Dosarul Securității[1] și dizidența in nuce a lui Ioan Petru Culianu (1971–1974)[2]
- Biografia de refugiat și dizident a lui Ioan Petru Culianu începe nu cu plecarea în Italia (1 iulie 1972), ci cu interceptarea, la 13 iulie 1971, a unei scrisori pe care i-a trimis-o mama sa — copiată în trei exemplare la Biroul IX al Securității din Iași.
- Apartenența la P.C.R./U.T.C. nu i-a asigurat în mod automat pașaportul: prima cerere de viză este respinsă în iulie 1971, în pofida faptului că formal fusese acceptat, Culianu devenise membru de partid, conform mărturiei lui Șerban Anghelescu (2013), print-un șantaj al Securității.
- Dizidența incipientă a lui Culianu (1971–1974), reconstruită pe baza dosarelor A.C.N.S.A.S. — D.I. 001213 și cele două volume D.P. 13975 —, se constituie pe cinci paliere: vocațional, al conștiinței de sine, juridic, familial-colectiv și existențial.
- Sentința Tribunalului Militar din 29 noiembrie 1974 — cinci ani închisoare în lipsă, patru ani privare de drepturi cetățenești, confiscarea unei părți din proprietatea familiei — atestă pedeapsa reală aplicată unui om care nu publicase încă nimic explicit politic și singura dorință a sa era aceea de a studia Istoria Religiilor.
- Articolul pledează pentru o etică a atenției sporite în lucrul cu arhivele Securității: nu pentru tăcerea asupra surselor, ci pentru o analiză contextualizată, care identifică funcția fiecărui document din dosare și evită adoptarea integrală a notelor informative cu valoare strict denunțătoare.
Vezi aici versiunea in engleza a articolului
1 – Argument.
Biografia de refugiat și dizident a lui Ioan Petru Culianu — viitorul istoric al religiilor — nu începe nici cu plecarea în Italia (4 iulie 1972), nici cu data oficială de înregistrare a dosarului informativ (15 iunie 1973), ci cu un moment care le precedă pe amândouă: interceptarea, la 13 iulie 1971, a unei scrisori a mamei sale, Elena Bogdan, copiată în trei exemplare dactilografiate la Biroul IX al Inspectoratului Județean de Securitate, Iași (de aici înainte: I.J.S. Iași), sub nr. 273. Pe baza documentelor din D.I. 001213 și a celor două volume ale dosarului penal D.P. 13975 (toate la A.C.N.S.A.S.), articolul de față stabilește trei lucruri.
(i) Apartenența lui Culianu la P.C.R. și U.T.C. apare în dosar ca element relevant, dar nu suficient pentru eliberarea pașaportului: fiecare etapă a procedurii este contestată sau condiționată în interiorul aparatului represiv, iar refuzul primei cereri în iulie 1971 este proba acestei corelări contextuale.
(ii) Între iulie 1971 (prima cerere de viză) și iulie 1972 (plecarea, după a doua cerere) se conturează o dizidență incipientă care nu este, încă, una explicit politică, ci una care e deopotrivă vocațională, definită în termenii proprii, juridică, familială și existențială.
(iii) Ceea ce urmează — sentința în lipsă a Tribunalului Militar al Municipiului București nr. 1020 din 29 noiembrie 1974, redusă prin Decretul-lege nr. 212/1974; persecuția materială a familiei rămase la Iași; microfilmarea dosarului la Unitatea Militară nr. 680 (19 ianuarie 1975) — se înscrie pe aceeași traiectorie unitară a unei dizidențe asumate, înainte de a deveni publicistic activă (1975–1991, prin colaborarea cu Grupul de Dialog Social și/sau cu publicații ale exilului românesc).
2- Sursele arhivistice și o precizare metodologică.
