Criza climatismului – Un interviu cu profesorul Mike Hulme, Universitatea Cambridge

CC: Am început să vă citesc ultima carte, Climate Change Isn’t Everything: Liberating Climate Politics from Alarmism, ca un ecou sau o imagine în oglindă a cărții lui Naomi Klein This Changes Everything: Capitalism Versus the Climate (2014). Dar apoi, mi-am dat seama că, potrivit dumneavoastră, schimbarea climei implică mult mai multe lucruri decât capitalismul, lucruri a căror uitare sau ignorare are consecințe.

Primul aspect care mi-a atras atenția a fost rolul reducționismului climatic, o noțiune pe care ați definit-o încă din 2011 și care este prezentă în mai multe pagini ale cărții dumneavoastră. (Am folosit cu moderație acest concept în câteva dintre articolele mele publicate pe această platformă între 2017 – 2022). Cum s-a format inițial acest reducționism și cum a evoluat el din 2011 până în prezent?

MH: Pe baza condițiilor de mediu predominante, societățile din trecut au dezvoltat adesea explicații ‘reconfortante’ – și, prin urmare, justificări ‘evidente’ – pentru superioritatea anumitor rase, culturi și economii imperiale.  Vedem acest model de gândire în culturile clasice grecești și romane, dar și în societățile iluministe din Europa de Vest și, mai târziu, din Statele Unite.  Aceasta este ideologia determinismului de mediu, pe care istoricii au discreditat-o în mare parte până în ultimele decenii ale secolului al XX-lea.  Cu toate acestea, pe măsură ce secolul se apropia de sfârșit, o nouă formă de determinism de mediu a început să câștige teren, iar eu am numit-o ‘reducționism climatic’.  Reducționismul climatic afirmă că, deoarece clima viitoare este considerată previzibilă – de exemplu, prin intermediul modelărilor sistemului terestru -, atunci viitorul uman în ansamblu poate fi prezis.  Există multe alte dimensiuni care afectează viitorul uman și ecologic și care sunt imprevizibile în mod inerent – de exemplu, tehnologia, războaiele, pandemiile, dezvoltarea economică, schimbările din interiorul valorilor religioase sau culturale.  Însă reducționiștii climatici ridică o climă ‘previzibilă’ la rangul de motor principal al schimbării și, prin urmare, viitorul poate fi aparent cunoscut.  Pentru reducționiștii climatici, viitorul devine ‘climatizat’. 

Cartea dumneavoastră se ocupă în principal de conceptul de climatism, definit de-a lungul unei linii de evoluție care merge de la climă la schimbarea climei, la climatizare și în final la climatism. Ați avut grijă să vă diferențiați abordarea de cea a lui Steve Goreham (Climatism!: Science, Common Sense, and the 21^st Century’s Hottest Topic, 2010), care susține că climatismul este ideologia care „promovează credința conform căreia emisiile antropogene de gaze cu efect de seră distrug clima Pământului.” Adică, ar fi vorba doar de un alt -ism negativ, precum „rasism, sexism, șovinism sau terorism”. Care sunt argumentele dumneavoastră pentru definiția climatismului?

Ideologiile pot fi privite ca un set structurat de credințe care interpretează lumile sociale și politice și care sunt folosite pentru a ghida acțiunea umană în aceste lumi.

Reducționismul climatic este procesul prin care un număr tot mai mare de probleme de interes public și politic ajung să fie interpretate ca fiind determinate de schimbarea climei.  Climatismul devine astfel ideologia – credința stabilită – conform căreia explicația dominantă a tuturor fenomenelor sociale, economice și ecologice este o schimbare a climei cauzată de om.  Climatismul încadrează problemele politice, socio-ecologice și etice complexe cu care se confruntă lumea de astăzi în primul rând în termenii unei schimbări climatice, de exemplu, că schimbarea climei a cauzat recâștigarea puterii de către talibani în Afganistan sau că schimbarea climei se află în spatele războiului din Gaza.  Se crede că schimbarea climei înrăutățește orice problemă și astfel ‘oprirea schimbării climei’ devine mantra care pretinde că orice problemă va fi îmbunătățită.

Cred că această ideologie a climatismului prezintă pericole semnificative pentru justiția socială, libertatea politică și prosperitatea viitoare. 

