Prognozele recente ale Comisiei Europene indică practic stagnarea economiei României în 2026, cu o creștere estimată de doar 0,1%, în condițiile unei inflații ridicate și ale consolidării fiscale. Ultimele date statistice puse la dispoziția noastră de INSSE privind PIB-ul și informațiile privind rata inflației indică un fapt care era deja evident. În România este criză economică, este aparent și recesiune. Chiar dacă statisticile nu ne-ar spune asta, în cea mai mare parte a țării se vede criza prin concedieri, reduceri de salarii, de premii, de sporuri, în benzinării, in ce putem pune în coș din salar față de ce puteam pune în coș anul trecut sau acum doi ani. Economia poate discuta încă despre definiții tehnice. Oamenii discută deja despre supraviețuire economică.
Criza din 2026. Cauze
Întâi trebuie să lămurim ce criză avem, ce cauze are, și apoi avem o șansă să rezolvăm criza sau, eventual, să nu împiedecăm economia să iasă singură din criză.
Crizele nu sunt cauzate de un singur fenomen, ci de o acumulare de fenomene pe o perioadă relativ lungă de timp. Curbele economiei cresc treptat și se prăbușesc scurt. Dacă dezvoltarea este de regulă cuprinsă în intervale de 4-8 ani, crizele au durate mult mai scurte cu o cădere mult mai abruptă decât a fost creșterea. Acest fenomen recurent în datele statistice este cauzat de modul în care funcționează piețele, și de mecanismele psihologice care modelează comportamentul uman.
Principala cauză a crizei vehiculată în discursuri, postări pe diverse platforme este deficitul bugetar excesiv. Deficitul bugetar excesiv este o problemă pentru că nu este o soluție la criză în modul cum au crezut unii.
Dacă examinăm evoluția PIB după revenirea din criza COVID observăm o plafonare a creșterii economice concomitent cu o creștere permanentă a deficitului bugetar. Creșterea economică după COVID a fost mereu stimulata de deficite bugetare ridicate. După 2022 observăm o plafonare a creșterii economice în condițiile unui deficit bugetar ridicat și apoi o scădere în ciuda creșterii deficitului.
Din punctul meu de vedere deficitul bugetar ca instrument de politică economică are efect pozitiv temporar, dar acest efect suferă de randament descrescător pe măsură ce deficitul se perpetuează și crește. Deficitul a mascat, amânat și compensat temporar dezechilibre structurale, dar cu eficiență descrescătoare. Putem spune că deficitul generează dependență și rezistență a organismului economiei în timp.
Trebuie spus că nu orice deficit are efect de stimulare economică și nu oricât timp. Desfăcut în elemente componente, fiecare procent de deficit înseamnă cheltuieli concrete cu personal, cu bunuri și servicii, sau investiții. Aici abordarea macro dă greș, pentru că face o medie forțată între elemente de cheltuieli cu mecanisme de redistribuire diferite și un impact diferit asupra economiei. Propagandistic se vehiculează cifre de personal, cifre legate de cheltuieli sau investiții cu prezumții hazardate legate de eficiența reducerii unora și majorării altora. Spun hazardate pentru că lipsesc calculele pentru fundamentarea corectă a deciziilor, sau, dacă există, transparența lor lipsește
Privind economia ca pe un sistem și considerând deficitul ca element de stimulare se constată doar că eficiența stimulării scade din 2021 și scade și mai mult în 2024-2025. Nu pot spune dacă valoarea sau structura deficitului sunt relevante, dar pot spune că efectele empirice sunt slabe sau negative.
În condițiile unei inflații ridicate și ale unor dezechilibre structurale persistente, creșterea deficitului bugetar începe să semene cu accelerarea unei mașini aflate deja în derapaj pe gheață: motorul se turează mai puternic, consumul crește, dar tracțiunea economică reală devine tot mai redusă, iar riscul pierderii controlului crește. În aceste condiții, majorarea deficitului bugetar nu mai funcționează ca un mecanism eficient de relansare economică, ci riscă să amplifice dezechilibrele existente.
Mai mult, în actualele condiții structurale, inclusiv fluxurile masive de capital pot accentua temporar aceste dezechilibre, deoarece economia nu mai are suficientă capacitate internă de a transforma eficient resursele financiare suplimentare în productivitate, competitivitate și creștere economică sustenabilă. Problema nu este existența fondurilor europene, ci capacitatea economiei de a transforma eficient aceste resurse în competitivitate internă.
Deci, ce cauze are în final această criză?