La A.C.N.S.A.S. se păstrează două dosare[3] ale Securității referitoare la Ioan Petru Culianu: dosarul informativ D.I. 001213 (69 file, înregistrat la 15 iunie 1973 sub fond Informativ, nr. 197424) și dosarul penal D.P. 13975, structurat în două volume (vol. I, 9 file; vol. II, 34 file). Distincția dintre cele două este importantă: D.I. 001213 acoperă faza de supraveghere și de pregătire a anchetei preliminare, iar D.P. 13975 documentează procesul propriu-zis de la Tribunalul Militar al Municipiului București. Mai există și alte referințe[4] — deocamdată neconcludente, le voi menționa doar atunci când va fi necesar.
Înainte de a parcurge documentele propriu-zise, formulez o precizare metodologică, fără de care prezentul demers ar fi nediferențiat de o instrumentalizare jurnalistică. Publicarea documentelor reproduse mai jos se înscrie într-o cercetare acreditată la A.C.N.S.A.S. inițiată în 2012, cu scopul de a clarifica statutul juridic și moral al unui caz concret, nu de a livra simple fapte „de interes”. [5] Dosarele Securității cuprind o cantitate enormă de informații private — interceptări de corespondență, denunțuri, descrieri ale vieții cotidiene — care, scoase din context și publicate fără tratament critic, riscă să prelungească exact operațiunea poliției politice. Pledez, prin urmare, pentru o etică a abținerii: nu pentru o tăcere asupra surselor, ci pentru o metodologie[6] de citare contextualizată, cu identificarea rostului fiecărui document și cu evitarea reproducerii integrale a notelor informative cu valoare strict denunțătoare. Documentele anexate articolului de față au fost selectate după acest criteriu.
Trebuie semnalat, în continuare, un fapt arhivistic deja notoriu: dosarele referitoare la Culianu au fost parțial „curățate”. Numerotarea internă a filelor atestă lipsuri, iar comparația cu fondurile conexe (i.e. dosarul „Grupului de la Iași”), sugerează că anumite documente au fost sustrase ilegal sau distruse înainte de predarea la A.C.N.S.A.S. Această constatare limitează cercetarea noastră, dar aruncă o lumină asupra activității Securității înlăuntrul și în afara granițelor, în cazul lui Culianu. În același timp, materialul reconstituibil este suficient pentru a documenta faza incipientă a dizidenței sale (1971–1974).
3 – P.C.R./U.T.C. — element necesar, dar nu suficient.
În unele relatări post-1989 asupra biografiei lui Culianu circulă, mai mult sau mai puțin explicit, ideea că înscrierea sa în P.C.R.[7] și U.T.C. ar fi avut ca efect automat eliberarea pașaportului și a vizei pentru Italia. Documentele D.I. 001213 nu confirmă această ipoteză. Ele arată ceva mai precis și mai complex: că apartenența la P.C.R. este menționată explicit ca temei al avizului favorabil pentru a doua cerere de viză, cea din aprilie 1972 — documentul din 22 aprilie 1972 precizează că „nu există obiecții” la plecare, întrucât „Culianu este membru al P.C.R.” —, dar că, în paralel, prima cerere de viză, depusă cu un an mai devreme (vara lui 1971), este respinsă la 26 iulie 1971, imediat după interceptarea scrisorii mamei sale.
Cu alte cuvinte: P.C.R./U.T.C. apare în dosar ca element necesar al deciziei favorabile obținerii vizei, dar nu o garantează. Decizia finală depinde de o evaluare cumulativă a Securității — interceptările de corespondență, denunțurile, raportările caracteriale (i.e. „persoană extrem de liniștită, foarte rezervată și asiduă în studiile sale”), referirile la familie, și mai ales suspiciunea — explicită în nota din februarie 1973 din Direcția Pașapoarte — că persoana nu se va întoarce. Refuzul primei cereri în 1971 este proba acestei dependențe contextuale: Culianu este, deja la vârsta de 21 de ani, un membru de partid căruia i se respinge pașaportul. Teza corectă este, prin urmare, dublă: P.C.R./U.T.C. apare în dosar; nu funcționează însă ca o cheie automată; fiecare etapă a procedurii este contestată sau condiționată în interiorul aparatului represiv.
Cronologie sintetică a evenimentelor (surse: D.I. 001213 / A.C.N.S.A.S.; P 13975).
