Zilele trecute Hotnews și G4Media au scris despre faptul că fostul ministru al energiei, Bogdan Ivan, ar fi făcut presiuni pentru încheierea unor contracte de achiziții de gaz lichefiat american, atât asupra companiilor (Romgaz, Transgaz), cât și la președinție și premier, printr-un intermediar ales pe criterii neștiute, Nova Gas&Trade. Ministrul ar mai fi solicitat și un mandat de negociere ”cu sprijinul SRI”, orice o însemna asta. Argumentul ministrului e că dorea să ”evite riscul unui blocaj diplomatic cu partenerul strategic SUA”. Evident, toată povestea e cusută cu ață albă și suspectă de corupție. Dacă miza parteneriatului strategic era atât de mare, de ce astfel de chestiuni nu se discută public, cu hârtiile pe masă, cu plusuri și minusuri ale parteneriatului energetic, și se fac presiuni în culise? Dacă vrem să cumpărăm gaz american, de ce e nevoie de un intermediar, și nu oricine, ci unul anume? Dacă avem nevoie de gazul american, de ce nu sunt interesați cumpărătorii privați, ci e nevoie de directive guvernamentale și de intervenția brutală a ministerului asupra companiilor de stat care, după principiile de guvernanță corporativă, ar trebui să funcționeze autonom față de proprietari, nu prin micromanagement al ministrului? Și până la urmă, în ce anume constă legătura gaz american – parteneriat strategic, cât de reală și de oficială e ea? Să le luăm pe rând.
1. Coridorul Sudic, UE și SUA
În 2022, când Rusia a început să taie selectiv livrările de gaz spre diverse țări din Europa (să nu uităm că Rusia, nu UE a făcut-o), UE și-a făcut un plan de decuplare rapidă de gazul rusesc. Pe scurt, politica europeană mergea în două direcții: diversificarea rapidă a surselor de gaz și accelerarea reducerii consumului de gaz în ansamblu (prin înlocuirea cu surse regenerabile, curate, în primul rând pe producția de energie electrică, unde se putea face cel mai rapid). În special pentru Europa de sud-est, o miză era înlocuirea gazului rusesc cu alte surse – gaz azer, gaz lichefiat achiziționat de pe piața globală, Qatar, SUA șamd, gaz din Marea Neagră – românesc, turcesc, bulgar, eventual gaz din Mediterana – Egipt, Israel etc. În același timp, o altă miză – ca și în restul Europei – ar fi fost și reducerea consumului de gaz, tocmai pentru că Europa în general e dependentă de importuri de combustibili fosili, deseori din țări nu prea ”prietenoase”, plus că aceștia poluează și au emisii de gaze cu efect de seră. În România, în vara lui 2022 s-a deschis primul zăcământ nou în Marea Neagră, cel administrat de Black Sea Oil and Gas; proiectul Neptun Deep a intrat în linie dreaptă, așteptându-se intrarea lui în producție în 2027. S-au accelerat niște proiecte de interconectare în regiune, de pildă interconectorul Grecia-Bulgaria finalizat în 2022, precum și terminalul de gaz lichefiat de la Alexandropoulis la finele lui 2024, pentru diversificarea surselor ca să nu mai depindem nici unii din noi niciodată de gazul rusesc și de șantajul Kremlinului cu întreruperea livrărilor. În esență, planul de diversificare era înlocuirea totală a gazului rusesc cu gaz din alte surse și accesul nediscriminatoriu la rețea pentru toate sursele de gaz. Există câteva rute majore de gaz:
- Coridorul sudic, care aduce gaz din Azerbaidjan prin conducta TAP-TANAP, Turcia-Grecia-Albania-Italia
- Prelungirea europeană a conductei Turkstream – Turcia, Bulgaria, Serbia, Ungaria / Slovacia, care să devină accesibilă și pentru alte surse de gaz natural
- Coridorul vertical, care folosește și conducta transbalcanică prin care vindea Gazprom gaz către România, Bulgaria și Grecia, de data aceasta accesibilă și în sens invers inclusiv pentru Moldova și Ucraina, plus terminalul de gaz lichefiat de la Alexandropoulis și conducta BRUA, prin care ar intra și gazul din Marea Neagră
- Terminalul de gaz lichefiat de la Krk, Croația, prin care s-ar putea alimenta Ungaria, Ucraina.
Toate acestea ar trebui să asigure surse diverse de gaz pentru consumul actual, care pe termen lung ar trebui totuși să se reducă destul de rapid, pentru că UE nu poate depinde la infinit de importuri de combustibili fosili, cu prețuri volatile din cauza diverselor conflicte de pe planetă, și nu are prea multe surse proprii rămase.
