În primăvara lui 2025, România se confrunta simultan cu trei crize: politică, fiscală și de credibilitate. Răspunsul autorităților, formulat în vara lui 2025, a constat în tăieri de cheltuieli și creșteri de taxe, ale căror efecte cumulate – politice, economice și sociale – le vedem acum. Ceea ce nu se vede la prima vedere este că acest răspuns reia, aproape intact, vechea teorie a austerității «expansive», contestată empiric, invalidată în crize repetate și totuși recurentă.
Consolidarea fiscală adoptată în 2025 se sprijină pe o teză bine cunoscută. Disciplina bugetară generează credibilitate, credibilitatea atrage investiții, iar investițiile produc creștere economică. Formula are farmec intuitiv, dar a fost invalidată empiric și contestată chiar din interiorul instituțiilor care au susținut-o. Mai mult, orice politică de austeritate presupune condiții instituționale pe care, în mod paradoxal, le subminează sistematic.
Analiza de față urmărește să explice de ce, în cazul României, consolidarea fiscală riscă să rămână în mare măsură declarativă. Nu din lipsă de voință politică, ci din cauza unui decalaj structural între ambiția strategică și capacitatea efectivă de guvernanță, ceea ce literatura de specialitate numește capability trap. Este vorba despre un stat care adoptă forme instituționale sofisticate, dar nu reușește să le transforme în rezultate operaționale.
1. Credibilitatea fiscală ca premisă a măsurilor fiscale
Logica consolidării fiscale din 2025 se structurează în jurul unei premise aparent intuitive. Dacă România își demonstrează disciplina fiscală, investitorii vor căpăta încredere, primele de risc vor scădea, iar economia va crește. Reducerea deficitului de la 9,3% din PIB în 2024 — cel mai ridicat nivel din Uniunea Europeană — la ținta de 6,2% în 2026 și, ulterior, sub 3% până în 2030 este prezentată drept condiție necesară pentru aderarea la zona euro și la OCDE. Reducerea efectivă înregistrată în 2025 — la aproximativ 8–8,5% din PIB — reprezintă o corecție graduală a cărei semnificație este în mare parte discursivă, mai degrabă un semnal de credibilitate fiscală decât o transformare structurală a finanțelor publice.
Invocarea modelului polonez este frecventă în acest context, dar înșelătoare. Polonia a înregistrat un deficit de aproximativ 7–7,5% din PIB în 2024, semnificativ peste pragurile considerate „disciplinate”. Performanța sa economică nu este rezultatul unei austerități stricte, ci al unei combinații între investiții publice susținute, flexibilitate macroeconomică și capacitate administrativă ridicată. Dacă în Polonia credibilitatea fiscală rezultă din funcționarea coerentă a instituțiilor, în România ea este în mare măsură performată discursiv, ca semnal adresat audiențelor externe, în absența condițiilor interne care i-ar da substanță.
Pachetul fiscal adoptat în vara lui 2025 ilustrează această logică. Cota standard de TVA a crescut de la 19% la 21%, cotele reduse de la 9% la 11% pentru bunuri esențiale, accizele au fost majorate, iar impozitul pe dividende a crescut de la 10% la 16%. În același timp, impozitul minim pe cifra de afaceri (IMCA) a fost redus de la 1% la 0,5% și programat pentru eliminare completă începând cu 2027.
Structura acestor măsuri nu este neutră. Sarcina fiscală este mutată de pe capital pe consum. Mediul de afaceri este degrevat în numele competitivității, în vreme ce ajustarea este transferată către consumatori. Eliminarea IMCA este prezentată ca semnal de încredere adresat investitorilor, dar efectul său depinde de capacitatea statului de a compensa pierderea de venituri printr-o colectare eficientă. În absența acestei capacități, măsura nu consolidează credibilitatea fiscală; o fragilizează.
Creșterea TVA și a accizelor generează venituri pe termen scurt, dar introduce presiuni suplimentare asupra consumului și accentuează caracterul regresiv al sistemului fiscal. Rezultatul este o ajustare dezechilibrată, care nu reflectă o transformare structurală a finanțelor publice, ci o redistribuire rapidă a costurilor consolidării. Pachetul fiscal funcționează mai degrabă ca o afirmare a disciplinei fiscale decât ca o consolidare efectivă, iar semnalul transmis riscă să rămână decuplat de realitatea economică.
2. Genealogia teoretică a austerității expansive. De la Treasury View la mirajul încrederii redobândite
Înainte de a analiza formula austerității expansive, merită să urmărim de unde vine. Ideea că statul nu trebuie să cheltuiască mai mult decât are nu este o descoperire a anilor 1990. Este o dogmă cu rădăcini de aproape o sută de ani, cu o rezistență la contradicție proporțională cu vechimea ei.
Genealogia acestei idei a fost trasată de Fontana și Sau (2023) pornind de la Treasury View, doctrina Trezoreriei britanice din anii 1920, potrivit căreia orice cheltuială publică finanțată prin împrumut reduce investiția privată. Argumentul a fost demolat în Teoria generală (1936), unde se demonstrează că într-o economie cu resurse neutilizate, cheltuielile publice nu substituie investiția privată, ci o stimulează. Însă, după cum arată Mark Blyth (2013), tentația austerității a supraviețuit intelectual datorită seducției sale intuitive. Dogma conform căreia nu poți plăti datorii cu alte datorii a fost suficient de simplă pentru a o menține vie chiar și după eșecurile repetate ale anilor 1930.
Doctrina a fost resuscitată prin Washington Consensus și transpusă în contextul european prin ceea ce Fitoussi și Saraceno (2013) au numit Berlin-Brussels Consensus, o combinație de disciplină fiscală strictă, moderare salarială și creștere bazată pe exporturi, cu Germania ca model implicit. Regulile fiscale europene — de la Pactul de Stabilitate la criteriile de la Maastricht — au cristalizat instituțional aceste prescripții.
Pachetul fiscal din 2025 nu este, în această lumină, o inovație de politică publică. Este reproducerea unui pattern ideologic centenar, un fel de Treasury View cu haine românești, aplicat în contextul periferiei europene, unde a eșuat deja în criza zonei euro post-2010. România nu este membră a zonei euro, dar nici nu operează într-un cadru complet autonom. Integrarea economică și constrângerile externe limitează utilizarea instrumentelor de ajustare, inclusiv a cursului de schimb. Diferența față de statele din uniunea monetară este mai degrabă de grad decât de natură.
Formularea canonică a austerității expansive aparține lui Alberto Alesina, mai ales în lucrările scrise împreună cu Silvia Ardagna (2009). Potrivit celor doi, consolidările fiscale bazate pe reducerea cheltuielilor pot evita recesiunea, ba chiar pot avea efecte expansive, prin trei mecanisme distincte. Mecanismul încrederii anticipative presupune că agenții economici rațional-anticipativi interpretează tăierile de cheltuieli ca pe un semnal de disciplină fiscală pe termen lung și cresc consumul și investițiile. Mecanismul primei de risc presupune că consolidarea fiscală reduce costul împrumuturilor suverane, transmițând efectul și spre costul capitalului privat. Mecanismul competitivității presupune că reducerea cheltuielilor publice și diminuarea salariilor reduc costurile unitare ale muncii, stimulând exporturile.
Mecanismele au funcționat în episoadele clasice invocate de Alesina doar în condiții specifice, care au prespus, după cum observă Fontana și Sau (2023), devalorizări monetare masive, existența unui pact social care făcea acceptabilă ajustarea salarială și o conjunctură economică internațională favorabilă. Replicarea lor în alte contexte — și mai ales în periferia europeană — a produs, sistematic, rezultate inverse.
3. Deconstructia empirică. Multiplicatorii, cauzalitatea inversă și eroarea de compoziție
Cea mai vizibilă critică a venit de la Paul Krugman, care a etichetat mecanismul drept confidence fairy, ideea că simpla credibilitate fiscală ar genera, cvasi-magic, creștere economică. Dar critica cea mai importantă a fost formulată de Olivier Blanchard și Daniel Leigh (2013), formulată din interiorul FMI, tocmai instituția care promovase austeritatea.
De fapt, Blanchard și Leigh au constatat că tăierile de cheltuieli sunt mult mai dure decât se credea. Modelele economice utilizate până atunci presupuneau că dacă statul cheltuiește cu 1% din PIB mai puțin, economia scade cu cel mult 0,5%. Realitatea economică de după criza din 2008-2010 a arătat că scăderea era de 1,5% sau chiar mai mult. Austeritatea contracta economia mult mai puternic decât se anticipase, ceea ce însemna că deficitul, în loc să scadă, să persiste, mai ales pentru că și veniturile fiscale scădeau odată cu economia.
O problemă de fond identificată de Breuer (2019) privește direcția relației cauză-efect. Alesina presupunea că reducerile de cheltuieli produc creștere economică. Breuer arată că relația funcționează invers. Perioadele de creștere economică reduc automat raportul cheltuieli/PIB, creând aparența unei consolidări fiscale chiar și atunci când statul nu a redus nimic în mod deliberat. Nu austeritatea produce creștere, ci creșterea produce aparența de austeritate.