4 – Definirea unei dizidențe incipiente (1971–1974)
Termenul dizident, în istoria intelectuală est-europeană a anilor 1960–1980, are mai multe accepțiuni: cea strict politică (subiectul care rămâne în țară și contestă regimul în mod public, asumând riscuri chiar de leziune corporală — modelul Paul Goma); cea extinsă (exilatul care contestă regimul din afară, prin publicații sau în presa audio, tv, etc.); cea culturală (savantul care alege un obiect de studiu structural incompatibil cu ideologia oficială — așa-numita rezistență prin cultură); cea disciplinară (autorul care rupe cu tradiția propriei sale școli formative). Pentru perioada acoperită de articolul de față — 1971–1974 — nicio accepțiune luată separat nu surprinde adecvat ori complet cazul Culianu. Propun, prin urmare, o definiție compusă pe cinci accepțiuni, fiecare relevat de surse.
(i) Accepțiunea vocațională. În condițiile României dintre 1965 și 1989, simplul fapt de a îndrăzni să crezi că studiul Istoriei Religiilor presupune, în mod automat, statutul de refugiat — și să îl asumi — denotă enorm mult curaj din partea tânărului Culianu. Disciplina, în continuitate directă cu opera lui Mircea Eliade (interzisă oficial), era ideologic suspectă, iar perfecționarea ei nu putea fi obținută decât în afara țării. Alegerea vocațională este, în acest context, o decizie politică prin implicațiile ei intrinseci, chiar dacă Culianu nu o intenționează polemic. În plus, din introducerea volumului Marsilio Ficino (1433-1499) și problemele platonismului în Renaștere (Polirom, 2015), Tereza Culianu amintește cel puțin două elemente pe care le-aș corobora cu statul de dizident. Culianu își alege subiectul tezei de licență în 1969 sub îndrumarea Ninei Façon, preferând teme din perioada Renașterii, așadar, nu exclusiv Ficino, dar și Giordano Bruno. Este prezent la câteva sesiuni naționale și primește și premii. Pentru a putea accede la bibliografie, incunabule și literatură de specialitate, are nevoie de un permis special, de la fondul secret al Academiei Române. Tot din cele spuse de către Tereza Culianu, știm că fratele ei primise interdicție să își publice proza, încă din anul 1970, iar teza sa este scoasă din țară, în două exemplare, de către Prof. Cicerone Poghirc, în 1975. De asemenea, imediat după susținerea tezei de licență a lui Culianu, prof. Nina Façon se pensionează, iar una dintre mărturiile studentului ei, atestă atmosfera ostilă și primejdiile ideologice, tocmai pentru că asumase coordonarea unei astfel de tematici.[8]
(ii) Conștiința de sine. Într-o scrisoare adresată mamei sale, Culianu își formulează el însuși orientarea în termeni care se desprind net de retorica oficială:
„… după doctorat, ce ar urma să se realizeze peste patru ani, pe urmele directe ale lui Eliade. […] Eu urmăresc realizarea mea ca om de știință și scriitor în deplină libertate de gândire și creație, precum și în deplină libertate de circulație a ideilor.” [9]
În această fază, triada gândire — creație — circulație a ideilor este nucleul programatic al dizidenței sale civile. Ea anticipează poziționările sale publicistice de după 1975 („Limite”, „Agora”, etc.), dar și după 1989, când va colabora din exil cu Grupul de Dialog Social (înființat la București la 31 decembrie 1989) și va publica în Revista 22 și în Lumea Liberă (New York).
