Contextul de acum e numit criză politică. Nu avem guvern de două luni și nu se vede că vom avea foarte curând unul. Cauza aparentă e că…partidele nu au ajuns la o înțelegere, la un compromis. Se vehiculează aprig variante de guvern, soluții, incriminările, acuzele reciproce nu mai contenesc. Ca de obicei, e identificat repede țapul ispășitor, președintele sau/și prim-ministrul interimar, debarcat de o moțiune de cenzură. Ca de obicei, agenții activi ai crizei au perspective diferite sau nu au deloc asupra timpului. Ca și în alte activități, în universitate, în medicină, în managementul resurselor, în artele spectacolului, ca să dau numai câteva exemple, timpul și modul în care este folosit se traduc, concret, în timpul vieții noastre. A ține cont în decizia politică, în construcția curriculară a ofertei universitare, în intervenția asupra pacientului, în folosirea adecvată a resurselor umane sau în construcția duratei unui spectacol în raport cu timpul spectatorului, de cum este conștientizat timpul ca timp al vieții, mi se pare esențial. De multe ori la curs spun studenților: cursul acesta îl vom face împreună, sunt ore din viața noastră, haideți să le dăm sens căci e vorba de viața noastră. Nu cred că mulți se gândesc la asta; mai degrabă se gândesc la…norme care înseamnă ore plătite.
Contextul de acum generează nesiguranță, anxietăți sau depresii. Când știi, simți că timpul tău, al vieții tale e irosit de alții. Nu știi cât timp ai, cât de lungă va fi viața ta. Ai votat mereu, ai fost dezamăgit/ă de multe ori. Îți dai seama că trec anii. Și că prea mult din timpul tău nu îți mai aparține. E capturat, în mod indiferent, de joaca cu timpul „profesată” de actorii politici. Ți se spune cinic, ” nu-i mai vota pe-ăștia”. La fel ca la multele emisiuni TV care consumă timpul unor categorii de spectatori menținându-i la nivel jos al înțelegerii a ce se întâmplă. „Schimbă postul dacă nu-ți place”. Problema e că nu mai ai cu ce să schimbi. E ca atunci când, cum se spune, ai vrea să mai alergi dar s-a terminat terenul, terenul social, al democrației. Pe care începi să n-o mai înțelegi căci funcționarea ei a fost coruptă de joaca cu timpul nostru, al vieții noastre. Combustibilul care face să funcționeze această joacă? Minciuna și complicitatea. Au instituit o altă realitate augmentată de invazia AI în viața noastră. Invazie care creează dependența ce surclasează consumul de droguri. O altă realitate prin care joaca cu timpul e la îndemână. Și care, ca un parazit gigantic, consumă resursa vitală a „gazdei”. Noi, ca gazde, se știe, suntem foarte primitori!
Contextul de acum a băgat în ceață contururi, limite, diferențe de nivel, forme, care fac harta socială una inutilizabilă acum. Nu știm cât timp va lua să mergi de la A la B. Și nu e vorba de șosele. Ci de drumul pe care unii încă îl mai numesc viața mea. Dar mai e a mea? Cât din ea, din timpul ei, e consumat inutil de alții, cei/cele care decid pentru viața ta? Cum rezistă acei oameni care cred în valorile morale simple, cele care fundamentează un drum? Când văd, când sunt afectați direct de furtul imens al timpului propriei vieți de către oameni care nu cred, nu știu ce înseamnă acele valori? Oameni care nu mai cred în nimic.
Cele două domenii pe care le cunosc mai bine, Educația și Cultura, sunt acum, la noi, sub incidența unei prelungite fraude cu timpul celor care fac să funcționeze încă numai anumite părți ale acestor domenii. Pentru că eu consider că a fi profesor sau artist, medic ori creator de spectacol ori interpret este un act de vocație, văd cum joaca cu timpul (decizii proaste, incomplete, de conjunctură, în dezacord cu funcționarea acestor domenii) produce pierderi ireparabile. Cum normezi (ore plătite) vocația? O pierdere, ca să dau un exemplu la care mă gândesc uneori, este, în Educație, a acelor copii din mediul rural care nu mai ajung să facă școala pe care potențialul lor o permite. Cine se uită la ei/ele? Timpul lor nu mai este al lor încă din start. N-au nicio șansă. Nu vor ști ce puteau ști.
