Recenta criză din Kazahstan, poate mai puțin previzibilă prin propagarea și amploarea sa, a captat pe bună dreptate atenția analiștilor, fiind prin urmare atent monitorizată și dezbătută. Ideile de mai jos încearcă identificarea unor aspecte din istoria acestui spațiu eurasiatic, utile poate în fortificarea palierelor de analiză, cu atât mai mult cu cât am considerat relevant în a lectura și surse deschise din zona lingvistic-culturală de limbă franceză. Obiectivul a fost acela de a întregi pe cât posibil un studiu ce are ca fundament istoria, aceasta din urmă fiind, nu-i așa, “învățătoarea vieții”. Palierul analitic sus-menționat este fără îndoială timpuriu cu atât mai mult cu cât reverberațiile acestei crize sunt departe de a se fi estompat pe deplin. Asupra acestor subiecte s-au pronunțat de altfel mai mulți autori. Îmi îngădui să citez recentul interviu al lui Armand Goșu în care un loc important îl ocupă perpetuarea clanurilor kazahe („Ulî Juz”/”Orta Juz”/”Kașî Juz”) alături de observația potrivit căreia „perioada sovietică nu a reușit nivelarea vechilor structuri sociale.” Autorul merge și mai departe și menționează așa numitul “clan al Șapâraștilor” (din cadrul „Ulî Juz”) din care provine și fostul președinte Nazarbaiev.
Dintotdeauna, acest spațiu uman a fost imens și astăzi vorbim de o populație de aproximativ 19 milioane de locuitori la o suprafață de 2.724.900 km pătrați. În urmă cu mai multe secole, actualul teritoriu ce cuprinde Uzbekistan (cu vestitele orașe Samarkand și Buhara), Kârgâzstan, Kazahstan și regiunea Xinjiang din R.P. Chineză (aspect deloc neînsemnat) a fost parte a imperiului mongol, sub conducerea lui Djagatai, cel de al doilea fiu al lui Genghis-Han. În istoriografie, acesta apare și sub numele de Chagatai sau Tsagadai. Capitala statului său (Kashgaria) se numea Almarikh și astăzi este orașul Yining din regiunea Xinjiang.
În anul 1465, aproximativ 200 mii persoane, nemulțumite de conduita hanului uzbec Abilkhair și conduse de un anume Janibeg, au emigrat pe actualul teritoriu kazah. Aceștia, nomazi, au fost denumiți kazahi, cuvânt ce se poate traduce prin independenți. Următoarele două secole (mai ales sec XVI) au adus cu ele însele nu numai individualizarea unei imagini a kazahilor “stăpâni ai stepelor” și pricepuți călăreți dar și începuturile unui stat (kazah) independent, în stepele dintre Marea Aral și munții Altai, la est de Marea Caspică. S-au distins figurile hanilor kazahi Burunduk (1488-1509) și Kasim (1509-1518).
Semnificativ, poate până în zilele noastre, a fost procesul de divizare a kazahilor în trei Hoarde (Iuz/Juz) distincte, manifestat odată cu domniile succesive ale celor trei fii ai lui Kasim Han (1518-1538): Hoarda Mare (sud-estul Kazahstan-ului actual), Hoarda Mijlocie (regiunea centrală de stepă și estul Mării Aral) și Hoarda Mică (între Marea Aral și fluviul Ural). Elocvent este că acest din urmă fluviu (Ural, fostul Yaik) este unul euro-asiatic, se varsă în Marea Caspică și mărginește astfel cele două continente.
Ca elemente de organizare tribală, fiecare Hoardă era condusă de un han, acesta fiind asistat de șefi de trib numiți sultani precum și de bei sau batyri, în calitatea lor de șefi de clanuri ce compuneau respectivele triburi. Poziția hanului depindea în bună măsură de loialitatea sultanilor și batyrilor. Este de subliniat că, în pofida tentativelor de unire a Hoardelor (fiul Hanului Kasim pe nume Haqq Nazar ocupând chiar orașul Samarkand o perioadă), procesul de fragmentare politică a continuat. Singurul element coagulant a fost amenințarea așa numiților oirați (o grupare de patru triburi mongole mai cunoscută sub denumirea de djungari/Zuungar/dzungar). Hanul kazah Teuke (1680-1718) i-a învins pe aceștia din urmă datorită unirii temporare a celor trei Hoarde.