Într-o lucrare publicată în 2022 – The Green Church of Climatism (Biserica Verde a Climatismului) – am argumentat că „Climatismul are atributele unei noi religii seculare, una în care natura a devenit noul Dumnezeu, iar schimbările climatice vor deveni noua Apocalipsă.” Încorporează climatismul ca ideologie principii religioase?

Climatismul este diferit de o religie prin faptul că nu face apel la o ființă sau ființe transcendente care să dea sens sau direcție acțiunilor umane în lume.  Dar, ca fenomen socio-cultural, poate că are unele asemănări cu anumite stiluri de religie.  Oferă o narațiune totalizantă pentru materialiști, care pare să explice totul.  Iar pentru unii, apărarea climatismului devine singurul scop motivațional în viața lor.  Unii credincioși religioși pot fi foarte dogmatici în convingerile lor (deși acest lucru nu este cu siguranță valabil pentru toți; dogmatismul este o caracteristică umană mai largă, nu una specific religioasă).  Există cu siguranță mulți climatiști care ajung să fie foarte dogmatici în convingerile lor, devin rezistenți la contestarea opiniilor lor, chiar destul de furioși atunci când li se prezintă dovezi contrare.  Există o carte foarte bună scrisă de Thomas R. Dunlap, intitulată „Faith in Nature: Environmentalism as Religious Quest” (Seattle: University of Washington Press, 2004), care explorează această tendință mai în profunzime.

Capitolul 5 – „De ce este climatismul periculos?” descrie câteva motive importante pentru care ar trebui să evităm această abordare ideologică a schimbării climei. Puteți să le explicați/exemplificați pentru cititorii noștri?

Unele dintre pericolele climatismului pot fi urmărite până la convingerea climatiștilor că oprirea schimbării climei este proiectul politic care le învinge pe toate celelalte – că scopul justifică mijloacele – și că acest obiectiv trebuie atins într-un interval de timp care se reduce rapid.  În cartea mea, subliniez pericolele promovării unor explicații climatice monocauzale pentru multe dintre dezastrele ecologice și politice ale lumii.  De exemplu, uraganele pot provoca adesea niveluri extreme de daune și pierderi de vieți omenești.  Dar uraganele sunt fenomene naturale și, chiar dacă schimbarea climei cauzată de om contribuie la creșterea lor, există multe lucruri care pot fi făcute pentru a preveni sau a limita transformarea unui uragan într-un dezastru major: îmbunătățirea previziunilor privind uraganele; construirea de adăposturi împotriva furtunilor; îmbunătățirea digurilor de protecție; planuri de evacuare mai rapidă și mai incluzivă din punct de vedere social; etc.  Singurul lucru care nu va ajuta – cel puțin nu pentru o generație întreagă sau mai mult – este ca specialiștii în climă să spună că lumea trebuie să își reducă emisiile de gaze cu efect de seră.  Acest lucru nu va avea niciun beneficiu material asupra riscului de uragane timp de multe, multe decenii de acum înainte, pur și simplu din cauza inerției sistemului climatic.  Există, într-adevăr, motive întemeiate pentru a renunța la combustibilii fosili în sistemele noastre energetice, dar limitarea pagubelor provocate de uragane – și, de fapt, de multe fenomene meteorologice extreme – nu este unul dintre ele.

Subliniez, de asemenea, modul în care însușirea de către climatism a lipsei de timp („au mai rămas doar 10 ani pentru a salva planeta”) creează o serie de riscuri psihologice și politice interconectate: eco-anxietate larg răspândită, teamă și deziluzie cu privire la viitor, în special în rândul adolescenților și al tinerilor adulți; suprimarea dezbaterii deschise a societății cu privire la valorile și obiectivele concurente, transformând schimbarea climei într-o problemă post-politică; și impulsurile antiliberale și anti-democratice care decurg prea ușor dintr-o convingere zeloasă că ‘nu există alternativă’.  În cele din urmă, am atras atenția asupra numeroaselor moduri în care urmărirea cu un singur scop a unor obiective politice legate de climă pot duce la rezultate perverse. 