(iii) Condamnarea. Tribunalul Militar al Municipiului București îl condamnă pe Culianu, în lipsă, prin sentința nr. 1020 din 29 noiembrie 1974, pentru „infracțiunea de refuz de a se întoarce în România” (art. 253 alin. 1 C.P.): șase ani de închisoare, reduși la cinci prin Decretul-lege nr. 212/1974 (publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974), act normativ adoptat în contextul mai larg al alinierii legislației române la Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (ratificat de România prin decret în octombrie 1974, instrument depus la O.N.U. la 9 decembrie 1974; Pactul însuși intră în vigoare pe plan internațional la 3 ianuarie 1976). La aceasta se adaugă: patru ani de privare de drepturi cetățenești; rambursarea către partea civilă a sumei de 3 244 lei pentru biletul de întoarcere Roma–București nefolosit; confiscarea, în temeiul art. 68 C.P., a jumătății din proprietatea familiei de pe strada Sărărie nr. 25, Iași. Decizia nr. 25 din 14 ianuarie 1975 confirmă sentința. La 19 ianuarie 1975, D.I. 001213 este microfilmat la Unitatea Militară nr. 680. Aceasta este fațeta juridică a dizidenței sale incipiente: o pedeapsă reală, măsurată în ani și în proprietate confiscată, aplicată unei persoane care în acel moment nu publicase încă nimic explicit politic. Ulterior, orice tentativă a rudelor de a obține diploma de absolvent a fost refuzată de către Rectoratul Universității din București.
(iv) Represiunea asupra familiei. Costul dizidenței este transferat asupra familiei rămase în țară. Elena Bogdan și Tereza-Adela Culianu sunt urmărite din 13 iulie 1971 (data interceptării scrisorii materne), interogate ulterior în repetate rânduri pe baza notei din 9 aprilie 1974 a lt.-col. Rotaru, iar proprietatea familiei este parțial confiscată prin sentința din 1974. Mecanismul este caracteristic represiunii ceaușiste împotriva exilaților: dizidența unui om aflat în afara țării este transferată asupra rudelor rămase și aplicată ca pedeapsă materială vizibilă. Dizidența nu este, prin urmare, în acest caz, doar o categorie individuală, ci una care afectează profund și îndelung mediul familial.
(v) Palierul existențial. Tereza Culianu-Petrescu folosește, în relatarea ei despre fratele său, conceptul Nekyia[10] pentru a numi tentativa de sinucidere a acestuia la Latina, în 1972, cu puțin timp înainte de a deveni refugiat în temeiul Convenției de la Geneva din 1951 (cu rezerva geografică încă în vigoare la acea dată în dreptul italian, ridicată abia în 1990). „Coborârea în iad” îi va oferi o revenire mai puternică decât el însuși, dar reflectă abisul în care se află mii de alți refugiați est-europeni ai epocii. Conceptul este cheie și reflectă toate datele unei istorii personale, individuale și familiale, adică acea dizidență incipientă a lui Culianu, care este deopotrivă un act de descindere, dar și de revenire, comensurabil cu materia disciplinei sale.
Conjuncția acestor cinci paliere constituie ceea ce numesc aici dizidența in nuce a lui Culianu. Definiția este reconstructivă (plecăm de la documente pentru a o stabili) și nu hagiografică: Culianu nu este dizident pentru că a publicat câteva articole împotriva regimului, ci pentru că traiectoria biografică documentată în D.I. 001213 și D.P. 13975 nu poate fi descrisă în alți termeni.
5 – Scrisoarea-cheie din 12 iulie 1971
„… oriunde te-ai afla, binecuvântările și gândurile mele bune să te însoțească [!]” În timp ce Elena Bogdan (1907-2000) îi scria această scrisoare, cu această urare călduroasă, dragului său fiu, în ziua de 12 iulie 1971, foarte probabil că nu se putea gândi că agenții Securității ar fi putut-o intercepta și, cu atât mai puțin, nu-și putea imagina că aceasta le-ar fi furnizat mărturia ce le-a permis să împiedice prima încercare a lui Culianu de a părăsi România. A doua zi, adică pe 13 iulie 1971, scrisoarea a fost interceptată, copiată[11] în trei exemplare dactilografiate, analizată și trimisă de șeful Biroului IX al Inspectoratului Județean de Securitate, Iași (de acum înainte, I.J.S.Iași.), maiorul Tudor Florian, și de colegul său, colonelul Ionescu Gh. Dumitru[12] , către biroul omolog din București (denumit în continuare I.S.M.B.), una dintre cele trei copii ajungând la centrul de investigații la data de 21.07.1971, respectiv la I.S.M.B.[13] Comunicarea schimbată între acești ofițeri conținea o adnotare în marginea documentului, scrisă de un locotenent-major, care preciza că: „[…] trebuie luate măsuri urgente pentru identificarea (adică de către personalul Securității) acelui student, pentru a verifica dacă a părăsit deja țara, precum și pentru a verifica situația la Departamentul Pașapoarte, prin intermediul lui, astfel încât să se poată interveni înainte ca acesta să plece”. Era doar începutul unui demers instituțional (atât din partea Securității, cât și a Tribunalului Militar din București, fără a mai vorbi de dosarele S.I.E., despre care se vorbește că au fost distruse) împotriva unuia dintre cei mai străluciți studenți, unul dintre mulți alții, care aspirau la o pregătire academică mai bună în străinătate, mai precis studii de istoria religiilor și de orientalistică.