Bakyt Alicheva-Himy, în lucrarea sub titlul Kazakhstan: le retour aux origines?, explică printre altele semnificația modului de organizare socială și politică denumit Hoardă. Este vorba despre clanuri tradiționale ce s-au perpetuat inclusiv în contemporaneitate (sec. XX). În anul 1917 (unul revoluționar în Rusia) „Hoarda Mare era divizată în 10 sub-grupe și cuprindea un procent de 25% din kazahi; Hoarda Mijlocie cu 6 sub-grupe cuprindea 41% din kazahi iar Hoarda Mică, cu 3 sub-grupe 34% din kazahi.” Între aceste Hoarde, relațiile sociale au fost și au rămas destul de complexe, fiind evidente diferențele de apartenență (mulți demnitari au provenit din Hoarda Mare). În anii post-1991 (Kazahstan a fost ultimul stat fost sovietic ce și-a declarat independența, aspect deloc de neglijat în tratarea acestui subiect), fostul președinte Nazarbaiev a realizat necesitatea unei coeziuni la nivelul națiunii, pronunțându-se explicit împotriva „tribalismului.”
Istoria acestui spațiu a continuat să fie una complicată. Rusia țaristă, la care inițial kazahii au căutat protecție în fața amenințării mongole continue, a anexat teritoriul stăpânit de cele trei Hoarde (mijlocul secolului XVIII) și a început un proces de „sedentarizare forțată” ce a continuat, evident sub alte forme, și în perioada sovietică. Kazahstan a devenit „o zonă de ariergardă importantă”, fiind destinația finală a deportărilor, locație a uzinelor de armament (în perioada celui de al doilea război mondial) dar și teritoriu a cărui colonizare a fost stimulată (de Rusia) din motive economic-agricole. Acest aspect a fost unul obsedant în abordarea economică a decidenților sovietici dacă ne gândim la politica lui Nikita Hrușciov și cultivarea cerealelor în aceste ținuturi („campania de desțelenire a pământurilor” a fost lansată nu întâmplător în anul 1954 la Tselinograd/Astana/Nur-Sultan) dar și mai înainte, la politica stalinistă bazată pe represiune (foamete și deportări), pe sedentarizarea obligatorie a unui popor a cărui tendință nomadă a fost una ce ținea de propria sa istorie.
Interesant de semnalat, în contextul perioadei sovietice, este că de abia în anul 1936 (la 5 decembrie) s-a înființat Republica Socialistă Sovietică a Kazahstanului, „de vină” fiind alăturarea kazahilor și kârgâzilor. De fapt, kazahii au fost denumiți kârgâzi iar aceștia din urmă kara-kârgâzi, kara însemnând negru în limbile turcice. Inițial s-a constituit Republica Socialistă Sovietică a Kârgâzilor (RSSA). Legăturile între cele două state sunt extrem de strânse și astăzi, de altfel tulburările din Kazahstan fiind urmărite cu deosebită îngrijorare la Bishkek.
Începuturile noului stat independent Kazahstan s-au confundat cu ultimul deceniu al secolului XX. Implozia URSS s-a tradus printr-un vid ideologic și politic la care s-au adăugat (conform Bakyt Alicheva-Himy) clivaje sociale persistente și cumva caracteristice obsedantei tranziții: bogat versus sărac, urban versus rural etc. Noua identitate, coeziunea statului, preeminența laicității (inclusiv în alegerea drapelului național „fără niciun element de identificare religioasă”), un nou imn, o nouă Constituție (23 ianuarie 1993), o nouă capitală (Astana, inaugurată la 10 decembrie 1997 ca „simbol al renașterii și reînnoirii în toate domeniile”, acestea au fost cuvintele președintelui Nazarbaiev). Toate au fost gândite ca aspecte definitorii și vizibile ale emergenței unui actor statal la frontiera continentelor, în plus posesor de importante resurse.