SUA a susținut puternic acest plan de diversificare și mai ales așa-numitul Coridor Vertical, inclusiv cu o parte din finanțare pentru infrastructură (sume modeste de ordinul câtorva sute de milioane USD pentru Alexandropoulis și extinderea capacității la terminalul croat Krk, grosul banilor – miliarde – a venit de la UE sub formă de granturi sau credite avantajoase prin BERD/BEI). Întrucât SUA este unul din cei mai mari producători de gaz lichefiat din lume, o bună parte din gazul care ar fi venit prin terminalele LNG din regiune ar fi fost american. De aici încep însă ”nuanțele”.
În 2022-2024, sub administrația Biden, UE și SUA erau aliniate în chestiunile de politică energetică, scopul ambilor fiind eliminarea definitivă a dependenței europene de gazul rusesc. SUA a promovat diversificarea și accelerarea proiectelor de interconectare, de pildă prin Inițiativa celor Trei Mări, iar UE nu a avut nimic împotrivă ca gazul rusesc să fie înlocuit în condiții comerciale de gaz din alte surse, inclusiv SUA, privită la momentul respectiv în mod necondiționat ca un partener de nădejde, cu aceleași valori și aceeași abordare față de războiul din Ucraina, NATO, cooperarea transatlantică funcționa fără fricțiuni. Coridorul vertical, ca orice altă infrastructură construită pe teritoriul european, se supune regulilor europene, accesul nediscriminatoriu în rețea pentru orice sursă de gaze, iar măsura se aplică din ce în ce mai mult chiar și pe conductele care fuseseră ”blocate” de decenii pentru accesul monopolist al Gazprom (vechea conductă Transbalcanică, pe care circula gaz doar de la nord la sud, și noua conductă de prelungire a Turkstream prin Bulgaria, construită prin 2020-2021). Pe scurt, chiar dacă o bună parte din gazul care ar fi venit în regiune ar fi fost american, nu exista nicio obligație de a-l cumpăra, existând și alternative – Qatar, Australia, Nigeria, Algeria și alții pentru gaz lichefiat, plus România și Azerbaidjan pentru conducte șamd. Gazul american se cumpără dacă e cea mai bună alternativă în termeni de preț.
Dar din 2025, odată cu administrația Trump, lucrurile s-au schimbat semnificativ, iar europenii au devenit mult mai circumspecți față de modul în care SUA ar putea abuza dependența europenilor de energia americană:
- În iulie 2025, după tensiuni reale în relațiile comerciale, UE a negociat cu SUA un acord comercial a cărui soartă e neclară până azi. În negocierile pentru acest acord, în schimbul reducerii unor tarife de import în SUA, s-au făcut niște ”promisiuni” că UE va cumpăra energie în valoare de 750 miliarde de dolari, deși e neclar cine și cum le-a făcut – UE nu poate impune legal companiilor europene de unde și în ce cantitate să cumpere, dar limbajul acordului era pe placul administrației Trump indiferent de capacitatea de a pune în aplicare. Acordul n-a fost niciodată ratificat formal și e din ce în ce mai puternic contestat în Europa. Tarifele lui Trump au picat și ele între timp la Curtea Supremă din SUA. Deși nimeni nu e obligat formal la nimic, acest pseudo-acord e folosit acum ca pretext pentru încheierea unor contracte pe termen lung de energie cu americanii fără licitație – cum se pare că a discutat ministrul Ivan, care a avut și diverse întâlniri prin SUA cu reprezentanți ai guvernului SUA promițând accelerarea mai multor proiecte americane în domeniul energiei în România, de tipul reactoarelor 3 și 4 și SMR de la Doicești. Proiecte care, oricum s-ar calcula, sunt de cel puțin 3 ori mai scumpe decât alternativele (regenerabile plus baterii chiar pentru producție de energie electrică ”în bandă”), durează 10-12 ani în loc de 1-2 ca regenerabilele și nu sunt scalabile sau distribuite teritorial aproape de cerere. Repet – nu există nicio obligație formală a vreunui actor din Europa de a încheia contracte cu americanii în proiecte de energie sau livrări de energie, există însă un pretext cu parfum de credibilitate.