Datele empirice confirmă sistematic că efectele austerității sunt mai grave în perioade de criză. Batini, Callegari și Melina (2012) estimează că multiplicatorii cheltuielilor publice variază între 1,6 și 2,6 în recesiune, adică fiecare leu tăiat din cheltuieli publice poate reduce PIB-ul cu până la 2,6 lei. Multiplicatorii fiscalității sunt semnificativ mai mici, de regulă între 0,2 și 0,5. Cu alte cuvinte, reducerea cheltuielilor contractă economia mult mai puternic decât creșterea taxelor.
Aproape toate cazurile de succes invocate de Alesina se bazau pe condiții specifice și dificil de replicat. Canada și Danemarca au beneficiat de devalizări monetare semnificative, Irlanda de cerere externă robustă, Suedia de o politică monetară puternic expansivă. Aceste exemple nu demonstrează validitatea austerității, ci dependența ei de factori externi favorabili.
Cel mai revelator este că înșiși autorii tezei au recunoscut, în cele din urmă, limitele ei. Alesina, Favero și Giavazzi (2019) admit că austeritatea din perioada 2010–2014 a fost recesionară și mai costisitoare decât episoadele anterioare. Explicația invocată — dobânzi scăzute, consolidări simultane, condiții economice nefavorabile — descrie, de fapt, contextul tipic al oricărei crize.
Există și o limită de ordin logic. Fontana și Sau (2023) o formulează clar. Nu toate economiile pot urma simultan o strategie de reducere a cheltuielilor pentru a obține creștere. Dacă partenerii comerciali reduc simultan cererea, rezultatul agregat este contracția, nu expansiunea. Pentru România, care depinde semnificativ de exporturi către Uniunea Europeană, mecanismul operează indirect, ajustările din economiile partenere reduc cererea externă și amplifică efectele interne ale austerității.
4. Mirajul argentinian. Ce nu spune un argument-fetiș
În dezbaterile publice recente, Argentina lui Javier Milei a devenit un argument recurent în favoarea austerității radicale. Cifrele sunt, într-adevăr, spectaculoase la prima vedere. Inflația anuală a coborât de la aproape 300% (în aprilie 2024) la circa 32% la sfârșitul lui 2025, bugetul a trecut pe surplus primar, iar PIB-ul a crescut cu 7,6% în trimestrul al doilea al lui 2025. Entuziasmul cu care aceste cifre sunt prezentate în anumite cercuri spune poate mai mult despre nevoia de validare a unei doctrine decât despre rezultatele sale efective.
Creșterea de 7,6% nu este expansiune, ci revenire după contracție. Argentina a înregistrat doi ani consecutivi de scădere economică (−1,6% în 2023 și −1,7% în 2024). Recuperarea parțială a unei pierderi nu este echivalentă cu o traiectorie de creștere susținută.
„Miracolul” fiscal este, în plus, susținut din exterior. Argentina a beneficiat de un acord de schimb valutar de aproximativ 20 de miliarde de dolari și de un împrumut similar din partea FMI, menite să evite un colaps al peso-ului. Nu este austeritate expansivă, ci stabilizare susținută prin finanțare externă masivă. Carmen Reinhart a avertizat în 2025 că astfel de aranjamente tind să producă o apreciere temporară a monedei, urmată de ajustări ulterioare semnificative.
Creșterea este, de asemenea, profund inegală. Agricultura, energia și mineritul se extind, în timp ce industria prelucrătoare, construcțiile și comerțul stagnează sau se contractă. Investițiile străine directe au fost negative în 2025 (−1,52 miliarde dolari), iar veniturile fiscale au înregistrat mai multe luni consecutive de scădere în termeni reali.
Elementul decisiv pentru comparația cu România este altul. Argentina dispune de propria monedă și de o bancă centrală capabilă să ajusteze cursul de schimb. Devalorizarea inițială de peste 50% a peso-ului a funcționat ca mecanism compensator pentru efectele contractante ale austerității, stimulând exporturile. România nu dispune de acest instrument, funcționează într-un regim de curs administrat și într-un cadru de convergență care limitează utilizarea devalizării competitive, astfel încât efectele contractante ale consolidării fiscale nu pot fi compensate în același mod.
Argentina nu demonstrează că austeritatea funcționează. Demonstrează, cel mult, că o terapie de șoc poate produce un rebound statistic atunci când este susținută de finanțare externă masivă, flexibilitate monetară și resurse naturale strategice. Niciuna dintre aceste condiții nu este prezentă în cazul României.
5. Paradoxul instituțional. Ceea ce teoria nu vede
Teza austerității expansive presupune implicit existența unui mediu instituțional coerent și funcțional. Mecanismul său cauzal — reducerea cheltuielilor, creșterea credibilității, scăderea costurilor de finanțare, relansarea investițiilor — nu operează în mod automat. Depinde de capacitatea instituțiilor de a transforma semnalele de politică fiscală în comportamente economice previzibile. Această condiție este rareori explicitată, dar este esențială.
Pentru ca disciplina fiscală să genereze credibilitate, este necesar un ecosistem instituțional caracterizat prin stabilitate normativă, capacitate administrativă și predictibilitate juridică. Fără aceste elemente, semnalul fiscal nu este interpretat ca angajament credibil, ci ca risc suplimentar. Un investitor care știe că legislația fiscală s-a modificat de mai multe ori în câțiva ani, că ANAF funcționează cu deficit cronic de personal, că execuția contractelor în instanță durează ani întregi, nu citește un pachet de austeritate drept semnal de stabilitate, ci drept imprevizibilitate.
Aceasta permite formularea unui paradox instituțional. Austeritatea expansivă presupune exact acele instituții pe care, prin mecanismele sale, le subminează. Reducerea cheltuielilor publice într-un context de capacitate administrativă deja fragilă nu produce eficiență, ci erodează și mai mult capacitatea statului de a implementa politici coerente.
Conceptual, acest mecanism poate fi înțeles prin ceea ce Fritz Scharpf a numit capcana instituțională. Presiunea externă, fie din partea piețelor, fie a partenerilor internaționali, impune o ajustare fiscală rapidă, care necesită o capacitate administrativă pe care statul nu o deține. Efortul de ajustare contribuie astfel la slăbirea capacității existente, prinzând statul într-un cerc vicios din care ieșirea prin mai multă austeritate devine contraproductivă.
Un al doilea mecanism relevant este cel al izomorfismului mimetic (DiMaggio și Powell, 1983). În condiții de incertitudine, statele tind să adopte modele percepute ca de succes, fără a dispune de resursele instituționale necesare pentru a le implementa. România adoptă formele unor politici aplicate în economii cu capacitate administrativă ridicată, dar fără infrastructura instituțională care le face funcționale. Credibilitatea fiscală devine astfel nu un rezultat al funcționării instituțiilor, ci un obiect de performare politică.
6. Cazul românesc. Austeritate fără stat
În România, problema nu este absența formală a statului, ci capacitatea sa limitată de a colecta, de a implementa coerent și de a transforma disciplina fiscală în rezultate economice. Pachetul fiscal din 2025 ilustrează această tensiune. Logica internă urmează manualul austerității expansive, mutând sarcina fiscală de pe capital pe consum și transmițând investitorilor semnalul canonic că România se disciplinează și devine mai favorabilă capitalului.
Reacția Confederației Patronale Concordia — exact a actorilor economici cărora semnalul le era destinat — a fost una de respingere fermă. Patronatul a etichetat măsurile drept agresive, a invocat transferul costurilor consolidării asupra sectorului privat și lipsa consultării prealabile. Paradoxul este revelator pentru că tocmai beneficiarii declarați ai austerității expansive contestă măsurile, interpretând consolidarea nu ca semnal de credibilitate, ci ca sursă de imprevizibilitate.
În absența unui cadru instituțional stabil și previzibil, semnalul fiscal este absorbit de zgomotul instituțional. Atunci când regulile fiscale se modifică frecvent, implementarea administrativă este incoerentă, iar sistemul judiciar nu garantează executarea contractelor în termeni rezonabili, credibilitatea fiscală își pierde conținutul operațional și devine o noțiune abstractă.
Pachetul de ajustare fiscală reproduce, în același timp, o asimetrie structurală caracteristică austerității în economii cu capacitate instituțională limitată. Cheltuielile sociale sunt comprimate, dar și cele care susțin funcționarea aparatului administrativ — tocmai cele care fac posibilă implementarea politicilor — sunt reduse. Rezultatul nu este un stat mai eficient, ci unul mai slab, a cărui capacitate de colectare scade, al cărui deficit persistă, iar o nouă rundă de ajustare devine inevitabilă.
Pentru fiecare 1% de austeritate, producția scade cu aproximativ 1,4%, în timp ce soldul bugetar se îmbunătățește cu doar 0,5%. Austeritatea nu își atinge nici măcar obiectivul declarat, reducerea raportului datorie/PIB, deoarece afectează mai rapid creșterea economică decât nivelul datoriei. Streeck (2014) descria un mecanism similar la nivel european, în care consolidarea fiscală nu rezolvă criza, ci o transformă dintr-una fiscală într-una de legitimitate democratică. În cazul României, această transformare este accelerată de slăbiciunea instituțională.