Explicațiile acestor acte și decizii sunt multiple. Trebuie luat în seamă, de exemplu, îndelungatul proces de rusificare. Și astăzi, mai cu seamă în partea de nord a țarii, la Astana/Nur-Sultan, prezența rusă este de aproximativ 20% din populație. Până în anul 2003, Primar în Almaty a fost rusul Viktor Hrapunov iar până în anul 2000 Procurorul General și Ministrul pentru Probleme Sociale au fost de asemenea ruși. Nu poate fi trecută cu vederea întinderea teritorială foarte mare, ce aduce cu sine necesitatea unui efort centralizator politic și instituțional, apoi instabilitatea simbolizată inclusiv de existența succesivă a patru capitale de-a lungul unui secol (Orenburg 1920-1924, Kizil-Orda 1924-1929, Alma-Ata/Almaty 1929-1996, Astana/Nur-Sultan 1997- ).
Este extrem de importantă și coabitarea a două limbi vorbite în paralel dar concomitent: limba kazahă, apropiată de kârgâză, ambele din familia uralo-altaică, respectiv limba rusă. Este sugestivă în acest context, ca simbolistică (geo)politică, alegerea alfabetului, fiind preferat cel chirilic în Kazahstan și Kârgâzstan, în vreme ce Turkmenistan, Uzbekistan și Azerbaidjan au ales alfabetul latin. Pe fondul acestei complexități remarcabile, a avut loc și personalizarea regimului și constituirea unei elite restrânse de clan, elită constituită din apropiați ai președintelui Nazarbaiev. A se vedea ascensiunea fiicei sale, Dariga Nazarbaieva precum și fuziunea, în anul 2006, a partidului său, Asar, cu cel oficial Otan, apărând astfel noul partid oficial dominant, Nur-Otan.
O observație importantă trebuie făcută în legătură cu procesul de rusificare, inclusiv sub mantia ideologic-politică a sovietizării. Așa numita mankurtizare (depersonalizare) și creare a homo sovieticus a eșuat în Kazahstan. În 22 septembrie 1989 (URSS încă exista, perestroika era în plină desfășurare), a apărut „Legea Republicilor Socialiste Sovietice asupra limbilor” prin care s-a stipulat existența „limbii de Stat” (Gosudarstvennyy Yazyk) kazahe alături de „limba relațiilor interetnice” (Yazyka Mezhnatsional Nogo Obshcheniya) adică limba rusă. Normele respective au marcat eșecul istoric al marginalizării etnicității poporului prin recunoașterea identității etnice a statului kazah. Aceeași preocupare pentru coeziune statal-națională, pentru afirmarea particularității kazahe, avea să fie oglindită și de legile succesive privind limba kazahă. „Trebuie să facem toate eforturile pentru dezvoltarea limbii kazahe ce constituie principalul vector unificator al tuturor kazahilor”, spunea Nursultan Nazarbaiev în 1997. În 2007, același Nazarbaiev propaga ideea de „trinitate a limbilor” (Triyedinstvo Yazykov), adică necesitatea cunoașterii limbilor kazahă, rusă și engleză de către toți cetățenii.
Tulburările de la începutul acestui an au adus în prim-plan problemele unui stat a cărui funcționalitate anterioară, în ultimele trei decenii, a fost una destul de liniară, chiar dacă „asezonată” cu ceea ce Maximilian Hess identifica drept defecțiuni (malfunctions) ale acestui stat în tranziția post-sovietică: stagnarea politică îndelungată, constituirea și afirmarea unei elite cleptocratice, distribuția inegală a resurselor. Unul dintre marile pericole este reprezentat de posibilul exod al elitei de business în contextul reapariției demonstrațiilor ce pot căpăta caracter violent și urmate, poate, de intervenția străină. La acest punct este important faptul că există, fără îndoială, diferențe în percepțiile marilor vecini ai Kazahstanului (Federația Rusă, R. P. Chineză). Pentru Beijing, prioritare sunt securitatea energetică și interesele economice iar principala preocupare este în legătură cu securitizarea conductelor de gaze naturale ce tranzitează teritoriul Republicii Kazahstan. În privința Rusiei, autorul sus-menționat pune în evidență caracterul specific și limitat al intervenției militare de sprijin („forță suficientă pentru a îndeplini misiunea dar nu mai mult”).