Când eram student aveam să descopăr conceptul de „generația pierdută”. Studiam apariția, afirmarea Expresionismului german în arte și literatură în anii 1910-1920. Scriitori, artiști, oameni de teatru ce aveau să intre repede în mașina de tocat timp și carne a nazismului. Oameni care s-au revoltat împotriva „sistemului” și apoi au fost…pierduți de sistem. Au rămas operele lor și o imensă bibliografie dedicată lor. Timpul lor, unul tragic, malformat de război și timpul de după, i-a dus în inutilitatea propriei vieți. Atribuită lui Gertrude Stein, expresia „lost generation” urma să fie făcută cunoscută de Hemingway pentru a caracteriza uriașa „scenă” a celor cărora războiul le-a făcut țăndări sistemul de valori în care se formaseră spre sfârșit de secol al 19-lea. De fapt, „pierdut” înseamnă „dezorientat”. Mulți dintre acei dezorientați au suferit, ca și lumea anilor 2020, impactul unei pandemii, de gripă spaniolă. După care, imediat începe războiul declanșat de Rusia contra Ucrainei. Distruge de peste ani pământuri, resurse și omoară. Războiul ca și o dictatură sau un regim totalitar creează un alt timp. Al supraviețuirii. Și chiar în aceste condiții, azi, unii se joacă cu timpul.
Poate cel mai distrugător efect, la noi, al lui a te juca cu timpul nu este atât cel economic. Ci acela care lipsește de consistență timpul vieții, acela care ne face să trăim într-un timp fără repere. Dacă vrei să ai generații pierdute, lipsește-le de repere, elimină condițiile esențiale ale proprietății asupra propriei vieți. În mica povestire a lui Borges, Cei doi regi și cele două labirinturi, un rege se războiește cu un altul, îl învinge, îl ia prizonier pe acela, și-i dă pedeapsa supremă: îl întemnițează în labirintul din care nimeni nu mai ieșise. Numai că acela, prin credință, găsește ieșirea, pornește război împotriva celui ce-l întemnițase, îl învinge, îl ia prizonier și îi dă pedeapsa cea mai simplă: îl duce trei zile în deșert și îl lasă acolo. Și acela muri. Pe de altă parte, timpul e omorât și prin așteptare. Uneori e sinonimă cu speranța întâlnirii cu destinul, ca în Așteptându-l pe Godot unde, celor doi vagabonzi li se dă întâlnire, la o margine de drum, într-o zi. Dar acela nu apare. Iar ziua precisă ei nu și-o mai amintesc. Și vor aștepta. Mereu. Alteori, timpul e epuizat într-o așteptare care i se prezintă ca o datorie locotenentului Drago, din Deșertul tătarilor de Dino Buzzatti, datoria de a apăra marginea imperiului de o amenințare a tătarilor Care nu mai vin. Dar el e acolo de ziduri, uitându-se în zare. Datoria e emblema timpului vândut ca iluzorie victorie, ca un viitor care omoară prezentul. Îl erodează cum picătura de apă piatra.
Cei și cele care se joacă cu timpul, timpul vieții noastre sunt liniștiți. Își fac datoria. De a ne lipsi de viitor omorând lent prezentul.
Frumos eseu! Felicitari, domnule profesor!
Ca literatură, este un text frumos.
Social, este un text dramatic.
Filozofic, așa a fost întotdeauna. Memento mori.