7. Decalajul guvernanță-implementare
Modelul austerității expansive presupune implicit că decizia de consolidare se transmite automat în economie. În realitate, o decizie de politică publică nu produce efecte economice direct și automat. Între intenție și rezultat se interpune un întreg aparat administrativ, cu toate instituțiile, procedurile și capacitățile sale. Tocmai acest aparat este, în cazul României, cronic subdezvoltat.
Rata de absorbție a fondurilor europene rămâne volatilă, ANAF funcționează cu deficit cronic de personal calificat și infrastructură digitală insuficientă, iar coerența interministerială este afectată de logica fragmentată a guvernării, în care fiecare partid administrează propriile ministere în funcție de priorități distincte. România a adoptat arhitectura instituțională a unui stat european dezvoltat fără a construi capacitatea operațională necesară funcționării acesteia.
Rezultatul este un sistem în care decizia există, dar nu se traduce în efecte coerente. Legile sunt adoptate, dar normele de aplicare întârzie sau lipsesc. Obiectivele fiscale sunt anunțate, dar colectarea rămâne sub potențial. Strategiile sunt elaborate, dar implementarea este fragmentată. Decalajul dintre guvernanță și implementare nu este un accident, ci o caracteristică structurală.
8. Dincolo de credibilitatea fiscală
Generează credibilitatea fiscală creștere economică? În condițiile instituționale ale României actuale, răspunsul este mai degrabă negativ. Nu pentru că disciplina fiscală ar fi lipsită de valoare, ci pentru că aceasta nu poate fi tratată ca o variabilă independentă. Disciplina fiscală este un produs al funcționării instituționale, nu o cauză a ei. Apare în sistemele în care instituțiile au capacitatea de a transforma deciziile bugetare în comportamente economice stabile și previzibile. Acolo unde această capacitate lipsește, semnalul fiscal rămâne fără ecou în economie. În absența acestor condiții, consolidarea fiscală rămâne un gest declarativ, un ritual de legitimare adresat audiențelor externe, fără efect cauzal asupra investițiilor și creșterii.
Dovezile acumulate în ultimii cincisprezece ani converg spre aceeași concluzie. Austeritatea expansivă este un oximoron. Nu funcționează în perioade de criză, nu funcționează în contexte de constrângeri externe și nu funcționează în economii cu capacitate instituțională limitată. De la cauzalitatea inversă identificată de Breuer, la multiplicatorii subestimați evidențiați de Blanchard și Leigh, la reevaluarea critică realizată chiar de Alesina, Favero și Giavazzi, toate aceste rezultate indică aceeași limită structurală.
Ironia este că obiective precum aderarea la OCDE ar fi mai bine servite nu de o consolidare fiscală accelerată, ci de construirea capacităților instituționale pe care această apartenență le presupune, și anume colectare fiscală eficientă, coerență administrativă și predictibilitate juridică. Fără această construcție, România adoptă formele fără a dobândi substanța.
Problema nu constă în nivelul reducerilor bugetare, ci în capacitatea statului de a le aplica coerent. O consolidare fiscală susținută de instituții funcționale, cu ținte clare și capacitate administrativă reală, poate produce efectele scontate. Aceeași consolidare aplicată într-un context instituțional fragil nu produce eficiență, ci incertitudine. Austeritatea expansivă ignoră această distincție, presupunând că semnalul de disciplină fiscală se transformă automat în credibilitate, iar credibilitatea în investiții. Această transformare nu are loc însă în absența instituțiilor care să o facă posibilă. Tocmai instituțiile necesare sunt cele pe care consolidarea le slăbește prin reducerea capacității administrative. Astfel, în loc să rezolve problema fiscală, austeritatea reproduce condițiile care au generat-o.
Referințe
Acemoglu, D. și Robinson, J.A. (2012). Why Nations Fail. New York, Crown Business.
Alesina, A. și Ardagna, S. (2010). «Large Changes in Fiscal Policy. Taxes versus Spending». Tax Policy and the Economy, 24(1), 35–68.
Alesina, A., Favero, C. și Giavazzi, F. (2019). Austerity. When it Works and When it Doesn’t. Princeton University Press.
Auerbach, A.J. și Gorodnichenko, Y. (2012). «Measuring the Output Responses to Fiscal Policy». American Economic Journal, Economic Policy, 4(2), 1–27.
Batini, N., Callegari, G. și Melina, G. (2012). «Successful Austerity in the United States, Europe and Japan». IMF Working Paper, WP/12/190.
Blanchard, O. și Leigh, D. (2013). «Growth Forecast Errors and Fiscal Multipliers». American Economic Review, 103(3), 117–120.
Blyth, M. (2013). Austerity. The History of a Dangerous Idea. Oxford, Oxford University Press.
Breuer, C. (2019). «Expansionary Austerity and Reverse Causality. A Critique of the Conventional Approach». INET Working Paper Series.
Christiano, L.J., Eichenbaum, M. și Rebelo, S. (2011). «When is the Government Spending Multiplier Large?». Journal of Political Economy, 119(1), 78–121.
De Grauwe, P. și Ji, Y. (2013). «The Legacy of Austerity in the Eurozone». CEPS Commentary.
DiMaggio, P.J. și Powell, W.W. (1983). «The Iron Cage Revisited». American Sociological Review, 48(2), 147–160.
Fitoussi, J.P. și Saraceno, F. (2013). «European economic governance. The Berlin-Washington consensus». Cambridge Journal of Economics, 37(3), 479–496.
Fontana, O. și Sau, L. (2023). «Expansionary Austerity. Is It Still a Viable Economic Policy Option in Europe?». Centro Studi sul Federalismo.
Jayadev, A. și Konczal, M. (2010). «The Boom Not the Slump. The Right Time for Austerity». Roosevelt Institute Working Paper.
North, D.C. (1990). Institutions, Institutional Change and Economic Performance. Cambridge University Press.
Pritchett, L., Woolcock, M. și Andrews, M. (2013). «Looking Like a State». Journal of Development Studies, 49(1), 1–18.
Scharpf, F.W. (1997). Games Real Actors Play. Boulder, Westview Press.
Streeck, W. (2014). Buying Time. The Delayed Crisis of Democratic Capitalism. London, Verso.
Woodford, M. (2011). «Simple Analytics of the Government Expenditure Multiplier». AEJ Macroeconomics, 3(1), 1–35.
Teoria niciodată nu va înlocui realitatea. Deficitul bugetar este viață pe împrumut. Dacă această viață pe împrumut mai este orientată și pe consum în loc de dezvoltare, atunci e doar o chestiune de timp până la catastrofă financiară. Dacă am fi utilizat aceste împrumuturi pe dezvoltarea economiei am fi fost inteligenți. Dar, ne-a plăcut mai mult borcanul de dulceață decât horticultura vișinelor. E uman, da. E uman, dar nu și inteligent! Iar prostia costă. Mândria, lașitatea politicianului român, lăcomia multora. Toate atributele prostiei.
Chiar sunt curios ce s-ar intampla daca statul nu s-ar mai imprumuta de la banci. Adica daca bancile nu ar mai putea conta pe clientul stat mai multi ani. Probabil ca ar trebui sa devina mult mai prietenoase cu alti clienti.
Am vrut si eu sa vad cum intra o tara in faliment, in cazul Greciei, cu o datorie marita in mod artificial, prin santaje repetate. Adica Germania le imprumuta grecilor 10 miliarde, cu conditia ca de 5 miliarde sa cumpere avioane din Germania. Asa o sa se intample si cu banii din imprumutul SAFE, pentru Romania, fara dezvoltarea industriei locale de aparare. Nu degeaba Polonia, mult mai expusa strategic decat Romania, a refuzat „favoarea” acestui fel de imprumut. Si fiindca citeam recent ca politicul german incurajeaza tranzitua industriei auto (in declin major dupa tepele date consumatorilor) catre fabricarea de armament, incerc sa-mi amintesc oare cand s-a mai intamplat asta in istorie. Si ce s-a ales de tratatele prin care Germania era obligata sa nu se mai inarmeze?
@Ovidiu _ „Si ce s-a ales de tratatele prin care Germania era obligata sa nu se mai inarmeze?”
Noua strategie de politică externă și de apărare a SUA, promovată de Administrația Trump, urmărește reducerea implicării SUA în apărarea aliaților din Europa.
În acest context, membri ai Administrației Trump și Președintele SUA însuși au criticat în termeni duri precaritatea măsurilor de apărare europene, implicit „tratatele prin care Germania era obligata sa nu se mai inarmeze”.
Desigur, membrii fan-clubului Putin, care doresc destabilizarea UE, critică Europa indiferent dacă se înarmează, ori nu se înarmează…
…Dar mai ales dacă se înarmează.