- În ianuarie 2026, odată cu amenințările lui Trump privind o posibilă invazie în Groenlanda, UE a devenit chiar vocală împotriva riscului de dependență de livrările de energie din SUA. Apar din ce în ce mai multe voci contra, începând chiar cu comisarul Jorgensen, care a comentat în ianuarie că UE ar trebui să-și reducă dependența de gazul american lichefiat, care a crescut la 27% din importurile totale de gaz european sau 60% din importurile LNG, făcând Uniunea vulnerabilă la toane geopolitice și dispute comerciale. Mai ales după războiul din Iran, care va avea efecte și asupra prețurilor globale ale gazului natural lichefiat, UE devine mai interesată de reducerea accelerată a consumului de gaz decât de simpla înlocuire a gazului rusesc cu unul american, pur și simplu din perspectiva prețurilor și riscurilor de deficit fizic. De reținut că prețurile LNG, american sau din altă parte, sunt prețuri globale – când războiul din Iran a blocat 20% din producția globală de LNG, prețurile vor exploda în curând ca cele ale petrolului, inclusiv pentru LNGul american.
E important de reținut că, deși infrastructura de gaz de pe teritoriul UE nu poate fi legal blocată pentru accesul terților, ea poate fi blocată de facto prin contracte pe termen lung pentru livrări care ”umplu” toată capacitatea. E exact ce făcea Gazprom pentru a se asigura că nu are concurență în regiune. E exact riscul la care ne expunem și noi prin negocierile pe sub masă și netransparente pentru contracte pe termen lung și cantități mari, cu sau fără ”mandat SRI” și pretexte de ”subminare a parteneriatului strategic”. Dacă achiziționăm cantități peste necesarul din piață, practic blocăm accesul la piață pe termen lung pentru alții care ar fi putut livra poate la preț mai mic – inclusiv Neptun Deep sau gazul azer, de pildă. Faptul că ministrul Ivan s-a găsit în nevoia de a face lobby pentru aceste achiziții înseamnă că altminteri ele nu ar fi avut loc, nu? Și faptul că astfel de contracte nu s-au încheiat nici sub presiuni arată că pur și simplu nu se justifică în condiții de piață. Asta, în condițiile în care acum și în anii următori există deja multe alte alternative la gazul rusesc la care am avea acces, cum am arătat mai sus.
2. Cum ar trebui făcute achizițiile de gaz natural, pentru a evita orice fel de suspiciuni?
Nu există niciun fel de motiv pentru care achizițiile de gaze naturale să se facă pe ascuns, cu atât mai mult de către companiile de stat. Cu siguranță nu în cantități de ordinul miliardelor de metri cubi. Nu există niciun motiv pentru care cumpărătorii ar trebui forțați să ia prin intermediari în loc să cumpere direct, dacă o pot face la preț mai bun. Și nimeni nu poate da o explicație legitimă pentru care intermediarul e musai Nova Power&Gas.
Mai mult decât atât, începând din 2023, UE a pus la punct o platformă de achiziții centralizate de gaze naturale – tocmai pentru a reduce puterea de negociere a unui vânzător dominant sau de monopol. Dacă, de exemplu, cumpărători din Ungaria, Slovacia și România vor să cumpere o cantitate mare de gaz, pot depune împreună o ofertă de cumpărare pe platforma AggregateEU, pentru a obține oferte de vânzare la prețuri competitive. Asta asigură transparența tranzacțiilor, dar și dă cumpărătorilor o putere mai mare de negociere împreună decât ar avea fiecare separat față de un vânzător dominant. Nu există niciun serviciu pe care ar putea să-l ofere un intermediar ales pe criterii obscure și pe care să nu-l ofere deja platforma, chiar mai bine. Problema nu e achiziția de gaz american, ci riscul de închidere a pieței pentru concurenți.
3. Extinderea consumului intern de gaz
De 7-8 ani de zile, chiar cu mult înainte de a se pune pe roate proiectul Neptun Deep, statul român are o politică sistematică de creștere a consumului de gaz. Extindem rețelele de gaz la sate. Înlocuim capacitățile vechi de producție de energie electrică pe cărbune cu noi capacități echivalente pe gaz. Pun aici citat direct din planul de dezvoltare pe 10 ani al Transgaz, ca să se vadă că nu eu, ci chiar autoritățile statului român recunosc faptul că gazul din Marea Neagră nu poate acoperi creșterea consumului pe care o planifică România.