În 2021, după ce Premiul Nobel pentru Fizică a fost acordat fizicianului Syukuro Manabe, am publicat imediat un articol intitulat „Nobila Minciună și Premiul Nobel pentru Fizică 2021”. O traducere în limba engleză va apărea în noua mea carte „A voice in the wilderness – A changing climate, from fear to facts”, Cambridge Scholars Publishing, 2024. Am fost plăcut surprins să găsesc în cartea dumneavoastră un întreg capitol – „Are the Sciences Climatist? The Noble Lie and Other Misdemeanors” – despre „utilizarea corectă și utilizarea greșită a scenariilor climatice”, „evaluarea asimetrică a impactului climatic”, „integritatea științei climei” etc.[1] Care sunt cele mai scandaloase minciuni nobile pe care le-ați detectat în domeniul climatismului? Când o minciună nobilă devine ignobilă?

Climatologul Steve Schneider a vorbit despre „dubla obligație etică” cu care se confruntă oamenii de știință din domeniul climei.  Aceștia trebuie să spună adevărul (științific) al investigațiilor lor, cu toate rezervele și incertitudinile.  Dar, potrivit lui Schneider, ei trebuie de asemenea să vorbească și public despre riscurile și pericolele unei clime în schimbare. Pentru a se face auziți, ei ar putea alege minimalizarea acestor aspecte în comunicarea lor ca să atragă atenția asupra cazului pe care vor să-l susțină.  Schneider a susținut că ei trebuie să facă ambele lucruri simultan, dar că este foarte dificil să găsească echilibrul corect.

Dubla obligație etică a lui Schneider este motivul pentru care am vorbit în carte despre ‘nobila minciună’ a lui Platon, care este propagarea cu bună știință a minciunii sau a înșelăciunii de către o elită pentru a menține armonia socială sau pentru a promova o agendă.  Cu alte cuvinte, cauza morală sau politică justifică minciuna științifică.  Unii filozofi, precum Philip Kitcher, au susținut că oamenii de știință ar putea fi justificați să mintă în mod deliberat sau să ascundă unele dintre incertitudinile științei, pentru a promova apărarea climei.  Eu nu sunt de acord.  Dacă oamenii de știință în domeniul climei și comunicatorii în domeniul climei merg pe această cale, ei tratează, de fapt, știința la fel ca orice altă formă de retorică politică și abandonează acele calități care fac știința să fie știință.

În cartea mea, dau câteva exemple despre modul în care știința climei a fost prost comunicată publicului și politicienilor, poate nu întotdeauna în mod conștient, spunând o ‘nobilă minciună’, dar aproape sigur influențată în subconștient de nevoia lor de a face schimbarea climei să pară mai înfricoșătoare decât este.  Un caz bine cunoscut de compromitere a integrității științifice a avut loc în așa-numita controversă Climategate din 2009.  Aceasta s-a întâmplat la fosta mea universitate – Universitatea East Anglia din Regatul Unit – când oamenii de știință din domeniul climei au ascuns în mod ilegal date climatice față de alți oameni de știință care solicitau acces la acestea pentru a-și desfășura propriile investigații științifice.  Foștii mei colegi credeau că aveau dreptul să rețină datele, deoarece ceilalți oameni de știință „încercau să ne demonstreze că ne înșelăm”.  Dar acest lucru încalcă un principiu central al științei, și anume că toate teoriile și argumentele științifice trebuie testate și contestate cu fermitate dacă vrem să obținem cunoștințe științifice credibile și demne de a fi împărtășite public.

În calitate de geolog și geofizician care predă schimbarea climei studenților doctoranzi, masteranzi și celor de la licență, încerc să întăresc principiul „nu poți deriva un ar trebui dintr-un este”, adesea asociat cu filosoful David Hume și cu problema sa Is – Ought. Lucrările dumneavoastră științifice (cărți și articole) reflectă ideea că nu se poate deriva logic o declarație morală sau prescriptivă (un ar trebui) doar din fapte sau observații descriptive (un este). Cu alte cuvinte, ar trebui să trasăm o linie de demarcație între datele climatice (temperaturi, variații ale nivelului mării, concentrații de gaze cu efect de seră etc.) și valorile (economice, ecologice, sociale, culturale etc.) asociate cu acestea. Știința (așa este) și politica (așa ar trebui) pot deveni uneori un amestec periculos. Sunteți de acord cu această abordare în predarea schimbărilor climatice tinerilor sau există o alternativă?