Teoria ca teoria dar practica ne omoara . Lucrurile sunt extrem de simple .Trecerea la economia de piata si interventionismul statului in economie nu fac casa buna.In mod firesc se naste intrebarea .Cheltuielile statului au fost facute in favoarea dezvolarii tarii sau ele au fost indreptate doar catre actori politici si economici alesi cu grija din rindul unor categorii de cetatenii favorizati ? Pe de alta parte investitiile facute de catre Guvern , din banii obtinuti granturi sau imprumuturi, cu termene laxe de returnare ,au produs plusvaloare si dezvoltare asa cum era normal si asa cum economia de piata ne invata ? Din perspectiva aratata mai sus vedem cum alesii neamului nu si-au respectat promisiunile si nici nu au reusit sa tina economic Romania pe linia de plutire .Credibilitatea fiscala a disparut repede cu toate consecintele conexe . Investitiile s-au dovedit paguboase iar oferta politica ,in cazul investitiilor directe facute de catre statul Roman, direct din banii cetatenilor ,au fost doar , in mare parte , o redirectionare a acestor bani catre preferatii politici existenti de-a lungul timpului fiind totodata o modalitate usoara de imbogatire .Corectiile viitoare sunt absolut necesare ca si respectarea obligatiilor deja luate ,semnate si parafate ,fata de Bruxelles .Asumarea indeplinirii acestor obligatii cad in sarcina Guvernului care acum in Romania devine minoritar .Actorii politici nu accepta punerea in miscare a acestor obligatii raminind tributari interventionismului statal si a directionarii banilor catre preferatii zilei .Daca Romania devine o tara nefregentabila investitiilor perspectiva viitoare nu este agreabila ba chiar ea poate deveni distructiva.Viitorul nu suna bine .Nota de plata o vom plati cu totii .
„Nu din lipsă de voință politică…”
Ba, chiar din lipsă de voință poșitică.
România are un guvern de coaliție, acărui voință politică este subminată de chiar unul dintre partidele de guvernare.
PSD a încălcat în mod constant programul de guvernare pritocit timp de mai mult de o lună de zile, la alcătuirea coaliției, și pe care l-a semnat și parafat.
(Amintiți-vă, vă rog, planurile de acțiune în etape I, II, III etc.)
Aceasta este sursa crizei.
Dacă întrăm în detalii economice…
Creșterea taxelor era necesară pentru a oferi un răspuns rapid la o dimensiune a deficitului bugetar care a blocat fondurile europene și amenința clasificarea României de către agențiile de rating la categoria „junk”.
Deci, rațiunea a fost urgența.
Reducerea cheltuielilor a fost blocată încă din prima zi de guvernare de către PSD.
Pentru că afecta cleptocrații și rețelele de sifonat bani publici din economie.
Măsurile de relansare economică ar fi venit după echilibrarea bugetului.
…Care începe să se echilibreze, chiar și în lipsa măsurilor de reducere a cheltuielilor, blocate de PSD.
Doar că nu vom ajunge niciodată la relansare economică cu guvernul actual, pentru că el este sabotat din interior de către PSD, cea mai reprezentativă marionetă a cleptocrației.
In Romania se fura prea mult!
Nici o teorie (economica) nu poate fi aplicata. Nici de dreapta, nici de stinga, Nici austeritate economica, nici cheltuieli cu amindoua mainile, de la buget (si mai ales pe datorii).
S-au primit zeci de miliarde de la UE. Ce s-a facut cu ei?
Unde sunt banii aia?
Daca nu se termina cu parazitii bugetari si Justitia nu-si face datoria impotriva hotilor, nimic nu va merge., Doar teorii goale de continut, care sa fie fluturate de politruci demagogi!
Si nu uitati: atunci cand esti indatorat, faci ce-ti ordona bancherul, nu ce vrei tu.
In teorie aveti dreptate: operatia a reusit, dar pacientul e mort!
Trebuie schimbat Sistemul Ticalosit. Mosit de PSD.
DA, este ridicol. Ceausescu a aplicat masura, devenid impopular si terminind cu rasturnarea lui. Dar acum, UE si bancherii ne cer o astfel de politica. Avem datorii prea mari. Si 0 realizari in tara. Ar trebui sa vedeti acest lucru, intii. In plus, toata lumea stie de parazitii care sug bugetul. Poate ca politica dvs. ar fi buna, dupa ce deparazitam. Nu inainte. Asa ar fi trebuit sa puneti problema.
In rest, numai de bine! Puteti sustine ce doriti, dar aveti grija sa nu va auda politrucii hoti. Deveniti un Dughin de Romania.
Din ciclul „în România nimic nu e bine”, deci nu există soluție.
Autorul încearcă să demonstreze că doctrina ” austerității expansive” utilizată de Bolojan nu este bună fiindcă instituțiile sunt slabe și neperformante, deci chiar dacă ideea ar fi bună NU poate fi aplicată efectiv. Atunci care ar fi o altă soluție? Autorul nu spune. Poate regretă doctrina PSD-Socol de dezvoltare prin creșterea forțată a consumului care ne-a adus în situația dramatică de azi…
Ca părere, situația economică a României este atât de rea încât deocamdată nu se pune problema unor doctrine economice clasice aplicate prin alte părți (cu economii solide). Economia României este la terapie intensivă, ținută în viață de măsuri dramatice de supraviețuire. Dacă pacientul se va însănătoși cât de cât, poate că vom putea alege și una dintre prea numeroasele teorii economice…
PS. PSD tocmai a dat cu copita în economia României arătând că nu-i pasă.
Autorul da solutii spre sfarsitul articolului. Cateva exemple:
„…ci de construirea capacităților instituționale pe care această apartenență le presupune, și anume colectare fiscală eficientă, coerență administrativă și predictibilitate juridică. Fără această construcție, România adoptă formele fără a dobândi substanța.”
„Problema nu constă în nivelul reducerilor bugetare, ci în capacitatea statului de a le aplica coerent. O consolidare fiscală susținută de instituții funcționale, cu ținte clare și capacitate administrativă reală, poate produce efectele scontate.”
Adica solutia este imbunatatirea capacitatii operationale a statului, adica de aplicare a legilor. O problema pe care o percep este ca asta e o chestiune de durata si de vointa politica.
Bine ca a mai citit cate ceva dupa 2014, cand facea apologia USL! daca ar fi apurat cartile alea mai din timp, poate dadea aceleasi sfaturi atunci! Chiar daca ma simt oripilat, dar referirea Volgutei la Oana Gheorghiu chiar ca i s- ar potrivi d-lul „profesor” USL!
@Lucifer _ „Din ciclul „în România nimic nu e bine”…”
Ne așteaptă vizita Fondului Monetar Internațional.
…Și se termină cu vrăjeala, abureala, bătutul apei în piuă etc.
Abia atunci, după cum ne amintim, este austeritate și se fac reforme.
Prima mutare este, probabil, TVA 24%, cel puțin.
Ba spune care este soluția: creșterea capacității instituționale a statului.
„Soluția” cu creșterea capacității instituționale a statului o știu toți, este ușor de zis și greu de făcut. Iată, a încercat ceva Bolojan, cu scopul minimal de a reduce deficitul bugetar, dar a avut o opoziție teribilă din partea celorlalte forțe politice, a populației și a instituțiilor. Când a vrut să treacă la o reformă minimală a firmelor și instituțiilor de STAT, a primit o ripostă dură: până aici! Ca urmare PSD a părăsit guvernarea aruncând în aer economia și orice posibilitate de reformă. România este un stat mafiot și va dura foarte mult timp până se va putea reforma. Este o ipocrizie aici, anume că toți vor Reformă, dar contra celorlalți și să nu-i afecteze pe ei.
Nu se poate face „reformă” în aceste condiții. Ar trebui să fie o mare concentrare politică și socială în sensul realizării „reformei”, dar deocamdată toți vor Reformă la modul declarativ, efectiv nu vrea nimeni. Ca să faci repede ce vrea autorul și alții trebuie un Guvern de „mână forte”, puternic și autoritar. Dar nu este cazul acum, de aceea toate aceste păreri sunt de fapt o ipocrizie.
NB. Grecia nici după 20 de ani nu a ieșit dintr-o criză de felul celei în care se află acum România. Noi vrem repede -repede, dar fără sacrificii și fără dureri. Atenție, pe greci i-au ajutat alții, pe noi nu ne va ajuta nimeni. Plus că criza din Grecia era în condiții economice internaționale normale, România este în criză internă plus crize internaționale suprapuse, deci va fi mult mai greu.
Facem analize pertinente si explicãm doctrine economice sofisticate. În realitate, pe plaiurile mioritice se practicã capitalismul de cumetrie, se aplicã doctrina „ce-i al tãu e si al meu si nu si invers” (a se citi „munca celor onesti trebuie dijmuitã de PSD care nu oferã nimic la schimb”) si se pune interesul general la gunoi, nu în capul listei !
Restul sunt… servicii :).
acum ca suntem in criza si nu stim cum o sa reducem deficitul si cine o sa vrea sa ni-l mai finanteze a venit, in sfarsit. momentul sa luam in considerare meandrele concretului. avem tot timpul din lume. cam asa suna articolul dvs.