”În următorii 3-4 ani, în România, se estimează o creștere a consumului de gaze naturale cu circa 10 miliarde metri cubi de gaze naturale, prin construirea centralei electrice de la Mintia cu o capacitate de producție de 1700 MWH și un consum de 2,5 miliarde metri cubi de gaze pe an, prin construcția celor două centrale pe co-generare de la Ișalnița și Turceni, din cadrul planului de restructurare al CEO, aprobat deja de Comisia Europeană, cu o producție de 1200 MWH și un consum de 1,5 miliarde metri cubi gaze naturale, prin finalizarea lucrărilor la Centrala de la Iernut, cu o capacitate de producție de 450 MWH și un consum de 1 miliard metri cubi gaze naturale, dar și prin repornirea Combinatului de îngrăsăminte Azomureș, care consumă anual 1,2 miliarde metri cubi gaze naturale, prin repornirea Combinatului chimic de la Piatra-Neamț, care consumă peste 0,8 miliarde metri cubi gaze naturale pe an.
În plus, un consum aditional estimat de 3 miliarde metri cubi pe an va veni din partea localităților care se vor racorda la rețeaua de gaze naturale, unde autoritățile locale au pregătit deja proiecte de distribuție folosind instrumentele aflate la dispoziție: PNRR, Fondul de Modernizare, RepowerEU, sau Programele Guvernamentale, precum Anghel Saligny.” (aici trebuie să spun că doar programul Anghel Saligny mai finanțează extinderea rețelelor de gaz, nu banii europeni).
În alte cuvinte, vom consuma 10 miliarde de metri cubi în plus, în condițiile în care producția actuală e de cca 8,5 (în 2025) și scade cu 5-6% pe an. Asta înseamnă că, dacă azi importăm un sfert din consum, nu ne vom putea acoperi niciodată consumul din surse proprii, iar peste 7-8 ani vom importa 50% din consum, peste 12 miliarde de metri cubi. Aici vedem minciuna care ne-a fost vândută în toți acești ani cum că avem resurse suficiente, minciună pe care o cred 2 din 3 români, după cum am arătat într-un raport publicat zilele trecute.
În alte cuvinte, în ciuda declarațiilor pompoase cu tentă suveranistă, ”România a devenit cel mai mare producător de gaze”, ”ne vom asigura securitatea energetică din Marea Neagră” șamd, are aerul că planul a fost dintotdeauna creșterea dependenței de gaz și de importuri – de la cine s-o nimeri, ruși sau, mai nou, americani. Chiar ministrul Ivan însă a trebuit să recunoască – în justificarea presiunii pentru achizițiile de gaz american – că gazul propriu nu ne va ajunge. Atunci, totuși: de ce politica oficială a statului român e de creștere a consumului? De ce nu ne gândim la alternative, la producție proprie de energie (regenerabilă în primul rând), la optimizarea consumului, la eficiență energetică (de pildă, anveloparea termică a caselor și modernizarea surselor de căldură, o măsură cel puțin la fel de populară, în loc de branșarea lor la rețea de gaz, la care vor refuza branșarea la conducta din stradă din cauza prețurilor mari, noi având deja 2 crize majore ale prețului în 5 ani, 2022 și 2026)? De ce planul strategic al României în materie de energie se bazează din start pe creșterea dependențelor de import, în loc de securitate energetică? De ce fostul ministru Ivan se luptă chiar acum din Parlament pentru ”independența energetică a țării noastre” garantând că gazul din România va fi al românilor și industriei românești, când el însuși înțelege că n-o să fim independenți energetic, avem nevoie de importuri de gaz american – și propune încă niște măsuri de creștere a consumului de gaz, precum facilități fiscale pentru consumatori? Chiar dincolo de discuția cu emisiile și mediul, deși și aici politica energetică și climatică europeană ne bagă de 3 ori mai mulți bani în buzunar decât plătim, tocmai pentru a ne moderniza sistemul energetic.
4. UE sau SUA?
Cum spuneam mai sus, atitudinea SUA față de Europa s-a schimbat radical de la inaugurarea administrației Trump. Acest lucru e valabil și pe energie, unde discuția e pe șleau: actuala administrație SUA și-ar dori ca Europa să rămână dependentă de combustibilii fosili și în propria orbită de influență (într-o formă mult mai agresivă decât ar fi acceptabilă între aliați), în timp ce Europa vrea autonomie strategică, competitivitate, securitate energetică, reducerea dependențelor de energie cu prețuri volatile influențate de diversele crize geopolitice globale. În țările din centrul și estul Europei, tradițional mai pro-americane decât restul Europei, s-a ivit o portiță de intrare pentru inițiative menite să slăbească unitatea europeană. Lucrurile sunt pe față: SUA își caută aliați pentru a submina din interior politica europeană comună care ne-ar face cu adevărat independenți energetic (inclusiv de importuri de tehnologie și materiale din China) și competitivi. Iată cum jucăm:
- În februarie 2026, 12 țări din centrul și estul Europei (între care și România) semnează la Washington un acord cu guvernul american prin care se angajează să limiteze sau să elimine reglementările care împiedică importurile de gaz, construcția de infrastructură nouă de gaz și stabilitatea pe termen lung a comerțului de gaz. În sine, nu pare să fie o problemă. Dar unul din efecte îl reprezintă și că vom lupta din interior cu politicile europene de eficiență energetică sau reglementări cu privire la emisiile de metan, că sunt bariere în calea importurilor de gaze, nu?