Benjamin Levystone reliefează în media de limba franceză cauzele economice inițiale ale protestului cvasi-generalizat: „Guvernul a dorit încetarea subvenționării prețului gazului natural lichefiat pentru consumatori, cu sprijinul unei piețe ce, în locul său, ar fixa cotația. În ultimele zile prețurile litrului de gaz natural lichefiat au trecut de la 60 la 120 tenge. S-au dublat în câteva zile.” Autorul analizei respective observă însă și „respingerea populară a unei caste ce s-a constituit în jurul unei persoane ce a confiscat timp de 30 de ani toată puterea în țară”, alături de perceperea de către societate a existenței unei președinții bicefale în pofida retragerii (dacă nu aparente, cel puțin incomplete) a lui Nazarbaiev. Despre acesta din urmă, Levystone spune pentru publicul francofon că „nu a plecat niciodată cu adevărat de la putere”, ceea ce nu a putut împiedica acțiuni în stradă altădată de neconceput dar extrem de elocvente, cum ar fi dărâmarea statuii lui Nazarbaiev în orașul Taldykourgan.
La fel ca mai toți cei care au relatat sau au analizat ultimele evoluții din Kazahstan, și analistul francez a insistat asupra inevitabilității intervenției CSTO, adică Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, o alianță ce grupează Rusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Belarus și Armenia. Explicația acestei din urmă acțiuni politic-militare este multidimensională: Kazahstan este singurul stat din Asia Centrală ce are frontieră comună cu Federația Rusă; existența unei însemnate minorități ruse; relații comerciale bilaterale extinse; prezența Baikonur (locație din care Rusia își lansează sateliții); evitarea contagiunii mișcărilor protestatare, etc. Concluzia lui Levystone este una fără echivoc: „Rusia nu avea cum să nu intervină.” Încheierea fazei acute a acestei crize nu înseamnă însă cu siguranță o pacificare pe termen nelimitat („vor exista un înainte și un după”) însă, cel mai probabil, tot ceea ce a simbolizat continuitatea regimului și a fidelilor fostului președinte Nazarbaiev a ajuns la final. Distanțarea lui Kassym Jomart Tokayev față de predecesor a fost evidentă însă doar pe parcursul și în perioada imediat următoare tulburărilor, nu înainte. Viitorul ne va lămuri dacă s-au separat apele definitiv sau această insuficientă și incompletă tranziție va continua.
Experimentatul analist turc Cengiz Candar surprinde un alt aspect important, anume relevanța scăzută, în contextul crizei kazahe, a OTS (Organizația Statelor Turcice), a cărei președinție rotativă este exercitată anul acesta de Turcia, după summit-ul de la Istanbul din 12 noiembrie 2021. Candar subliniază că „Kazahstan nu a bătut la ușa OTS”, iar această exprimare dă o semnificație aparte alegerii leadership-ului kazah în rezolvarea unei situații foarte grave: apelul la CSTO (Organizația Tratatului de Securitate Colectivă). Acel „NATO turcic” despre care se vorbea în octombrie 2020 (cooperare militară strânsă între Kazahstan, Uzbekistan și Turcia) este încă departe de a fi o realitate. Autorul a remarcat sprijinul la nivel verbal al președintelui Erdogan adresat lui Kassym Jomart Tokayev dar îl definește ca „low-key”. Întregul episod marchează astfel un eșec al OTS și al Turciei în tentativa de a reprezenta poli influenți în regiune.
