, haideți să le dăm sens căci e vorba de viața noastră. Nu cred că mulți se gândesc la asta; mai degrabă se gândesc la…norme care înseamnă ore plătite.
Contextul de acum generează nesiguranță, anxietăți sau depresii. Când știi, simți că timpul tău, al vieții tale e irosit de alții. Nu știi cât timp ai, cât de lungă va fi viața ta. Ai votat mereu, ai fost dezamăgit/ă de multe ori. Îți dai seama că trec anii. Și că prea mult din timpul tău nu îți mai aparține. E capturat, în mod indiferent, de joaca cu timpul „profesată” de actorii politici. Ți se spune cinic, ” nu-i mai vota pe-ăștia”. La fel ca la multele emisiuni TV care consumă timpul unor categorii de spectatori menținându-i la nivel jos al înțelegerii a ce se întâmplă. „Schimbă postul dacă nu-ți place”. Problema e că nu mai ai cu ce să schimbi. E ca atunci când, cum se spune, ai vrea să mai alergi dar s-a terminat terenul, terenul social, al democrației. Pe care începi să n-o mai înțelegi căci funcționarea ei a fost coruptă de joaca cu timpul nostru, al vieții noastre. Combustibilul care face să funcționeze această joacă? Minciuna și complicitatea. Au instituit o altă realitate augmentată de invazia AI în viața noastră. Invazie care creează dependența ce surclasează consumul de droguri. O altă realitate prin care joaca cu timpul e la îndemână. Și care, ca un parazit gigantic, consumă resursa vitală a „gazdei”. Noi, ca gazde, se știe, suntem foarte primitori!
Contextul de acum a băgat în ceață contururi, limite, diferențe de nivel, forme, care fac harta socială una inutilizabilă acum. Nu știm cât timp va lua să mergi de la A la B. Și nu e vorba de șosele. Ci de drumul pe care unii încă îl mai numesc viața mea. Dar mai e a mea? Cât din ea, din timpul ei, e consumat inutil de alții, cei/cele care decid pentru viața ta? Cum rezistă acei oameni care cred în valorile morale simple, cele care fundamentează un drum? Când văd, când sunt afectați direct de furtul imens al timpului propriei vieți de către oameni care nu cred, nu știu ce înseamnă acele valori? Oameni care nu mai cred în nimic.
Cele două domenii pe care le cunosc mai bine, Educația și Cultura, sunt acum, la noi, sub incidența unei prelungite fraude cu timpul celor care fac să funcționeze încă numai anumite părți ale acestor domenii. Pentru că eu consider că a fi profesor sau artist, medic ori creator de spectacol ori interpret este un act de vocație, văd cum joaca cu timpul (decizii proaste, incomplete, de conjunctură, în dezacord cu funcționarea acestor domenii) produce pierderi ireparabile. Cum normezi (ore plătite) vocația? O pierdere, ca să dau un exemplu la care mă gândesc uneori, este, în Educație, a acelor copii din mediul rural care nu mai ajung să facă școala pe care potențialul lor o permite. Cine se uită la ei/ele? Timpul lor nu mai este al lor încă din start. N-au nicio șansă. Nu vor ști ce puteau ști.
Când eram student aveam să descopăr conceptul de „generația pierdută”. Studiam apariția, afirmarea Expresionismului german în arte și literatură în anii 1910-1920. Scriitori, artiști, oameni de teatru ce aveau să intre repede în mașina de tocat timp și carne a nazismului. Oameni care s-au revoltat împotriva „sistemului” și apoi au fost…pierduți de sistem. Au rămas operele lor și o imensă bibliografie dedicată lor. Timpul lor, unul tragic, malformat de război și timpul de după, i-a dus în inutilitatea propriei vieți. Atribuită lui Gertrude Stein, expresia „lost generation” urma să fie făcută cunoscută de Hemingway pentru a caracteriza uriașa „scenă” a celor cărora războiul le-a făcut țăndări sistemul de valori în care se formaseră spre sfârșit de secol al 19-lea. De fapt, „pierdut” înseamnă „dezorientat”. Mulți dintre acei dezorientați au suferit, ca și lumea anilor 2020, impactul unei pandemii, de gripă spaniolă. După care, imediat începe războiul declanșat de Rusia contra Ucrainei. Distruge de peste ani pământuri, resurse și omoară. Războiul ca și o dictatură sau un regim totalitar creează un alt timp. Al supraviețuirii. Și chiar în aceste condiții, azi, unii se joacă cu timpul.
Poate cel mai distrugător efect, la noi, al lui a te juca cu timpul nu este atât cel economic. Ci acela care lipsește de consistență timpul vieții, acela care ne face să trăim într-un timp fără repere. Dacă vrei să ai generații pierdute, lipsește-le de repere, elimină condițiile esențiale ale proprietății asupra propriei vieți. În mica povestire a lui Borges, Cei doi regi și cele două labirinturi, un rege se războiește cu un altul, îl învinge, îl ia prizonier pe acela, și-i dă pedeapsa supremă: îl întemnițează în labirintul din care nimeni nu mai ieșise. Numai că acela, prin credință, găsește ieșirea, pornește război împotriva celui ce-l întemnițase, îl învinge, îl ia prizonier și îi dă pedeapsa cea mai simplă: îl duce trei zile în deșert și îl lasă acolo. Și acela muri. Pe de altă parte, timpul e omorât și prin așteptare. Uneori e sinonimă cu speranța întâlnirii cu destinul, ca în Așteptându-l pe Godot unde, celor doi vagabonzi li se dă întâlnire, la o margine de drum, într-o zi. Dar acela nu apare. Iar ziua precisă ei nu și-o mai amintesc. Și vor aștepta. Mereu. Alteori, timpul e epuizat într-o așteptare care i se prezintă ca o datorie locotenentului Drago, din Deșertul tătarilor de Dino Buzzatti, datoria de a apăra marginea imperiului de o amenințare a tătarilor Care nu mai vin. Dar el e acolo de ziduri, uitându-se în zare. Datoria e emblema timpului vândut ca iluzorie victorie, ca un viitor care omoară prezentul. Îl erodează cum picătura de apă piatra.
Cei și cele care se joacă cu timpul, timpul vieții noastre sunt liniștiți. Își fac datoria. De a ne lipsi de viitor omorând lent prezentul.