Timpul a demonstrat că psd, ca orice grupare perimata, desuetă si hoțomană, generează doar exaltări și stupizeni. Pesedeii din frunte.,.Sunt ca niste z(m)eite la volan. Ei conduc și ceilalți se roagă. Timpul a demonstrat că psd e fitilist și trădător. Astăzi merge mana-n mana cu gAURa. Impreuna fac și desfac mizerii concertate, coordonate, ordonate. Doua duhuri rele sub aceeasi palarie, in aceeași cămașă, intr-un singur bocanc! Și cu câtă voluptate au aprins ei, cei doi buni farisei siamezi, fitilele sub butoiul cu dinamita care a aruncat tara in aer. Și câtă indiferență in augustele lor holbari. Felul acesta de „lucrare” războinică dovedește că ei, sabotrii inraiti, acționează precum tiranii cetatilor grecești din Antichitate. Din această incardosare smintită a rezultat o profundă demoralizare. Un partid normal, responsabil ar fi sesizat ceea ce urmeaza sa (i) se întâmple. Este cunoscut incomensurabila practică a psd in materie de ciordeli, complicități, subterfugii, matrapazlâcuri, uneltiri pirotehnice și tot soiul de urzeli cețoase. Căci are școală bună. PCRista. Și un arsenal de minciuni, de jocuri mizerabile, ca să provoace isterie, discordie, comploturi, răsturnări. Evident că niciun sef, tocit la coltul roșu de partid comunistoid, nu a zgâlțâit atât de rapid statul de drept și nu a provocat un dezastru mai violent, decât ciclopitecul Grindeanu, socialist doar cu numele. Și a găsit exact complicii potriviti. Cum altfel am putea explica metamorfozele subite ale unor politicieni pseudo-liberali, disponibilitatea lor pentru aranjamente de culise, dictate strict de instincte ariviste și cupide? Și de-o tabăra si de cealaltă miroase a conservă tactică asezonata cu jemenfisisme. Nu există nicio deosebire intre Simion și Grindeanu. O buruiană-de-ceas-rau si o buruiana-rea! Nesfârșite, cu adevărat, sunt paradoxurile naturii politice românești. Simion nu si-a mai taiat „o mână și un picior, inainte de a face o alianță cu psd”. Grindeanu a jurat in Consiliul Europei că nu se va alia in veci cu gAURa. Zis si nefacut! Dacă n-ai in tine minimă bună-credință, lăsată de la natura, derapajele maligne sunt iminente. Orduri umane, cu toane și butoane si cu rânza mai mare decât creierul. Poți încerca sa-i speli cu: Persil, Dero, Cilit, Oțet alb, Cocolino, structura rămâne găunoasă. Nu-i spală toate apele Sambetei! Realitatea este simpla: puciștii sunt rupți de lume, de România, de Europa, de America.
Probabil că în măsura în care vorbim de ,,generația curentă” pe cale de a fi pierdută, la fel de importanta ar fi prezentarea cauzelor acestei situații ,,romanești”!
1.Aflate la limita ieșirii din viața politică prin scorul electoral, partidele romanești sînt lipsite de posibilitatea de a depăși starea de colaps instituțional prin singurul lucru care o poate face: o soluție ECONOMICĂ fezabilă de ieșire din crizele gemene!
Economia clasică, cantitativă bugetară (pasivă) n-a permis de 36 de ani construcția unui proiect de țară cu obiectivul reconstrucției industriale, resursele naționale de dezvoltare fiind inexistente, iar pentru atragerea și utilizarea celor (investiționale) străine nu dispune de instrumentele necesare.
O așa zisă ,,reformă” economică constituită (numai) din austeritate contabilă distruge și ce a mai rămas bun și funcțional din sistemul economic, sanitar, școlar, etc., prin diminuarea resurselor și a personalului, inducînd rapid criza sistemică a însăși societății economice romanești.Această consecință se manifestă deja la nivel politic, prin frica partidelor de a-și asuma guvernarea și eșecul (garantat) ulterior.
2.Economia dezvoltării postbelice funcționează în ecuația calitativă nouă, în care unica posibilitate de dezvoltare este oferită numai prin CAPITALUL ANTREPRENORIAL străin.
Cînd vorbim de ,,capitalul antreprenorial străin”, el este acel mecanism activ și complex, vector cultural și managerial care dispune de capacitatea (și interesul) de a concentra resurse disparate ale dezvoltătrii (banii, resurse materiale, forța de muncă, licențe și experiență constructivă industrială, capacitate organizatorică, etc.) pentru realizarea unui obiectiv economic sau industrial.
Așa cum arăta Adrian Năstase încă din 2007, ,,.ceeace aduce nou și bun capitalul occidental în Romania nu sînt în primul rînd banii, ci managementul și cultura corporatistă”. (Romania Europeană, pag. 130).
Romania are bani de dezvoltare în bănci, fonduri private, de pensii, bursiere, banii populației, etc. dar fără ,,managementul și cultura corporatistă” a cărei furnizori sînt investitorii străini sînt neutilizabili, Romania aflîndu-se în criză economică și bugetară extremă.