În finalul articolului îmi îngădui să supun atenției studiul lui Paul Stronski, Kazakhstan’s Unprecedented Crisis, din conținutul căruia observația referitoare la un istoric al mișcărilor protestatare merită reținută. Nu întâmplător, cu zece ani în urmă (2011) au avut loc tulburări atât la Aktobe (atentat) cât îndeosebi la Zhanaozen, centru al protestelor atât în 2011, cât și acum. Cu siguranță, în mediul online a existat și a persistat un „mit Zhanaozen” și aici Paul Stronski identifică rațiunea alăturării rapide a manifestanților din alte orașe în ianuarie 2022. Autorul este categoric în a afirma că “era Nazarbaiev a luat sfârșit.”
Este fără îndoială prea devreme pentru a desprinde concluzii sau a creiona posibile evoluții în urma acestor evenimente. Se poate însă reflecta că o poziție geografică strategică la confluența Europei și Asiei, la braț cu resurse importante, generează avantaje dar și provocări pe măsură. Procesul este destul de recent pentru a fi analizat din perspectiva a ceea ce Fernand Braudel și Școala de la Annales numeau longue durée a istoriei. Omogenizarea și coeziunea statului kazah sunt oricum obiective dificile pe fondul existenței unor organizări de clan și a coexistenței unor culturi diferite, în condițiile în care poli mari de putere și influență în politica mondială sunt în imediata vecinătate. Să nu uităm că Președintele chinez Xi Jinping a lansat chiar la Astana/Nur-Sultan, în 2013, inițiativa intitulată “new economic belt along the Silk Road”. Probabil că multe dificultăți ar fi putut fi, probabil, abordate în mod diferit dacă elemente indispensabile de reformă internă ar fi fost implementate, cum spune Denis Cenușă, sub forma “democratizării regimului politic și a calității guvernanței”. De urmărit în continuare, toate opțiunile fiind deschise, în ce măsură va exista voință politică la nivel executiv și al conducerii de stat în a schimba din temelii un registru dominat în ultimele trei decenii de figura celui supranumit Elbasy.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Excelente detalii (și surse) pentru cei ce studiaza evoluțiile din zonă.
Este primul articol – la care am avut acces – in care se aminteste „colonizarea” – „pamanturilor destelenite” initiata in anii ’50 de Hrusciov si existenta unei minoritati rusofone – ii zic asa pentru ca s-a venit din toate republicile sovietice si limba rusa, comuna tuturor, i- omogenizat -subestimata se pare, numeric, de catre autor. Si este un lucru important; Soljenitin preconiza anexarea norului Kazahstanului la Rusia ! Las-ca el vedea si Basarabia tot pe-acolo…Nu-l aminteste nici pe marele scriitor Kazah de limba rusa, Cinghiz Aytmatov, de la care ne-a ramas si termenul de „mancurt”,cu semnificatia lui cu totul speciala …
In afara de context dar, eu zic ca „dizidentii” din imperiul sovietic, ca si cei din imperiul tarist nu au avut, ca persoana fizica, vreo preocupare ca imperiul ar fi o inchisoare, un mod de asuprire a popoarelor ne-ruse.
Ba as zice ca din punctul asta de vedere ei vedeau Maica Rusie datoare sa „protejeze” popoarele. Dominatia ruseasca asupra celorlalte popoare era ceva de la sine inteles.
Vezi si „rusificarea”: o data ce limba rusa era limba oficiala pe tot intinsul imperiului (chiar daca diferite etnii isi pot vorbi limba materna, se puteau (se pot) face oricand mutari masive de populatie pentru a impune dominatia ruseasca, nu musai cu etnici rusi, suficient sa fie rusofoni, ca sa se poata supune stapanirii de la „centru”.
1. Despre Basarabia,Soljenitsyn declara ca nu sunt slavi, si daca vor n-au decat sa se uneasca cu Romania!El era preocupat de o uniune slava,Belorusia,Ucraina-evident, Rusia si nordul Kazahstanului-„pe acolo treceau rar, turmele kazahilor”!