Revenind la chestiunea scrisorii și la circumstanțele care au determinat redactarea acesteia de către Elena Bogdan, consider că a fost trimisă în aceeași zi în care Culianu a primit o primă confirmare pozitivă din partea Departamentului de Pașapoarte cu privire la cererea sa de viză. Știm de la sora sa, Tereza Culianu-Petrescu[14] , faptul că acesta ar fi avut ocazia să participe deja la o școală de vară la o universitate italiană, încă din anul 1971, adică cu un an înainte de a-și lua diploma, fiind recomandat de facultatea sa, întrucât era considerat de profesorii săi printre cei mai buni studenți. Evident, nu a putut da curs acelei invitații la școala de vară. În anul 1972, el a fost susținut din nou pentru o bursă la Universitatea Străinilor din Perugia, fapt menționat anterior. Așadar, interceptarea scrisorii, în același moment în care Culianu credea, în mod eronat că a obținut viza, are loc la 13 iulie 1971. În aproximativ o săptămână, comunicarea eficientă dintre serviciile Securității din Iași și cele din București determină atât răspunsul negativ care sosește în data de 26 iulie 1971, cât și începerea urmăririi de către ofițerii I.J.S.I. a mamei lui Culianu (Elena Bogdan) și a surorii sale (Tereza Culianu).
În timp ce tânărul Néné își scria manuscrisul pentru teza de licență, în locuința sa din București, pe strada Turda nr. 200[15] , în penultimul an de facultate, nici el nu-și putea imagina că decizia de a studia în străinătate ar fi generat astfel de presiuni asupra familiei sale și asupra lui însuși. Prietenul său Andrei Pleșu, puțin mai în vârstă decât el, povestește despre atmosfera „precară a camerei: fără încălzire în plină iarnă, un pat îngust, acoperit în întregime de cărți, fără dotările minimale ale unei locuințe. […] Néné avea aerul cuiva care nu mânca niciodată… Într-o noapte, l-am văzut așezat „în lotus” lângă mașina de scris, finalizându-și teza de licență: un text dedicat lui Giordano Bruno[16] [sic!], redactat într-un stil torențial, direct în italiană, într-un timp record.”[17] De fapt, chiar și în informațiile obținute de agenții Securității, există procese-verbale în care Culianu este descris ca o persoană extrem de liniștită, foarte rezervată și asiduă în studiile sale. Cu siguranță, aspirația puternică pentru studiu, precum și visul de a deveni un savant extrem de serios, nu erau luate în considerare de poliția politică, cu atât mai puțin puteau impresiona o minte ideologizată. Pentru ei, el era doar un subiect de urmărit, având în vedere că manifesta dorința de a pleca în străinătate. Începând cu 4 august 1971, protagonistul nostru va fi supravegheat de agenții Securității din Iași și București.