Această întrebare se află în centrul vieții politice și personale a omului: cum decidem, individual și colectiv, ce să facem?  Și, bineînțeles, provocările generate de schimbarea climei fac ca această întrebare să fie importantă pentru noi toți.  (Cu alte cuvinte, cu greu putem ignora această problemă).  Și în legătură cu știința, în acest caz știința climei, ce rol (sau roluri) dorim să aibă aceasta în procesul nostru de luare a deciziilor?  Destul de des se aude refrenul din partea celor care militează pentru climă: „Ascultați știința”, „Faceți ceea ce vă spun oamenii de știință să faceți”.  Dar știința ne arată cum funcționează lumea fizică, nu ne spune cum să trăim.  Pentru a decide cu cine să te căsătorești, ce hobby să urmezi, cu ce partid politic să votezi, cui să dai bani în scopuri caritabile … și nenumărate alte decizii … nu voi întreba un om de știință.  Sau, cel puțin, nu aș da mai multă greutate opiniei unui om de știință decât altor oameni pe care îi cunosc, în care am încredere și pe care îi respect.

Așadar, dacă știința climei nu ne spune ce să facem în legătură cu schimbările climatice, trebuie să găsim busola (morală) care să ne ghideze în altă parte.  Știința climei ar putea explica de ce crește nivelul mării, dar nu ne spune dacă ar trebui să găzduim toți refugiații care doresc să își părăsească insulele.  Știința climei ar putea explica faptul că diferitele moduri de cultivare a alimentelor emit cantități diferite de gaze cu efect de seră în atmosferă; dar nu ne spune care ar trebui să fie dieta noastră.  Busola noastră morală poate proveni din studiul filozofiei, din convingerile noastre religioase sau din valorile culturale pe care le-am moștenit.  Și, bineînțeles, valorile altor oameni nu vor fi neapărat aceleași cu ale tale.  Iar acest lucru înseamnă că totul este politic – chiar și la scara unității familiale care decide unde să meargă în vacanță (nu toată lumea va fi de acord!), la scara unei națiuni care decide dacă să implementeze o taxă pe carbon sau la scara Națiunilor Unite care decide dacă un fond pentru „pierderi și daune” climatice este necesar și corect.  Știința sau, pentru a folosi tehnologia momentului, inteligența artificială, nu va rezolva aceste enigme politice.  Eu cred (și aici intră în joc propriile mele convingeri religioase) că suntem ființe umane cu o demnitate înnăscută și o sensibilitate morală și, deși suntem, de asemenea, modelați de istoria noastră culturală, avem, de asemenea, liberul arbitru.

Mike Hulme  este profesor de geografie umană, directorul Departamentului de Geografie al Universității  Cambridge și membru al Colegiului Pembroke, Cambridge. Anterior, a fost profesor de climatologie și cultură la King’s College London (2013-2017) și climatolog în cadrul Școlii de Științe ale Mediului de la Universitatea East Anglia (UEA). Profesorul Hulme a făcut parte din Grupul interguvernamental al Națiunilor Unite privind schimbarea climei (IPCC) între 1995 și 2001 și a contribuit la cel de-al doilea și al treilea raport de evaluare al IPCC, care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2007. IPCC a apreciat activitatea profesorului Hulme printr-un certificat personalizat de recunoaștere a contribuției sale în cadrul acestei organizații.

Profesorul Mike Hulme a publicat un număr impresionant de articole și cărți. Dintre ultimele, citez: Why We Disagree About Climate Change, (Cambridge University Press, 2009), Weathered: Cultures of Climate (SAGE, 2017), Reducing the Future to Climate: a Story of Climate Determinism and Reductionism (Osiris, 2011), Can Science Fix Climate Change? A Case Against Climate Engineering (Polity, 2014). A editat și co-editat cărțile Climates of the British Isles: Present, Past and Future (Routledge, 1997); Climate policy options post-2012: European strategy, technology and adaptation after Kyoto (Routledge, 2005), Making Climate Change Work For Us: European Perspectives on Adaptation and Mitigation Strategies (Cambridge University Press, 2010). În 2013 a publicat Exploring Climate Change Through Science and in Society: An Anthology of Mike Hulme’s Essays, Interviews and Speeches (Routledge), care reunește multe dintre cele mai populare scrieri ale sale despre schimbarea climei de la sfârșitul anilor ’80 încoace. În ultimii ani, a editat/co-editat volumele Contemporary Climate Change Debates: A Student Primer (Routledge, 2020) și A Critical Assessment of the Intergovernmental Panel on Climate Change (Cambridge University Press, 2023). De asemenea, ca autor, a publicat Climate Change – Key Ideas in Geography, (Routledge, 2021) și Climate Change Isn’t Everything (Polity, 2023).