La ce va trebuie credibilitate fiscala ? La ce ne trebuie schimbare ? In Romania se traieste ca in filme .Taxe nu platim , pensiile sunt doar o mica parte din venitul personal , politicienii se cearta ca la balamuc pe la TV, avem teatru gratis in fiecare seara , suntem cea mai mare natiune de proprietari din lume , fiecare familie are „enspe” masini la poarta ,amantele si nevestele au toate genti de pe la Prada , in Dubai e raiul imbogatitilor nostri (adica era pina mai ieri) , copiii nostri la „Paris” invata , diaspora trimite acasa sume mari de bani(neimpozitate) pentru bunicuta ,liberii profesionosti habar nu au ce-s alea impozite , la semafoare numai masini bengoase , tuica de prune si vinul rece sunt si ele nelipsite , concediile nu se mai fac in tara si toata suflarea este prin strainataturi , la MALL e o aglomeratie de nu ai unde arunca un ac , retelele de socializare sunt mai aglomerate ca si Moulin Rouge , totul este o imensa feerie .Neam de neamul nostru nu a trait atit de bine .La ce va mai framintati fratilor !? Doar nu vreti sa vina Georgescu sa va invete el cum e cu rusificarea ?
Toa’șe, unele din chestiile pe care le-ai scris, sunt aiureli!
Majorității românilor din diaspora care muncesc din greu și trimit bani în țară, veniturile le sunt impozitate de către statele în care muncesc!
De acord cu teoria, tarile nu se dezvolta pe cash si zero deficit, insa in practica tara noastra are un deficit mare si care creste cu o rata anuala alarmant de mare, caz in care orice economist si teorie economica spune ca trebuie sa o lasi mai moale si sa reduci aceasta crestere la nivele suportabile si credibile.
Este ca intr-o familie dar la scara mai mare. Ai luat imprumuturi pentru investitii pasive in electrocasnice si autoturisme, cheltuielile familiei au ajuns cu 8% mai mari decat veniturile anuale si singura posibilitate sa mergi inainte e sa faci alte imprumuturi de refinantare a datoriei si pentru a putea trai. Refinantarea are si ea dobanda care este cu atat mai mare cu cat perspectiva familiei de a returna banii este mai mica, respectiv nu se intrevede la modul concret ca unul dintre membri va avea un job/salariu mai bun.
Iar creditorii judeca pe situatii concrete, iti mai dau imprumut daca demonstrezi ca ai redus cheltuielile, ca ai gasit job suplimentar. Nu merge pe cuvant ca vei cheltui de maine mai eficient, ca sa vezi ca e greu sa ne revenim din traiul bun pe datorie.
Ce face familia respectiva in aceasta situatie: continua sa traiasca ca inainte si se duce sigur spre faliment si risca sa piarda tot fiind executati silit de catre creditori sau incepe sa reduca din cheltuieli, sa vanda ce poate, de ex masina, si membrii adulti sa-si caute un job mai bun sau inca unul extra?
Pentru mine nu ar fi o optiune sa pierd tot, dar poate ca teoria economica spune contrariul. Sunt interesat sa aflu mai mult daca e asa.
Revenind la cazul Romania, ajustarile fiscale nu sunt asa de dure. Cresterea de TVA cu 2 puncte procentuale induce o scumpire, insa nu e ceva impovarator. Cresterea de impozite pe proprietati era necesara de multa vreme si e extrem de blanda pentru cei ce au un apartament, o casutza sau o masina decenta. E ridicol sa plangi ca ti-a crescut impozitul anual pe apartament de la 400 la 650 de lei, respectiv platesti vreo 50-60 lei pe luna. A crescut impozitul pe dividende de la 10% la 16%, ce e asa de grav? in orice tara dezvoltata e mult mai mare. Si asta incurajeaza reinvestitia in afacere.
Dupa lupte de strada s-au redus pensiile speciale, si asta gradual pana in 2040. Era absolut necesar asta, inclusiv ridicarea varstei de pensionare a specialilor spre un nivel decent. Ce naiba e aia sa fii pensionar public la 50 de ani, ce tara isi mai permite asta si de ce un om in putere trebuie tinut in mod privilegiat pe fondul de pensii si din bugetulul public cu o pensie imensa in comparatie cu restul cetatenilor? Mai era si jalon in PNRR fara de care pierdeam 1 md euro.
Pe de alta parte impozitul pe cifra de afaceri mai mari a scazut de la 1% la 0.5% pe an. E o chestie buna dpdv economic, oricum asta implica sa platesti taxe chiar daca esti in pierdere in anul respectiv ceea ce economic nu suna foarte bine.
ANAF pare sa colecteze din ce in ce mai bine in ultimii ani. Ponderea in PIB a veniturilor fiscale colectate a cfrescut de la 20% in 2023 la 26% in 2024 si pe la 29%-30% in 2025. Inca mult sub media europeana de 40% , dar asta nu se poate rezolva peste noapte, avem deficiente sistemice dupa cum bine constatati.
Problema mare a Romaniei sunt inflatia mare si noile incidente geopolitice care vin peste ajustarile fiscale. Alte tari care nu s-au aruncat ca noi la cheltuieli mai mari decat isi permit se descurca si ele greu, dar ceva mai bine decat noi care avem o furtuna aproape perfecta.
Eu cred ca nu e corect sa criticati austeritatea in abstract si scos din context in loc sa veniti cu alternative practice. Concret, ce trebuia sa faca guvernul Romaniei din iulie 2025 incoace? Sa dea cu bani in populatie precum Ciolacu? Se mai putea asa ceva?
Lung articolul, lung si impanat cu bibliografie pretentioase, doar ca sa ajungi la concluzia „nu e bine, nu asta era calea, trebuie altceva”.
Probabil unii chiar isi imagineaza ca e posibil sa continuam an dupa an cu deficite publice de 8-9% din PIB, cam cum frumos viseaza si baietii din PSD. Si cum visau grecii prin 2010, pana cand realitatea economica i-a trimis la podea prin KO.
Ce facea guvernul Bolojan e departe de ideal, dar e singura cale sa pierdem lupta la puncte, in picioare, ca sa ma exprim tot ca in box. Adica sa avem o pierdere a puterii de cumparare de 3-5%, nu de 20%, cum au avut grecii dupa criza din 2008. Ca e imposibil sa iesim fara pierderi din situatia in care am intrat (in fapt, ne-au bagat niste indivizi carora le-am dat guvernarea pe mana)
Lipsesc doar citatele din Socol si Voinea…
Ce alta pretentie aveti de la „dl. profesor”? V- a impresionat vreodata cu ceva? Incepand de la USL, cand a foat ‘pe val”?
In România nu avem austeritate. Faptul ca s-au redus niște cheltuieli inutile nu e austeritate. Articolul e doar o insiruire de idei keynesiste, care de fapt ne spun ca dacă statul muta bani dintr-o parte în alta se produce dezvoltare. Iar daca statul nu mai muta bani aiurea, se reduce activitatea economică. Pai normal, când ai un sistem etatist care pune bețe în roate mediului privat și ai o grămadă de creștere economică pe steroizi/indatorare, când statul vede ca e cam bai, reduce cheltuielile. Normal ca se reduce activitatea economică creata artificial.
În Polonia cota de TVA este de 23% și, totuși, deficitul bugetar este foarte mare. Este adevărat că o parte considerabilă a deficitului se datorează cheltuirelior de apărare.
Hai sa nu vedem doar deficitul bugetar din 2025, sa ne uitam la evolutia lui macar pe ultimii ani. Il avem publicat de Eurostat pentru perioada 2022-2025: https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-euro-indicators/w/2-22042026-ap
Dar cei curiosi sa-l vada pe o perioada mai lunga pot consulta baza de date Eurostat cu serii de timp din 1990 incoace. Pentru ca nu poti trage concluzii daca compari punctual si nu te uiti la cauzele acestui deficit.
Pe aceasta perioada, bulgarii au avut deficitul bugetar cvasiconstant, in jur de 3% din PIB cu mici variatii.
Polonia a avut deficit in crestere de la 3,4% in 2022 la 7,3% in 2025, dar asta intr-adevar pe fondul unor achizii masive de echipament militar, din motive evidente. Foarte probabil ca la anul va scade, si asta fara masuri macro-economice ci pentru ca nu mai au nevoie sa achizitioneze asa de mult armament.
Romania are deficitul bugetar constant mare, de la 6,5% in 2022 si 2023, la 9,3% in 2024 si scazut la 7,9% datorita masurilor luate in ultimele 5 luni din 2025. Deficitul din Romania este insa in mare parte din motive dstructurale. Mai mult, daca ne uitam la PIBului vedem ca al Romaniei vedem ca pana in 2024 era in procent mai mare (62%) bazat pe consum decat al Poloniei (56%). Si mai vedem ca pentru a sustine consumul intern, Romania importa mai mult decat isi exporta produsele (export net -6%) in timp ce Polonia exporta mai mult decat importa (export net 4%). Cu alte cuvinte, consumul nostru mai mare nici macar nu era sustinut de integral productia interna.
Mai mult, in martie anul asta Romania a avut inflatie de 9% in timp ce Polonia 3,2%. https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-euro-indicators/w/2-16042026-ap
Asa ca nu suntem nici pe departe la fel ca Polonia.
Cu respect pentru munca depusa de dl Parvulescu dar seamana cu pledoaria unui biolog de genul Mencinicopschi la capataiul unui bolnav de cancer, ale carui tumori sunt de fapt dobanzile anuale de miliarde de euro care cresc neincetat si distrug tesutul sanatos din organism.