6 – Denunțul „Veronique” — precizări factuale
Ancheta vizează membrii familiei, colegii de serviciu – ultimul loc de muncă al lui Culianu a fost cel de redactor la redacția revistei „Secolul XX”, al cărei director era la acea vreme Dan Hăulică –, colegii de la universitate, precum și vecinii, atât din București, cât și din Iași. Printre diversele mărturii ale colegilor, prietenilor sau cunoștințelor sale – mărturii în mare parte în favoarea lui Culianu – iese în evidență o denunțare semnată la 29 august 1972 de „Veronique”, o colegă de la redacția Secolul XX. Această notă informativă este derutantă întrucât numele lui Culianu este asociat cu o „societate teosofică” coordonată de George Bălan[18], discipol al lui Rudolf Steiner, societate care desfășoară o activitate asiduă la Sinaia, în locuința personală a lui Bălan. Asupra acestei note sugerez două precizări factuale. Prima: cercul lui George Bălan este în filiația directă a lui Rudolf Steiner, deci antroposofic, nu teosofic. Antroposofia s-a separat de Societatea Teosofică prin gestul lui Steiner din 1912–1913, tocmai pe linia unei distincții doctrinare. Formularea „societate teosofică” din nota „Veronique” reflectă, prin urmare, fie confuzia sursei, fie imprecizia generică a aparatului represiv în chestiuni de acest gen. Reproduc termenul din document, semnalându-l ca atare. A doua: data notei — 29 august 1972 — este ulterioară plecării lui Culianu (1 iulie 1972). Prin urmare, nota informativă „Veronique” nu poate fi numărată printre elementele care au împiedicat plecarea; nota se înscrie, funcțional, în pregătirea anchetei preliminare care va conduce la sentința Tribunalului Militar din 1974. Aceasta este o precizare importantă, pentru că prezentarea ei ca element al „mecanismului represiv” anterior plecării — uneori comprimat eronat în sinteze — nu corespunde cronologiei dosarului.
În același document este menționat pentru prima dată numele Prof. Dayal Vidyasagar[19] – la acea vreme profesor de limba hindi la Universitatea din București și prieten apropiat al familiei Culianu – deoarece sursa „Veronique” precizează că, acesta îi promisese lui Culianu o bursă de studii în India, având ca model pe Mircea Eliade, și de unde Culianu nu s-ar mai fi întors. „Veronique” era o colaboratoare a Securității, înregistrată cu certitudine în rețeaua colaboratorilor apropiați. Informațiile sale sunt imediat anexate la dosarul anchetei preliminare împotriva tânărului istoric al religiilor.[20]
Din fericire, Culianu va depune din nou o cerere pentru viză și pașaport, în luna aprilie 1972. Conform unui raport al unui agent al Securității, locotenent-majorul Măierean Vasile, știm că a obținut avizul favorabil (din partea căpitanului N. Ureche) în data de 8 aprilie 1972. Cel mai probabil, data plecării sale în Italia a fost 1 iulie 1972, nu 4 iulie 1972, dacă iau în considerare sursele menționate mai sus. Printre documente nu am găsit documentația referitoare la procesul celei de-a doua cereri de viză pentru Italia, însă în dosarele anchetei preliminare și ale condamnării Tribunalului Militar figurează datele pe care le-am specificat anterior. În cele din urmă, un document[21] din 22 aprilie 1972 specifică lipsa obiecțiilor cu privire la plecarea sa, faptul că Culianu este membru al P.C.R. și că agenții I.S.M.B. reiterează faptul că prima viză nu i-a fost acordată deoarece era suspectat că nu se va întoarce în România.
7 – Sentința în lipsă și costul transferat asupra familiei
Într-adevăr, Tribunalul Militar al Municipiului București îl va condamna pe Culianu, în lipsă, pentru „infracțiunea de refuz de a se întoarce în România” (art. 253 alin. 1 din Codul penal): șase ani de închisoare, [22] reduși la cinci în temeiul Decretului-lege nr. 212/1974, ca urmare a ratificării de către România a Pactului internațional privind drepturile economice, sociale și culturale (în vigoare de la 20.XI.1974). Patru ani de privare de drepturi civile; rambursarea către partea civilă a sumei de 3 244 lei pentru biletul de întoarcere Roma–București nefolosit; confiscarea, în temeiul art. 68 CP, a jumătate din proprietatea familiei de pe str. Sărărie nr. 25, Iași. Elena Bogdan și Tereza-Adela Culianu sunt interogate în repetate rânduri pe baza notei din 9 aprilie 1974 a lt.-col. Rotaru. Decizia nr. 25 din 14 ianuarie 1975 confirmă sentința. La 19 ianuarie 1975, dosarul informativ D.I. 001213 este microfilmat la Unitatea Militară nr. 680.