Eu consider ca elemente fundamentale ale crizei în primul rând energia, în al doilea rând resursele umane și în al treilea rand costul capitalului.
Energia este prea scumpă în România atât pentru consumatori, cât și pentru industrie. Nu mă refer aici la comparații cu alte piețe din UE, ci la ceva intern și profund legat de faza specifică de dezvoltare în care ne aflăm.
Profiturile din energie și, spun gurile rele, chiar supraprofiturile au devenit o frână de competitivitate pentru aproape toate sectoarele economiei, reducând inclusiv presiunea pentru eficientizare în anumite zone ale sectorului.
Consumul privat de energie este pe termen scurt și mediu puternic inelastic. Asta înseamnă că scumpirile din energie au consumat treptat puterea de cumpărare din restul economiei, afectând negativ marjele companiilor, recuperarea investițiilor, atractivitatea noilor investiții și capacitatea de angajare.
Șocul energetic pare să fie una dintre principalele cauze atât ale inflației persistente, cât și ale scăderii eficienței deficitului bugetar ca mecanism de stimul economic.
Forța de muncă, resursele umane, sunt alt punct slab. Ani de zile Romania a exportat forță de muncă din păturile potențial cele mai productive. Exportul de forță de muncă este o investiție în educație care nu se mai recuperează, o pierdere de PIB potențial, și, în cele din urmă o frână masivă pentru dezvoltare. Sumele primite din ceea ce trimit acasă românii sunt destul de importante, dar sunt un mizilic față de ceea ce ar fi putut produce românii aici dacă mediul le era favorabil.
Probabil o rată a șomajului mică pare un indicator bun, dar dacă ascunde emigrație, e o problemă structurală foarte serioasă, probabil ireversibilă pe termen scurt și mediu.
Din păcate investițiile în piața financiară au prea puțin efect asupra unei probleme fundamentale a economiei României, deficitul comercial. Chiar dacă fluxurile financiare de la UE si investițiile de capital pot echilibra contul curent, problema fundamentală rămâne, și pe termen lung este o vulnerabilitate perpetuă.
La un nivel fundamental, un cost al capitalului de 8-10% este destul de mare pentru o economie care crește cu valori sub 2-3%. Atunci când statul iese pe piața financiară să concureze pentru economiile populației, practic consumă și capitalul care ar fi trebuit să finanțeze investițiile realmente productive, cele private. Dacă băncile finanțează statul în loc să finanțeze investițiile private, în final și băncile devin un mecanism de extragere din veniturile fiscale. Dacă finanțarea statului devine preponderentă, practic, sistemul economic se fragilizează. Ca să fie mai clar, capitalul împrumutat de stat extrage exact sumele care ar fi putut capitaliza creșterea bazei de fiscalizare. În context, majorarea TVA agravează situația pentru că implicit diminuează marja comercianților și acumularea de capital productiv. Avem așadar un efect de forfecare generat de lipsă de capital (capital scump) și diminuarea consumului global (Prin TVA).
Ca să fiu mai clar, scumpirea energiei, emigrația acumulată și costul capitalului au funcționat ca trei constrângeri care au blocat creșterea economică pe care ar fi trebuit să o faciliteze deficitul bugetar. Cu energie scumpă, forță de muncă insuficientă și capital scump, investițiile private productive au fost inhibate. Evident această inhibare nu este singulară, nu putem face abstracție de alte condiții de mediu nefavorabile, dar energia, forța de muncă și costul capitalului sunt factorii cheie pentru mediul investițional.
România este în faza în care trebuie să tranziționeze de la modelul ”forță de muncă ieftină” la nivelul superior. Tranziția este o fază de vulnerabilitate.
Mecanismul crizei
Economia este o mare rețea în care oamenii, companiile si instituțiile sunt noduri. Fluxurile de schimb generate de tranzacții între noduri sunt ceea ce măsurăm prin PIB. Cele trei constrângeri despre care vorbeam nu acționează separat, ci prin slăbirea progresivă a rețelei economice
Un șoc de prețuri în sectorul energetic modifică fluxurile de numerar deoarece pentru aceeași cantitate de energie circulă mai mult numerar, în condițiile unui consum puternic inelastic.
Potențialul rețelei este la un nivel fundamental dependent de numărul și calitatea nodurilor de bază, oamenii, și de funcționalitatea agregărilor de noduri fundamentale (companii, organizații, instituții). Emigrația persistentă reduce numărul de noduri capabile de contra-prestație pentru fluxurile de numerar. Dincolo de prețul muncii, reducerea numărului de noduri fundamentale productive reduce potențialul de combinații de noduri productive agregate (companii).