3.Cu greu se găsește un articol despre criză, fără ca el să constate necesitatea investițiilor străine majore, dar nimeni nu se referă la cauzele de fond ale blocajului investițional absolut, produs de competitivitatea economică/funcționalitatea instituțională aflată la indicele tehnic 74 subafrican și cum poate fi îmbunătățită!
Fără ca acest indice să fie adus (cel puțin) la cifra 50 ca a Poloniei, Ungariei, Sloveniei, marile investiții industriale vor pleca ca și acum spre Maroc și Turcia, ca ale Renault, care practic se ,,retrage” elegant din Romania, disponibilizînd la Mioveni și construind noua versiune Dacia Spring în Maroc!
4.Am propus Guvernului Bolojan și Președintelui evaluarea și promovarea unui proiect de țară cu obiectivul atragerii investitorilor străini prin îmbunătățirea funcționalității și performanței instituționale, dar fără rezultat.
In lipsa oricărui proiect de acest gen, un nou guvern se moșește greu, iar după cîteva luni eșuează la fel ca defunctul guvern austeritatic…Bolojan.
nu ti place „canalul” schimba l. daca dai peste aceleasi reclame, renunta la „canale”. vrei sa ti alegi „reprezentantul”? n ai pe cine, a fost pus pe lista de partid, nu de tine. vrei sa maninci natural? n ai de unde, magazinul „bio” e un supermarket mai scump. te doare capul? mergi voios in pas de defilare la farmacia inimii catena. vrei sa nu i mai vezi? n ai unde fugi, hotii si redusii mintali au ocupat toate cotloanele. fii prost ca ei si ti va merge bine.
„Contextul de acum e numit criză politică. ”
Ba, este gravă inconștiență.
NU „luptă politică, specifică democrațiilor”.
Cel care a creat „contextul de acum” este PSD, care a demis prin moțiune chiar guvernul din care făcea parte. Și fără a propune măcar o soluție alternativă.
De ce?
Pentru că necesarele măsuri de redresare bugetară au afectat interesele cleptocraților.
Iar PSD este cea mai reprezentativă marionetă a cleptocrației.
Președintele Republicii, aflat la dispoziția PSD și AUR, a atacat democrația din România (atâta câtă este) printr-o acțiune nemaiîntâlnită de la Carol al II-lea.
A desemnat pentru funcția de prim-ministru un membru PNL împotriva voinței partidului din care făcea parte.
Astfel, N Dan a provocat o criză în principalul partid democratic și reformist (atâta cât este) al țării.
România a fost adusă în mod inept de politicienii-marionete ale cleptocrației în starea în care agențiile de rating o pot clasifica în orice moment în categoria „junk” și noi filozofăm despre relativitatea timpului?!
Permiteți-mi să vă spun ceva legat de economie…Acum nu interesează timpul, ci trendul.
Prețul benzinei crește pentru că în perspectivă piețele se așteaptă la tulburări și incertitudini, adică la sporirea riscului.
Prețul banilor pe care îi împrumută România crește pentru că în perspectivă piețele se așteaptă la tulburări și incertitudini, adică la sporirea riscului.
Prin urmare, nivelul de trai al românilor scade NU pentru că trece timpul, ci pentru că odată cu trecerea timpului nu se vede în perspectivă NICIO șansă de îmbunătățire a stării socio-politice în România.
Pute a pesedeu peste tot ! A devenit pestinențial ! Mirosul . Pute ! O societate impregnată pînă în fibră de duhoare pesedistă !
Doamne ocroteşte’i pe romîni ! Pe mine , contează mai puțin . Eu am 80 de ani . Tata Mare care a trait 90 de ani a aşteptat ,,să vine americanii ” ! Structura mea este de republican de tip American. De tip American nu de tip trump . Acest impostor e paralel şi cu politica şi cu economic şi cucu Ltura! Cucu cultură ! Îngîmfat Prost & Snob
Articol impresionant ! Abordarea acestui subiect pe o cale rațională și filozofica foarte profundă , valabila in societatea in care trăim nu doar in România.
“Timpul pierdut” din motive diverse, infuenteaza viața fiecărui om, a mediului in care trăiește sau supravituieste!
Am înțeles valoare lui reala ca medic, chirurg , aflat in situații critice in care “timpul și deciziile alese” ai fost critice pentru salvatea vieții unui pacient!
Repercursiunile lipsei de înțelegere a acestei valori, pot fi nocive asupra întregii docietati in care trăim.