[Pentru chibiții amatori de comparații, Profesorul Mike Hulme are un h-index 96. Un chimist român, relativ necunoscut, Claudiu T. Supuran, are un h-index 163. Laureatul Premiului Nobel pentru Fizică din 2022 și al premiului Wolf în fizică din 2010, Dr. John Clauser, are un h-index 31, de peste cinci ori mai mic decât al chimistului român.

A aprecia calitatea unui om de știință pe baza h-indexului său este ca și cum ai alege un vin după prețul sticlei, o brânză elvețiană după mărimea găurilor sau o ciocolată după conținutul de zahăr.]

[1] În 2021, în articolul Cultul cargo, uleiul Wesson și o climă în schimbare – Despre onestitate și integritate științifică am pus în contrast onestitatea științifică cu integritatea științifică folosind exemple climatice.

I started reading your latest book, „Climate Change Isn’t Everything: Liberating Climate Politics from Alarmism”, as an echo or a mirror image of Naomi Klein’s „This Changes Everything: Capitalism Versus the Climate” (2015). But then, I realised that climate change, according to you, involves many more things than capitalism, the forgetting or overlooking of whom has consequences.

The first aspect that caught my attention was the role of climate reductionism, a notion you defined since 2011, and present in several pages of your book. (I sparingly used this concept in some of my articles published on this platform between 2017 – 2022). How was this reductionism initially formed and how has it evolved from 2011 to the present?

Based on prevailing environmental conditions, past societies have often developed ‘comforting’ explanations – and hence ‘self-evident’ justifications – for the superiority of certain imperial races, cultures and economies. We see this pattern of thought in classical Greek and Roman cultures, but also in Enlightenment societies of western Europe and, later, the United States. This is the ideology of environmental determinism, which historians had largely discredited by the latter decades of the twentieth century. As the century drew to a close, however, a new form of environmental determinism began to gain ground, and I have called this ‘climate reductionism’. Climate reductionism asserts that because future climate is deemed predictable – for example, through Earth System models – then the human future as a whole can be predicted. There are many other dimensions affecting human and ecological futures that are inherently unpredictable – for example, technology, wars, pandemics, economic development, changes in religious or cultural values. But climate reductionists elevate a ‘predictable’ climate as the primary driver of change and hence the future can seemingly be made knowable. For climate reductionists the future becomes ‘climatised’.

Your book is mainly dealing with the concept of climatism, defined along an evolution line going from climate to climate change to climatization to climatism. You took care to differentiate your approach from that of Steve Goreham (Climatism!: Science, Common Sense, and the 21st Century’s Hottest Topic, 2010), arguing that climatism is an ideology, just another -ism like “racism, sexism, chauvinism or terrorism”. What are your reasons for this definition?

Ideologies can be thought of as structured set of beliefs that interpret social and political worlds and that are used to guide human action in those worlds.
Climate reductionism is the process by which increasing numbers of public and political matters of concern come to be understood as determined by changes in climate. Climatism then becomes the ideology – the settled belief – that the dominant explanation of all social, economic and ecological phenomena is a human-caused change in the climate. Climatism frames the complex political, socio-ecological and ethical problems confronting the world today first and foremost in terms of a changing climate, for example that climate change caused the Taliban to regain power in Afghanistan or that climate change lies behind the war in Gaza. Climate change is believed to make every problem worse and so ‘stopping climate change’ becomes the mantra which claims that every problem will be made better.
I believe that his ideology of climatism poses significant dangers for social justice, political freedom and future prosperity.

In a paper published in 2022 – The Green Church of Climatism – I argued that “Climatism has the attributes of a new secular religion, one in which nature has become the new God and climate change will become the new Apocalypse.” Does climatism as ideology incorporate religious tenets?

Climatism is unlike a religion in that it does not call upon a transcendent being or beings to give meaning or direction to human actions in the world. But as a socio-cultural phenomenon then perhaps it does have some similarities to certain styles of religion. It offers a totalizing narrative for materialists that seems to explain everything. And for some, defending climatism becomes the sole motivational goal in their lives. Some religious believers can be very dogmatic in their beliefs (although this is certainly not true of all; dogmatism is a wider human characteristic, not specifically a religious one). There are certainly many climatists who end up being very dogmatic in their beliefs, they become resistant to being challenged in their views, even quite angry when presented with contrary evidence. There is a very good book by Thomas R Dunlap called ‘Faith in Nature: Environmentalism as Religious Quest’ (Seattle: University of Washington Press, 2004), which explores this tendency in greater depth.