Băncile, firmele din energie și statul sunt noduri agregate centrale ale rețelei. Ele pot rămâne stabile mai mult timp, dar pe măsură ce nodurile periferice (oameni și IMM) slăbesc și dispar, este inevitabil ca declinul să se propage spre interior. Acest model se potrivește cu modul în care se simte diferențiat criza, pornind de la oamenii izolați din zone izolate (periferia extremă) spre oameni din comune, orașe mai mici și implicit companii mici, periferice, și apoi spre miezul rețelei.
O fotografie a rețelei actuale arată profituri mari în zonele cu consum inelastic (energie, bănci) și profituri în scădere dramatică și declin în zonele cu consum elastic și periferice din punct de vedere al rețelei.
În context, politicile prudențiale, și implicit creșterea profiturilor băncilor, presupun evitarea conexiunilor cu nodurile problematice și concentrarea pe nodurile aparent solide. Aparent sistemul bancar arată bine, are indicatori buni, profitabilitate bună. În substrat sistemul se fragilizează treptat pe măsură ce dispar noduri și legături.
Oamenii, nodurile fundamentale ale rețelei sunt slăbiți prin mai multe canale. Calitatea vieții unui om din perspectiva rețelei este dată de numărul de fluxuri și conexiuni pe de o parte și cantitatea de resurse de care dispune. Criza consumă resursele prin dobânzi sub inflație la depozite, prețuri crescute și slăbirea sau dispariția relațiilor de schimb bani contra muncă. Atunci când se consumă rezervele de resurse, încetul cu încetul se rup relații de schimb și rămân doar relații fundamentale, și, la un moment dat, omul părăsește rețeaua (emigrație sau prosum extrem).
Ceea ce trebuie să se înțeleagă este că nodurile centrale nu sunt iertate de criză. Dacă se prelungește și se acutizează apare fenomenul de selecție a nodurilor centrale. Atunci asistăm la falimente de bănci, firme mari, desființări de instituții.
Pe măsură ce legăturile dintre noduri devin mai slabe și mai puține crește entropia socială și apare riscul de dezagregare în cascadă.
Fereastra 2027 mai este deschisă?
Așa cum spuneam într-un articol precedent, începând cu 2027 este posibil să existe o fereastră de oportunitate pentru schimbarea modelului economic în România generată de dispariția treptată a unor constrângeri care au frânat de mult timp dezvoltarea economică.
Datele economice din ultimele doua trimestre nu schimbă fundamentul evoluțiilor de după 2027. Singurul factor major de risc este în continuare instabilitatea politică și mai ales inconsecvența în echilibrarea bugetului.
Se tot vorbește de finanțarea datoriei de stat, dar, pentru economie, problema fundamentală este finanțarea dezvoltării în sectorul privat. Această finanțare este dependentă de riscul de țară. Numărul și varietatea investițiilor private este strict dependentă de dobânzi care sunt influențate global de ratingul de țară. Aici intervine de fapt esența influenței negative a deficitului bugetar excesiv.
Pe de altă parte, trebuie schimbată fundamental atitudinea în relațiile cu fondurile publice. De la ”austeritate”, fenomen limitat temporar și decuplat de sustenabilitatea activităților economice, trebuie să schimbăm atitudinea spre ”disciplină financiară strictă”. Acolo unde austeritatea este un plasture, disciplina financiară este un tratament.
Disciplina financiară impune adoptarea cu rigurozitate și scrupulozitate a bugetului pe 2027 în termenul și graficul prevăzut de Legea Finanțelor Publice. Va fi perfect? Evident nu, dar va reflecta autodisciplină. Disciplina financiară presupune și recepționarea cu scrupulozitate a prestațiilor operatorilor privați și decontarea lor la termenele și în condițiile contractuale.
Mesajul ”disciplină” introdus treptat și întărit prin optimizări legislative, trebuie să devină parte din ADN-ul statului. Aici nu vorbim de tăieri discreționare, nu vorbim de reguli arbitrare, nu vorbim de răfuieli și alte pierderi de vreme administrative. Plan, Buget, Execuție, Rezultate, Evaluare conform Planului… Fundamental este un fenomen de reducere a entropiei absolut necesar stabilității sistemice.