In loc sa ii limiteze viitorul consum doar la alimente sanatoase si sa ia bisturiul in mana sa taie din tumori, acesta pledeaza pentru continuarea consumului la acelasi nivel, bineinteles cu ceva mai putine ‘zahar, sare si grasimi’ in viitor, pe baza unei teorii ca organismul se va vindeca de la sine.
Am înțeles: încă o critica la adresa guvernului condusă de premierul Bolojan. O soluție coerenta din partea acestor multi critici exista?
Autorul pornește articolul prin menționarea triplei crize din primăvara lui 2025 și a răspunsului autorităților la aceste crize (vara lui 2025), continuă prin criticarea acestui răspuns argumentând că ar fi ineficace și se oprește brusc, fără să ofere cititorilor propria variantă de răspuns la tripla criză. Păcat.
Probabil acolo e cut-off-ul materialului cu care a fost antrenat modelul. Textul are toate semnele generative clasice: construcția „nu este …, ci …” apare de 7 ori, folosește nu mai puțin de 4 semne tipografice distincte pentru banala liniuță (em-dash U+2014, en-dash U+2013, true minus U+2212), toate folosite perfect în contextele unde le-ar folosi un model (depășind cu mult idiosincraziile banalului auto-correct din Word), subiectul este departe de zona de competență a autorului dar argumentat foarte tehnic și cu citări ample din literatura internațională, fără surse autohtone, tonul este monoton și mecanic, tiparele de argumentare specifice modelelor generative, cut-off informațional vizibil etc.
Fie domnului profesor i-a jucat o festă vreun colaborator sau student, fie și-a descoperit pasiunea pentru precizie tipografică, fie… pur și simplu asta e starea învățământului și a intelectualilor noștri. Rog moderatorul să observe că eu îmi asum cu argumente, nume și prenume acest comentariu, sunt curios ce are de zis autorul.
Autorul demonstreaza ca sistemul clientelar conduce Romania, parca citesc din Munca de partid un articol scris de profesorii de la St.Gheorghiu, despre esecul capitalismului.
Deci forme fara fond, la noi e altfel, nu poti importa experienta si gandire europeana, darmite argentiniana, noi muncim nu gandim.
Dar mai mult furam, vrem sa fim lasati in pace.
S- ar putea sa aveti mare dreptate cu „munca de partid”! Chiar daca, tinand cont de varsta, dl. „profesor” a citit doar arhiva acestei reviste! Dar a prins invataminte trainice!
Deci Grecia și-a redus deficitele cu prețul unei contracții economice de 25% pentru că Tsipras și Varoufakis nu erau la curent cu bibliografia predată la SNSPA?
Teoria d-lui Pârvulescu are un singur defect: nu răspunde la întrebarea dacă și creditorii sunt de acord ca statul să cheltuiască fără limite, până intră în incapacitate de plată.
Altminteri hârtia suportă orice sofism.
Neadevaruri flagrante:
„Tocmai instituțiile necesare sunt cele pe care consolidarea le slăbește prin reducerea capacității administrative.”
sau
„Reducerea cheltuielilor publice într-un context de capacitate administrativă deja fragilă nu produce eficiență, ci erodează și mai mult capacitatea statului de a implementa politici coerente.”
Cu alte cuvinte, ca sa implementam politici coerente, e musai sa avem un popor de functionari in mii de primarii. Nu cumva sa ne atingem de ei, ca „slabeste capacitatea administrativa”.
O pozitie complet razna…
– This is too long and does not get to the point.
– It criticizes without giving solutions
– Directionally, it says it’s ok to have very high deficit, and gives as example Poland, which has a lower deficit than Romania.
Ar fi fost interesant ca profesorul Pirvulescu sa aduca problematica austeritatii mai mult in zona stiintelor politice, fara ca asta sa insemne ca expunerea dumnealui cu accent pe economia politica e lipsita de importanta. Mai precis, sa lege naratiunea si practica austeritatii de modul in care functioneaza un stat comprador – sau capturat – ca cel din Romania, in cazul caruia nici factorii interni, dar nici factorii externi nu au fost interesati de cresterea capacitatii administrative a statului pe mult mai multe componente institutionale decat cele corect punctate de autor, respectiv capacitate fiscala, coerenta institutionala si predictibilitate juridica. As adauga cel putin doi factori de tip software – intangibili – ai capacitatii institutionale a statului.
Si-anume legitimitate crescuta – nu poti colecta mai mult daca nu devii credibil – si un imaginar neo-dezvoltationist – nicio legatura cu dezvoltationismul periferial al primului presedinte al Romaniei ori cu heirupismul national-neoliberal recent din state din Europa Centrala si de Est. Ci mai degraba cu dezvoltationismul sectorial sustinut chiar de ,,democratiile consolidate” in zona dezvoltarii tehnologice de ultima generatie, pentru ca aceste economii sa-si mentina competitivitatea in zodia capitalismului strategic. Si mai interesanta ar fi istorizarea politicii de austeritate din Romania. In sensul in care, dincolo de izomorfismul mimetic, politica de austeritate are state vechi pe plan local, fiind o prezenta constanta in perioada interbelica, comunista, post-comunista etc. ,,Neajunsul” unei astfel de abordari e ca te obliga sa plonjezi in cercetarea statului din Romania, ca proces istoric cu particularitati proprii, o tema ce pare tabu in stiintele sociale locale, putin preocupate de de-nudarea unor raporturi de putere si orientate mai degraba spre rationalizarea lor.
Ca sa slabesti, singura cură reală este…sa nu mai maninci ! ….FOAMEA !
Avem un stat ”gras”…să nu mai manince !…chestie de bun simț, fără alte vrajeli
Va mulțumesc pentru analiză!
Aveți dreptate, România necesita consolidare instituțională in primul Rand și abia după politici de relansare.
Din pacate romanul de rând nu consideră utile instituțiile publice, le crede aservite politicului, pline de incapabili și piloși.
Drept urmare o politica publică de imagine care promite reduceri de posturi și cheltuieli special către instituțiile atât de necesare statului va fi primita cu aplauze de către mare parte a populației noastre.
Sper ca majoritatea noastră să înțeleagă cândva ca un stat puternic, cu instituții bine organizate și dotate e esențial pentru a asigura bunăstarea generala a populației.
Nu cunosc competentele domnului Pîrvulescu dar în argumentația lui e un mare neadevăr deci deja mă îndoiesc de sinceritatea lui în dorința de a de ne demonstra teoria sa. Trăiesc in Canada de peste 40 de ani; afirmația “ Canada și Danemarca au beneficiat de devalizări monetare semnificative” este falsă în privința Canadei, e o pură invenție! Mă întreb mereu cum oameni inteligenți nu se gândesc că spunând tot felul de enormități nimeni ne se va găsi să le spună cunoscând realitatea că ceea ce afirmă nu e adevărat, asta ca să mă exprim eufemistic. Probabil că mai sunt și alte informații false dar nu am nici timpul nici competențele sa le caut. În speranța că domnul Pîrvulescu nu se va simți jignit, citindu-i CV-ul nu mi se pare că are competențele sa judece politica domnului Bolojan(cui prodest?), iar dacă se simte îmi pare rău, ar trebui să știe ca persoană publica ca poate fi criticat
QED
asa zice si amicul Claude, domnul Pirvulescu a zbarcit-o.
E adevarata afirmatia: Canada și Danemarca au beneficiat de devalizări monetare semnificative
Afirmația este **falsă sau cel puțin foarte inexactă**, din mai multe motive:
**Canada**
– Dolarul canadian (CAD) a cunoscut *deprecieri* față de USD în anumite perioade (de ex. după 2014, odată cu scăderea prețului petrolului), dar acestea au fost în mare parte **organice**, determinate de piață, nu devalizări deliberate de politică monetară.
– Canada nu are o tradiție a devalizărilor competitive intenționate.
– O monedă mai slabă a avantajat parțial exportatorii canadieni, dar nu a fost o strategie activă.
**Danemarca**
– Danemarca menține o **politică de curs fix** — coroana daneză (DKK) este ancorată strâns de euro în cadrul mecanismului ERM II, cu o bandă de fluctuație de ±2,25%.
– Banca Națională a Danemarcei a folosit chiar **dobânzi negative** pentru a *apăra* paritatea, nu pentru a devaloriza moneda.
– Danemarca este un **contraexemplu** clasic la politica de devalizare monetară.
**Concluzie**
Afirmația este eronată în special în cazul Danemarcei, care urmărește exact opusul — stabilitate monetară rigidă. În cazul Canadei, există deprecieri conjuncturale, dar nu „devalizări semnificative” în sensul unei politici deliberate de devalorizare competitivă.
Dacă afirmația provine dintr-un context specific (un articol, o teorie economică, o declarație politică), îmi poți oferi mai multe detalii și o pot analiza mai precis.
Ce-o fi aia „devalizare monetara” ? Nu-l intrebati pe amicul Claude ca n-are de unde sa stie pentru ca nu intelege sensuri. In articol e probabil o scapare, dvs. si cu Claude vad ca o propagati.