Chapter 5 – “Why is Climatism Dangerous?” describes some significant reasons for which we should avoid this ideological approach to climate change. Can you explain/exemplify them for our readers?

Some of the dangers of climatism can be traced back to the climatists’ belief that stopping climate change is the political project that trumps all others – that the end justifies the means – and that this goal must be achieved within a rapidly diminishing time window. In my book, I point out the dangers of promoting mono-causal climatic explanations for many of the world’s ecological and political disasters. For example, hurricanes can often cause extreme levels of damage and loss of life. But hurricanes are natural phenomena and even if human-caused climate change is contributing to them become a little more extreme there are many things that can be done to prevent or limit a hurricane turning into a major disaster: improving hurricane forecasts; building storm shelters; improving sea-walls; plans for more rapid and socially inclusive evacuations; etc. The one thing that will not help – at least not for an entire generation or more – is for climatists to say that the world needs to reducing its emissions of greenhouse gases. This will have no material benefit on hurricane risk for many, many decades to come, simply because of the inertia of the climate system. There are indeed good reasons to transition away from fossil fuels in our energy systems, but limiting the damage of hurricanes – and indeed of many weather extremes – is not one of them.

I also highlight how climatism’s appropriation of time scarcity (“there is only 10 years left to save the planet”) creates a set of inter-related psychological and political risks: widespread eco-anxiety, fear and disillusionment about the future, especially amongst teenagers and young adults; the suppression of open societal debate about competing values and goals, turning climate change into a post-political issue; and the illiberal and anti-democratic impulses that too easily follow from a zealous conviction that ‘there is no alternative’. Finally, I have drawn attention to the many ways in which single-minded pursuit of narrowly drawn climate-related policy objectives can lead to perverse outcomes.

In 2021, after the Nobel Prize in Physics was awarded to physicist Syukuro Manabe, I published immediately an article titled The noble lie and the Nobel Prize in Physics 2021. An English translation will appear in my new book “A voice in the wilderness – A changing climate, from fear to facts”, Cambridge Scholars Publishing, 2024. I was pleasantly surprised to find in your book a whole chapter – “Are the Sciences Climatist? The Noble Lie and Other Misdemeanors” – about “the use and misuse of climate scenarios”, “asymmetrical evaluation of climate impacts”, “the integrity of climate science” etc. What are the most outrageous noble lies you detected in climatism? When does a noble lie become ignoble?

The climate scientist Steve Schneider talked about the “double ethical bind” that climate scientists face. They have to speak the (scientific) truth of their investigations, with all the caveats and uncertainties. And yet, for Schneider, they also have to speak out publicly about the risks and dangers of a changing climate which, in order to get heard, might suggest they cut corners in their communication in order to draw attention to their case. He argued that they needed to do both things simultaneously, but that it was very difficult to get the balance right.
Schneider’s double ethical bind is why I talked in the book about Plato’s ‘noble lie’ which is the knowing propagation of falsehood or deception by an elite in order to maintain social harmony or to advance an agenda. In other words, the moral or political cause justifies the scientific lie. Some philosophers, such as Philip Kitcher, have argued that scientists might well be justified in deliberate falsehoods, or holding back some of the uncertainties of science, in order to advance climate advocacy. I disagree. If climate scientists, and climate communicators, go down this route they are in effect treating science just like any other form of political rhetoric and have abandoned those qualities that make science science.
In my book I give some examples of how climate science has been poorly communicated to the public and to politicians, maybe not always consciously telling a ‘noble lie’, but almost certainly influence sub-consciously by their felt need to make climate change appear more scary that it perhaps is. A well-known case of where scientific integrity was compromised occurred in the so-called Climategate controversy of 2009. This occurred at my old university – the University of East Anglia in the UK – when climate scientists illegally withheld climate data from other scientists who were asking for access to it in order to conduct their own scientific investigations. My ex-colleagues believed they were entitled to withhold the data because the other scientists were out to “try to prove us wrong”. But this breaks a central tenet of science, namely that all scientific theories and arguments need vigorous testing and challenge if we are to end up with scientific knowledge that is credible and worth sharing publicly.