- La finalul lui aprilie, ambasadorul SUA la UE scrie un editorial în Financial Times în care cere explicit eliminarea politicii europene privind emisiile de metan pentru a facilita importurile de gaz lichefiat. Aproape simultan, 5 țări europene din centrul și estul Europei (între care și România) lobbează la UE amânarea cu 5 ani a aplicării reglementărilor privind emisiile de metan.
- Grecia, Bulgaria și România lobbează (din 2024 încoace) pentru schimbarea modelului de piață pentru energia electrică, pentru că, între altele, actualul model face ca ”prețul energiei electrice să fie dat de gaz/LNG”. Curios și contradictoriu, dat fiind că România insistă să instaleze capacități de gaz suplimentare, în loc să ia măsura logică de a reduce ponderea gazului din producția de energie electrică și de a o crește pe cea a surselor regenerabile mai ieftine! Iar Grecia accelerează importurile de LNG. Propunerea e în esență una de a penaliza alte surse mai eficiente pentru a subvenționa încrucișat producția pe gaz, adâncind dependența de gaz și scoțând din piață regenerabilele.
- România susține pe toate canalele posibile slăbirea politicii europene în materie de decarbonizare și energie. Până și în discursul președintelui Nicușor Dan de Ziua Europei. Asta, deși după cum am arătat, politica de decarbonizare a UE face ca România să plătească cca 1 miliard de euro pe an în EU ETS și să primească în schimb 3 miliarde de euro pe an pentru modernizarea sectorului energetic! Adică 2 miliarde pe an gratis, pe care le vom pierde dacă politica europeană e slăbită chiar cu mâna noastră.
- Administrația SUA, prin ministrul energiei Chris Wright și ministrul resurselor Doug Burgum, e explicit împotriva politicilor europene: împotriva reglementărilor privind emisiile de metan; țintelor net-zero; eliminării treptate a combustibililor fosili; reglementărilor și autorizațiilor de mediu; energiei regenerabile. Ambii felicită statele din Europa de est ca fiind mai ”pragmatice” decât occidentalii, promovează agresiv creșterea importurilor de gaz lichefiat și creșterea unei dependențe structurale în regiune de proiecte de energie americane. Ambasadoarea SUA în Grecia promovează agresiv Coridorul Vertical, ca poartă de intrare pentru gazul american în Europa. Problema nu e diversificarea surselor de energie – ci politica explicită de blocare a tranziției energetice și înlocuirea unei dependențe structurale de gazul rusesc de gazul american. Halal ”pragmatism” – să plătim energie pe combustibili fosili la preț supraevaluat și să pierdem 2 miliarde de euro pe an bani gratis pentru modernizarea sectorului energiei cu tehnologie de secol 21.
Pe scurt, România are de ales:
- Mergem cu UE, cu mult-hulita politică de decarbonizare, care ne duce însă la independență energetică reală, ne asigură putere reală de negociere pentru contractele de import prin mecanisme de transparență și agregare a cererii, care ar duce la prețuri mai mici și fără ”intermediari” pe sub masă, plus ne dă miliarde bani gratis în PNRR, Fondul de Modernizare, Fondul de Tranziție Justă, programe operaționale – în care plătim 1 euro ca să primim 3 euro înapoi în fiecare an, sau
- Schimbăm o dependență cu o alta, rapace și tranzacțională, cu vulnerabilizare geopolitică și fără bani gratis, promovând proiecte mamut de tipul reactoarelor 3 și 4 sau SMR, la costuri de 3 ori mai mari decât alternativele pe regenerabile cu baterii și care durează 10 ani față de 1-2, și încurajând achiziții de gaz la preț mult peste piață prin intermediari ”deștepți”, subminând în același timp coeziunea europeană și devenind noii cai troieni ai altora în inima Europei.