SNSPA a fost înființată in 1991. Este o școală publică finanțată in principal de la bugetul de stat. Ar trebui să pregătească specialiști in administrație și guvernare. Teoretic a și făcut asta, căci mulți din specialiștii formați acolo au ajuns să lucreze in structurile statului.
„România a adoptat arhitectura instituțională a unui stat european dezvoltat fără a construi capacitatea operațională necesară funcționării acesteia.”
Ca atare, dat fiind faptul că aflăm chiar din pixul unuia dintre cei mai prolifici educatori de la snspa că „specialiștii” noștri in guvernare nu au fost capabili in 19 de ani (!!!) să producă și propună politicienilor un proiect coerent sau măcar un cadru care să permită reglementarea „capacităților operaționale* necesare funcționării” unui stat membru UE, cer public desființarea SNSPA și importul de urgență de specialiști polonezi, danezi sau canadieni. Din economia rezultată statul ar putea importa și niște specialiști unguri, cehi și suedezi in absorbția de fonduri europene. Și cred că ar mai rămâne ceva mărunțiș pentru niște delegații cu schimb de experiențe la Monte Carlo.
*io nu știu exact ce-s capacitățile astea, dar înțeleg că-i musai să le avem și mă întreb, retoric desigur, cum de am funcționat până acum fără ele. :)
Păi de-aia se cheamă snspa [ școală națională științifică, pa! ]. Chiar cred c-a fost inventata să absoarbă toate criticile ce veneau din toate părțile către ase(mai ales către corifeii Stolo, Vasilescu et. co). Bonus, firava „societate civilă” putea și ea fi absorbită, contra unui salariu. La început, mizerabil, desigur.
Bizara asamblare de teorii care descriu taramuri abstracte apeland la pedanterii lipsite de corespondenta cu realitatea romaneasca.
Se facea ca era odata o tara in care un premier a aplicat „teoria austeriatii expansive” iar Fat-Frumos Krugman preluat de domnul Pirvulescu a criticat aceasta teorie printre altele zicand ca nu merge din cauza ca Zana Increderii (Confidence Fairy) nu exista si ca teoria e afectata de erori de compozitie, efecte de autosabotare samd. Colac peste pupaza austeritatea asta expansiva n-are cum sa functioneze si pentru ca lipseste mecanismul de transmitere a credibilitatii in sistem, lipsa cauzata de inexistenta unui cadru institutional coerent si functional in tara.
Prin urmare, inteleg eu tot abstract, ar mai ramane doar varianta cheltuirii expansive altfel numita si a indatorarii expansive deoarece savant tocmai s-a demonstrat ca austeritatea expansiva nu functioneaza deloc, chiar deloc si in nici un caz si daca functioneaza un pic atunci de fapt nu functioneaza ea in sine pentru ca e doar un reziduu sau un recul de la altceva, sau e oricum co-incidenta cu factori favorizanti care ii substituie din cauzalitate si eficacitate.
Ca si solutie deci, in aceeasi tara institutional-incoerent-nefunctionala ar putea sa mearga de minune ori sa cheltuim ca si pana acum ori chiar sa cheltuim si mai mult ca deh, austeritatea expansiva in mod absolut nu e buna. Adica tradus in mod mai putin academic ceva in gen domnu’ Ciolacu (nu reproduc zicerea sa despre deficit) sau pe baza teoriei Krugman-Cercel numita si „ma doare-n cot de deficitu’ bugetar” (https://www.profit.ro/taxe-si-consultanta/video-ma-doare-cot-deficitul-bugetar-adrian-streinu-cercel-presedintele-comisiei-sanatate-senat-aur-pamant-gaze-faci-nimic-ne-plangem-doreste-vin-banca-mondiala-fmi-ul-sterg-pix-profit-health-forum-22201965) .
In mod cert in teoria Ciolacu-Krugman-Cercel 1 leu cheltuit in plus de catre stat, imi inchipui eu – in acelasi stat nefunctional – ca ar genera atat PIB cat si consolidare fiscala pe cale de cauzalitate inversa precum si fericire multiplicata supraunitar macar printre prietenii apropiati ai guvernantilor care prin efecte de propagare ar genera bunastare pentru toti samd.
Nu m-am putut abtine, articolul e scris ca si cum premierul aplica vreo teorie – premisa falsa, premierul incearca cu greseli destule si criticabile in detalii dar nu in principiu sa salveze corabia, e vorba la mijloc de proverbiala limita romaneasca a cutitului la os, suntem o tara cu deficite pe toata linia si cu o structura economica problematica din multe perspective iar mai nou si cu un grad de indatorare care deja e sufocant pentru puterile noastre economice si nu mai zic de inflatie sau de gradul de neocupare din economie asa ca nu poti face jonglerii teoretice cu final prestabilit in genul celei din articol.
Vremea ponderarilor teoretice a fost in mandatele anterioare, incepand de la Viorica, Catu, Ciuca si Ciolacu, acolo era poate timp si spatiu de dezbateri despre cum nu dai cu tara in gard, cum te consolidezi fiscal si bugetar si investitional – atunci cand ai spatiu de manevra, nu cand buba e umflata – daca autorul a scris articole cu tenta economica in acele perioade atunci a prins momentul corect, acum e tardiv si inefectiv presupunand ca ar fi si valid ca set de idei, ceea ce pentru mine nu pare.
Dl. Pârvulescu zice ca ”…În primăvara lui 2025, România se confrunta simultan cu trei crize: politică, fiscală și de credibilitate…”
Dinsul nu are lista completa a crizelor cu care se confrunta România…din care lipsesc:
– criza energetică
– criza alimentara (daca pina si asta este pe poz.2/3 in deficitul tării, tocmai in ”grinarul europei” ATUNCI E CRIZA !)
– criza educației
– CRIZA DE IDENTITATE
….să mai zic și altele ?
…să ne spuna dinsul ce merge bine in țara asta !? 1-2 domenii unde nu suntem pe ultimul loc in UE !
Sau sa ne explice d-sul urmatoarele, comparativ
– intre 1965-1989 CIT S-A CONSTRUIT IN ROMANIA (plecind de la o tara ”eminamente agrara” și care s elumina la opaiț) și am terminat cum-necum cu 0 datorii (chiar excedent)
– cit si ce s-a construit intre 1990-2025, de ne-am trezit cu o datorie de 260 miliarde EUR (datori VINDUTI)
Victor Ponta poate fi liniștit — intelectualii USL sunt la datorie când e nevoie de ei.
Analiza fără memorie: domnul Pîrvulescu știe de ce nu funcționează austeritatea, dar uită cine a creat criza
Cristian Pîrvulescu ne oferă, opt secțiuni dense de teorie economică despre de ce consolidarea fiscală a Guvernului Bolojan nu poate funcționa. Cites bibliografie solidă. Invocă multiplicatori fiscali, paradoxuri instituționale, eșecul austerității expansive. Argumentele sunt reale, parțial.
Există doar o mică problemă: articolul nu menționează niciodată cine a creat situația pe care Bolojan încearcă s-o gestioneze.
Aceasta nu e o omisiune accidentală. E metoda.
Ce spun datele, nu teoriile
Guvernul Bolojan a preluat o moștenire documentată. Guvernul Ciolacu a distribuit 65 de miliarde de lei — aproximativ 13 miliarde de euro — din fondul de rezervă într-un singur an, de două ori mai mult decât toate guvernele României de la intrarea în UE încoace la un loc. Banii nu au mers spre investiții. Au mers spre salarii, pensii speciale și programe electorale, evitând deliberat rectificarea bugetară pentru a ascunde realitatea fiscală.
Curtea de Conturi a arătat că din deficitul record al anului 2024, investițiile au acoperit 40% din deficit — nu 84%, cum susținea Ciolacu public. Diferența e contabilitate creativă, nu politică fiscală.
Rezultatul: un deficit real estimat la aproximativ 11% din PIB, nu 9,3% cum arătau datele oficiale. Peste 45 de miliarde de lei în facturi și cheltuieli ascunse „în sertare”, ieșite la suprafață după schimbarea guvernului. Un fond de rezervă aproape gol.
Aceasta e situația de la care Bolojan pleacă. Pîrvulescu nu o menționează în niciun moment.
Critica fără alternativă
Pîrvulescu are dreptate că austeritatea expansivă, în sensul lui Alesina, are limite empirice serioase. Blanchard și Leigh au demonstrat asta din interiorul FMI. Multiplicatorii fiscali în recesiune sunt mai mari decât modelele clasice presupuneau.
Dar întrebarea relevantă nu e „funcționează austeritatea expansivă în teorie?” Întrebarea e: ce faci când ai un deficit real de 11%, o procedură de deficit excesiv deschisă, fonduri europene de 20 de miliarde de euro condiționate de reforme, și un fond de rezervă golit preventiv de predecesori?
La această întrebare, articolul nu răspunde. Opt secțiuni de diagnosticare, zero de prescripție. Nu e analiză de politici publice. E rechizitoriu cu o singură direcție.
Timing-ul care spune tot
Articolul apare în ziua în care PSD, autorul principal al dezastrului fiscal pe care textul îl descrie fără să îl atribuie nimănui, tocmai a votat să retragă sprijinul pentru Guvernul Bolojan. Momentul ăsta pune România în fața riscului de a pierde peste 20 de miliarde de euro din PNRR și SAFE, cu termene-limită în mai și august 2026 care nu pot fi prelungite.