As a geologist and geophysicist teaching climate change to both undergraduate and graduate students, I try to reinforce the principle „you can’t derive an ought from an is”, often associated with philosopher David Hume and his Is-Ought Problem. Your scientific work (books and articles) reflects the idea that one cannot logically derive a moral or prescriptive statement (an „ought”) solely from descriptive facts or observations (an „is”). In other words, we should trace a line between climatic data (temperatures, sea level variations, greenhouse gas concentrations etc.) and values (economic, environmental, social, cultural etc.) associated with them. Science (as is) and politics (as ought) may sometimes become a dangerous mixture. Do you agree with this approach in teaching climate change to young people or is there an alternative?

This question lies at the heart of human political and personal life: how do we decide, individually and collectively, what to do? And of course the challenges of a changing climate make this question an important one for all of us. (In other words, we can hardly ignore the issue). And in relation to science, in this case climate science, what role(s) do we want it to have in our decision-making? Quite often one hears the refrain from climate campaigners, ‘Listen to the science’, ‘Do what the scientists tell you to do’. But science reveals to us how the physical world works; it doesn’t tell us how to live. To decide who to marry, what hobby to pursue, which political party to vote for, which charity to give money to … and countless decisions besides … I am not going to ask a scientist. Or at least, I would give no more weight to a scientist’s opinion that other people I know and trust and respect.

So if climate science doesn’t tell us what to do about climate change, we have to find our guiding (moral) compass from elsewhere. Climate science might explain why sea-level is rising; but it doesn’t tell us whether we should accommodate all refugees who want to leave their islands. Climate science might explain that different ways of growing food emit differing amounts of greenhouse gases into the atmosphere; but it doesn’t tell us what our diet should be. Our moral compass may derive from our study of philosophy, from our religious beliefs, or from the cultural values we have inherited. And of course other peoples values will not necessarily be the same as yours. And this means that everything is political – even from the scale of the family unit deciding where to go on holiday (not everyone will agree!) to the scale of nation deciding whether to implement a carbon tax or to the scale of the United Nations deciding whether a climate ‘loss and damage’ fund is needed and fair. Science, or to use the technology of the moment, artificial intelligence, will not resolve these political conundrums. I believe (and here my own religious beliefs come into play) we are human beings with an innate dignity and a moral sensibility, and although we are also shaped by our cultural history we also have free will.

Michael Hulme is Professor of Human Geography and Head of the Department of Geography at the University of Cambridge, and also a Fellow of Pembroke College, Cambridge. He was formerly professor of Climate and Culture at King’s College London (2013-2017) and of Climate Change in the School of Environmental Sciences at the University of East Anglia (UEA).
He led the preparation of a series of climate scenarios and reports for the UK Government and in 2007 received a personalized certificate from the Nobel Peace Prize committee in recognition of his ‘significant contribution’ to the work of the United Nations’ IPCC.
Professor Hulme has published a remarkable number of books and scientific articles (h-index 96). He is best known as the author of Why We Disagree About Climate Change, published in 2009 by Cambridge University Press and which was named by The Economist in December 2009 as one of their four Books of Year for science and technology. He is also the author of Weathered: Cultures of Climate (SAGE, 2017), Reducing the Future to Climate: a Story of Climate Determinism and Reductionism (Osiris, 2011), and Can Science Fix Climate Change? A Case Against Climate Engineering (Polity, 2014). He has edited the books Climates of the British Isles: Present, Past and Future, „Climate policy options post-2012: European strategy, technology and adaptation after Kyoto” co-edited with Bert Metz and Michael Grubb and in 2010, co-edited with Henry Neufeldt, Making Climate Change Work For Us: European Perspectives on Adaptation and Mitigation Strategies. In 2013 he published Exploring Climate Change Through Science and in Society: An Anthology of Mike Hulme’s Essays, Interviews and Speeches, which brings together many of his more popular writings on climate change since the late 1980s. In recent years he has edited the volume Contemporary Climate Change Debates: A Student Primer (Routledge, 2020) and is the author of Climate Change (Key Ideas in Geography) (Routledge, 2021).
His last book, Climate Change Isn’t Everything (Polity, 2023), is at the heart of this interview.