Fereastra 2027 are o condiționalitate importantă, ratingul de țară trebuie să fie menținut și îmbunătățit. Vreau nu vreau trebuie să menționez că cel mai important factor de risc pentru rating este instabilitatea politică. Pe de altă parte nu orice aspect al instabilității politice este relevant, ci, acele aspecte care pun în discuție sustenabilitatea serviciului datoriei publice. Prin urmare, pot fi mai multe, dar nu oricâte guverne, mai multe, dar nu oricâte combinații politice, dacă există un set de reguli care sunt acceptate de tot spectrul politic și care satisfac criteriile de stabilitate bugetară ale finanțatorilor externi. Peste un anumit punct de instabilitate, nu prea clar, agențiile reduc ratingul.
O degradare de rating nu este definitivă, dar, dacă ratingul României ajunge la junk, vor trebui minim 2-3 ani pentru recuperarea ratingului. Asta ar însemna că Fereastra 2027 se amână și devine, poate, fereastra 2030, sau poate nu va mai fi nici o fereastră.
Ce este de făcut?
Criza actuală economică am vrea să fie un șoc relativ scurt, urmat de o revenire (formă de V). În condițiile unei guvernări decente, probabil din 2027 ar trebui să avem o revenire. Putem avea însă și un scenariu asemănător celui din 2010 (formă de U sau W) adică un platou cu fluctuații în zona de jos, până la schimbarea condițiilor și revenirea la dezvoltare.
La nivel de politici economice trebuie înțeles că ceea ce funcționează ca mesaj electoral este o versiune simplistă, reducționistă a realității. Probabil se poate merge pe linia de disciplină bugetară strictă concomitent cu o politică de reducere a personalului în limita ieșirilor prin pensionare, pentru a reduce treptat presiunea salarială asupra bugetului. Media de vârstă în sectorul public este destul de ridicată. Nu am găsit date statistice recente, dar, cel puțin ca prezenta vizibilă tineretul nu este deloc vizibil in instituțiile publice (ultimele date din 2018 indicau 47% din segmentul 50+, 37% din segmentul 40-50).
Avem o criză plasată contextual după o lungă perioadă în care deficitul a fost stimulent pentru economie, este clar că nu se poate rezolva prin deficit. Avem o inflație ridicată, deci influxul de bani mai degrabă agravează situația decât o rezolvă.
Pentru mine este clar că statul trebuie să accentueze disciplina financiară și administrativă și să țintească spre o îmbunătățire a ratingului. Investițiile trebuie prioritizate spre proiectele care au efecte clare economice. Dacă este să împrumute bani, statul trebuie să se împrumute extern pentru a nu intra în competiție cu investitorii privați pentru capitaluri. Evident finanțările europene și creditele preferențiale trebuie să fie prima prioritate. Trebuie obligatoriu schimbat mesajul de la austeritate la disciplină. Și disciplina trebuie demonstrată foarte sus pentru a putea fi aplicată jos.
Dar, cu toate acestea soluția este din păcate politică, și presupune un guvern stabil.. Nu văd deocamdată decât poziții rigide, fără compromisuri, probabil eficiente electoral dar catastrofale administrativ. În structura actuală a parlamentului nu poate exista guvernare fără compromisuri incomode. Pe de altă parte, compromisul e dificil, jocul învinovățirii e ușor. E mai ușor de identificat vinovați decât de găsit soluții, mai ales că nu vorbim de vină în sens juridic, ci mediatic. Soluția este la partide, unde este și problema.
La nivel de firme trebuie înțeleasă foarte bine rețeaua necesară supraviețuirii și dezvoltării. Este recomandabilă o extindere a numărului de conexiuni, fie că vorbim în amonte (furnizori, finanțatori) fie că vorbim de aval (clienți). Trebuie căutate și cultivate relații noi în zone sau pe segmente de piață noi. Cea mai riscantă poziție actualmente este una de dependență critică de alte noduri.
Între timp, pentru oamenii de rând, prognoza nu e bună. Cel mai probabil prețurile vor rămâne mari și vor mai crește, Orice soluție de a scădea consumul de energie și combustibili e o investiție bună. Porniți de la premisa că energia nu se va ieftini curând. Încercați să vă imunizați, pentru că financiar un concediu medical e o catastrofă financiară. Nu strică să căutați rădăcinile de la țară și să încercați să cultivați ceva, orice. Dacă aveți posibilitatea evitați orice formă de împrumuturi dacă nu finanțează o reducere semnificativă de costuri. Dacă aveți economii, diversificați plasamentele. Mai presus de toate, în contextul tuturor greutăților, păstrați legăturile umane, conectați-vă, nu vă izolați.