2. Cinghiz Aitmatov a fost un scriitor kyrgyz, nu kazah;foarte mare scriitor, imi amintesc de „Vaporasul Alb”!
Un articol surprinzător despre o zonă cu un teritoriu uriaş, foarte puţin cunoscută de europeni în general şi de români în special. Ce ştim noi despre Asia Centrală? La nivel comun, ştim de Hanul mongol Gingis Han care a construit cel mai mare Imperiu din istorie( din Europa până în China şi India), că acesta a paralizat pentru aproape 400 de ani formarea unui stat Rus, că din zona asta au venit turcii, maghiarii, bulgarii cu mari implicaţii în structura actuală a Europei şi cam atât. Aa, a mai fost momentul Cruciadelor când statele din Vest au fost înfrânte de o combinaţie islamică arabo-turcă şi apoi cucerirea Constantinopolului de către de turci, până la asediile Vienei. În general, Europa de Vest a fost pasivă după Cruciade, deşi a avut unele conflicte prin Spania cu arabii şi cu Turcia în Europa. De vreo 200-300 de ani Occidentul a lăsat Asia Centrală în plata Imperiului Rus şi a Imperiului Otoman pe care le încăierau între ele doar pentru a nu mai năvăli prin Europa. Şi atât.
Azi ne trezim foarte surprinşi că nu ştim mai nimic despre această zonă uriaşă, care ne-a trimis în jurul nostru pe turci, maghiari şi bulgari. Şi care, iată, devin din nou prezenţi în partea noastră de Lume. Fiindcă, ne place sau nu, noi în Istorie am avut de-a face mai mult cu popoarele asiatice decât cu cele din Europa de Vest….
Da imperiul mongol a fost uriaș, însa un pic mai mic decât cel britanic la 1920, imperiul mongol a ajuns pana in Vietnam si Tailanda!
Extrem de interesant! Mulțumiri autorului
Nu stiu ce sa spun… insa pe scuturile politistilor care au ajutat la restabilirea ordinii constitutionare scria cu litere LATINE.
Kara mai inseama si Nord in limbile turanice, iar franceza are si azi sunete uralo-altaice!
(ce sa mai vorbim de maghiara ori Bulgara – o limba disparuta a turanicilor care au incalecat slavii de Sud si urmasii „daco-romanilor” din hun e doara)
Marog, conductele din Kazahstan sunt de baza pentru chinezi, acolo, ca si pacea etnicoreligioasa din regiunea chineza preponderent muslimana prin care trec acele conducte.
Grija cea mai mare a fost evitarea unei contagiuni privind la Afganistan (iran si pachistan – atat pt chinezi cat si pentru rusiii care au acush un sfert din pop federatiei ruse MUSULMANA)
Ar trebui niste precizari legate de ce au facut rusii – casapire sistematica in timpul Revolutiei, foamete planificata ca in Ucraina, cu peste 2 milioane de morti (cele mai mari si atroce gulaguri, daca ar fi relevanta vreo clasificare), deteriorarea solului cu prostiile lui Hrusciov, poluare, etc. Nursultan e omul rusilor, care a fost considerat rasuflat si de moda veche si a fost inlocuit tot cu un om al rusilor, mai putin experimentat deocamdata. Nu e un detaliu. Daca se mentin structurile de hoarda si clan presovietice, se mentine si amintirea atrocitatilor, in ciuda numarului mare de mancurti.
Mancurtizarea nu e despresonalizare asa, ca la un concert de rock. La nivelul unei societati inseamna atrocitati sistematice impotriva majoritatii populatiei nu niste scapari de violenta izolate.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mancurt : <>
Nu e folosofie. Toata lumea din zona respectiva stie ce insemna.
Nu am inteles daca autorul e de acord cu Levystone ca rusia nu avea cum să nu intervină. Un diplomat al unei tari NATO vede nicio alternativa? Ca sa intelegem macar pozitia morala.
Simplu: Rusia nu-si permitea sa nu intervina. Nu e ca si cum erau obligati de o putere mai presus decat a lor.