Pîrvulescu scrie despre de ce nu poate funcționa austeritatea lui Bolojan exact în clipa în care PSD sabotează Guvernul Bolojan. Coincidența e posibilă. Dar un intelectual onest, care se pretinde independent, ar fi simțit obligația să noteze contextul.
Parlamentul ca bonus de biografie
Nu în ultimul rând, există o ironie biografică în cazul lui Pîrvulescu. Românii au votat în 2009, prin referendum, pentru un parlament unicameral de maximum 300 de membri. Trei ani mai târziu, în 2012, numărul parlamentarilor a crescut de la 471 la 588 — cel mai numeros parlament din istoria post-decembristă. Raportat la populație, România ajunsese la un parlamentar la 36.000 de cetățeni, față de 72.000 în Franța sau 64.000 în Italia.
Pîrvulescu era în acel moment unul dintre vocile academice care legitimau arhitectura politică a USL, structura care a produs acel parlament. Voința populară exprimată prin referendum a contat mai puțin decât algoritmul electoral care a maximizat reprezentarea marilor blocuri.
Concluzie
Nu teoria lui Pîrvulescu e falsă. Problema e ce face cu ea. Demolează instrumentele de corecție fără să amintească cine a impus nevoia de corecție. Critică chirurgul fără să menționeze că pacientul a mâncat otrăvă patru ani.
Asta nu e analiză. E serviciu.
Stimate,
Alexandru Stoltz,
Analiza d-lui Pîrvulescu este nu doar realistă ci și la obiect!
Noua știință economică a dezvoltării susține rolul fundamental al instituțiilor funcționale/performante în procesul dezvoltării economice.Asediul lor financiar este neavenit, cîtă vreme REFORMA nu deține instrumente programatice, care să asigure și un reviriment economic-industrial masiv.Ori acesta nu poate exista fără investitorii industriali străini, care să aducă imense resurse financiare și management performant, într-o țară în care afară de cele două fabrici de autoturisme de la Craiova, domină industria MANUFACTURIERĂ, DE VALOARE ADĂUGATĂ MINORĂ! Si această industrie a fugit din țară urmare a creșterii salariilor, producînd pierderea a sute de mii de locuri de muncă și reculul industrial al țării.Această industrie care pleacă din țară, produce a doua DEZINDUSTRIALIZARE a Romaniei!Și criza bugetară…
Investitorii industriali majori nu vin datorită indicelui dezastruos 74 de (ne) competitivitate economică și (ne) funcționalitate instituțională.
Fără reparația instituțională, orice proiecte/programe UE sau naționale eșuează!Despre modul cum se face n-ar habar nimeni în Romania!
FMI a recomandat ceeace face d-l Bololjan, deși a infirmat această soluție după criza din 2009 dar o recomandă din nou, fiindcă nu deține altă soluție la criza noastră.
Așa cum arată autorul, politica d-lui Bolojan sugrumă însăși sistemul instituțional al statului, iar eșecul acestuia este vizibil.Este de înțeles ca autorul să nu vină și cu soluția la situația crizelor gemene, deoarece in economia clasică – bugetară, micro și macroeconomică nu există astfel de soluții!Cu toate acestea autorul a pus degetul pe rana ,,instituțională” a Romaniei.
Numai economia nouă a dezvoltării, bazată pe măsuri economice și instituționale calitative poate ține echilibrul economic în cazul măsurilor de diminuare masivă a cheltuielilor bugetare și sociale.
PS
In măsura în care permite spațiul Contributors, am încercat să arăt ceeace trebuia să dețină PM Bolojan pentru a realiza ,,reforma”, în comentariul de la articolul ,,Cu ce a greșit d-l Bolojan?, al prof. Maci…
Mulțumesc pe această cale d-lui Pîrvulescu, de a-mi fi oferit analiza și argumentele prin care să susțin acțiunea în instanță de obligare a guvernului de a evalua și promova proiectul ,,instituțional” (propus de mine în sept. a.c.) ca parte indispensabilă a reformei ,,contabile” a d-lui Bolojan.
Dacă d-l Pîrvulescu este interesat de soluția la care s-a referit d-l Stoltz, îl rog respectuos să mă contacteze la tel 0721316019.
Constat cu satisfacție, că saitul Contributors devine treptat for de prezentare și analiză a soluțiilor de ieșire a Romaniei din starea de națiune eșuată, datorată letargiei științelor economice din țară.
prof. Căliman I. Eugen
E doar o iluzie impresia că ar crede cineva în austeritate expansionistă. Astea au fost acuzațiile economiștilor keynesieni (de stânga) la adresa politicilor economice ale UE în criza anterioară. Atunci ai fi putut face un argument despre cum e inutilă și periculoasă austeritatea mai ales că nu te obliga niciun fel de constrângere macroeconomică să o implementezi. Fast-forward în 2025, fix constrângerile macro te împiedică să o faci. Că crezi tu că e expansionistă sau contracționară, nu are vreo importanță, o faci pentru că-ți explodează costul cu dobânzile. Nu poți visa că economia continuă să crească sub presiunea acestor deficite, este clar că la un moment dat se epuizează motorul de creștere, incertitudinea creează stagnare, oricât te-ai lupta tu cu austeritatea. Argumentele keynesiene au sens într-un context în care statele n-au cheltuit ca și cum nu există ziua de mâine fix în perioada de boom ecoonomic, se bazează strict pe ideea că ai spațiu fiscal să rulezi deficite moderate fix atunci când economia încetinește. Dacă tu ai rulat deficite enorme când ea era în boom și brusc se oprește ce se presupune că ar trebui să faci conform Martorilor Anti-Austeritate ? Să duci deficitul la 20 % cu speranța că PIB-ul îți crește încă și mai repede și scapi din capcană ? E ridicol. Nu putem prelua „argumente” rupându-le de contextul în care ele au fost create, separându-le de logica conform căreia ele funcționează. Toată argumentația keynesiană anti-austeritate se aplică atunci când îți faci austeritate singur în mod nenecesar pentru că ai avea niște spațiu fiscal să nu o faci. Poate merge, poate nu, dar asta este toată logica din spatele acestor argumente. Nu există opțiunea rațională de a refuza tăierile bugetare când presiunea deficitului bugetar refuză să scadă, e la cote colosale și economia singură încetinește ea. În acestă situație, vrei nu vrei, trebuie să faci austeritate, indiferent cât de tare crezi sau nu în ea sau cât de contracționară ar fi ea. Poate părea contraintuitiv multora care trăiesc într-o lume în care există „soluții” deștepte la orice problemă, dar sincer e mai deștept ăla care nu intră cu capul în gard în primul rând, nu ăla care a intrat și apoi se gândește la soluții deștepte la cum să iasă. Nu putem avea pretenția să existe mereu soluții simple și umane la orice criză creată în moduri prostești.
Lupta permanenta a celor 2 curente economice opuse, ireconciliabile, austeritate vs stimularea keynesiana, ultimul fiind la moda din 2008 incoace, impins de SUA.
Toata lumea incearca sa copieze SUA, dar nimeni nu are forta si capacitatea lor imensa de a absorbi socuri
Noi nici macar nu avem austeritate in Romania acum, au fost doar niste mici corectii.
Nici vorba de austeritate „maximala”, ca-n Argentina.
Un studiu teoretic al cuiva fara experienta economica practica si fara solutii concrete.
Istorie contrafactuala: oricum n-ar fi functionat!
Pana una alta, situatia s-a stabilizat si e mai bine ca in anul trecut.
Ce sa zicem de asta?
Da, s-a stabilizat: bolnavul avea febră 39.5 Celsius, dar grație măsurilor luate, s-a stabilizat în jur de 10 Celsius, iar dacă-l coborâm la subsol în sertar, putem scădea temperatura chiar și mai mult! Nu prea mai comunică, dar problema temperaturii a fost rezolvată!
COMEDNTARIU – CONCLUZIE.
Este neobișnuit și probabil nefiresc, ca un comentator (oarecare), să propună o concluzie generală, privind esența și învățămintele asupra unui articol economic, care solicită un anumit efort pentru a-l privi în lumina științifică în care este scris și în care merită a fi înțeles.
Concluzia nu poate fi alta, decît cea pe care am propus-o în comentariul meu de la articolul ,,Austeritatea de la teorie la practică” din 23.04. ac., al d-lui Eugen Rădulescu.
Uneori, opiniile din domenii noi, puțin cunoscutre și foarte complicate ca zona instituțională, au nevoie de o prezentare de esență, pe care autorul nu avea cum să o facă într-un articol complex și cuprinzător al ideii/concluzie abordată: ,,consolidartea fiscală riscă să rămînă declarativă din lipsa de capacitate de guvernanță”.
Articolul este străbătut de firul roșu al necesității de instituții funcționale – performante, pentru succesul politicii de consolidare fiscală.Ori acestea nu există și nici măcar înțelegerea acestei necesități, ceeace face ca articolul să pară scris din altă lume economică, neînțeleasă nici măcar de vărfurile culturale, instituționale de vîrf.