A fi refugiat și a aspira la o specializare într-o universitate europeană, în anii Cortinei de Fier, era o situație disperată. De fapt, sora lui Culianu folosește în mod inspirat conceptul lui Nekyia atunci când menționează[23] pe scurt tentativa de sinucidere a fratelui său, în timp ce se afla la Latina, cu puțin timp înainte de a deveni un „refugiat în sensul Convenției de la Geneva din 1951”[24] Această „coborâre în iad” îi va oferi lui Néné o revenire mai puternică decât el însuși, reflectând totuși abisul în care se află mii de alții ca el.
În următorul articol al acestui dosar (de publicare a documentelor relevante biografiei sale) dedicat lui Ioan Petru Culianu – refugiat și dizident, voi publica surse care îi trasează extrem de precis profilul de refugiat politic, în baza documentelor inedite de la Centro di Emigrazione di Latina, AAI/CIME Latina, dosarul personal nr. 74120 (Arhiva de Stat din Latina), deschis la Trieste la 13 noiembrie 1972 și concluzionat la Latina, în 13 septembrie 1973; corespondența Universității Catolice Sacro Cuore din octombrie 1973 (Lazzati, Cantalamessa), scrisoare interceptată în D.I. 001213, ff. 28r–v.
Anexă
13 iulie 1971
NOTĂ
E: Necunoscut – Iași
D: IOAN PETRU CULIANU Str. Turda 200 sect. 8 București
12 iulie 1971
„… E prea tulbure mișcarea în lume și mai ales în Italia, ca să mă bucur că pleci. În sfârșit, nu eu sunt cea care aleg, așa că degeaba vorbesc. Sper că oriunde te vei duce, te vei simți bine și mulțumit. În alte împrejurări, câteva săptămâni petrecute în Italia ar fi fost încântătoare și ar fi trecut ca un vis – și eu aș fi fost prima care să mă bucur. Acum zic că oriunde vei fi, să te urmărească binecuvântarea mea și gândurile mele bune.
Acum, să trecem la lucrurile practice la care nu știu dacă mata te gândești: cumpără 1 kg de salam de Sibiu (sau unul bine afumat, care se numește italian), cumpără un termos și umple-l cu ceai […][26]
Ține minte că Edouard stă în 11 Place Vauban, VIIeme arrondisment. Despre Ana Mia Messire Colonna, interesează-te la Mioara. Sper să o găsești în toane bune (căci Ilinca trece concurs la l. engleză). Dă un telefon și aranjează o conversație mai lungă cu Mioara, care, sînt sigură, îți va da sfaturi bune.
Nu uita că pe mata te cheamă și Alexandru, și [T.]Tita, și Antonza.
[…] Regret din tot sufletul că nu te mai văd înainte de plecare. Sper însă că vei avea bani măcar pentru ca să ne scrii din când în când, să știm că ești sănătos și mulțumit. Să ne dai adresa ca să-ți putem și noi răspunde. În 2 luni ți se face dor de ai tăi și o să ai nevoie să primești un pic de suflet familiar.
Ține minte că Anna Mia este fiica Graziellei (măritată Grigorcea), care era fiica Valeriei (și a lui Nicu Nanu, văr primar cu bunicul matale), care era fiica Veronicăi Micle[27] (și a lui Stefan)[28] . Au rămas în Italia când diplomația noastră a fost desființată și înlocuită.
[…] Fii prudent în tot ceea ce spui și faci atât în tren, cât și acolo, căci italienii sunt groaznic de expansivi și, în momentele de față, derutați. Sînt încă prea multe curente la ei în țară și pînă cînd se va stabili acolo ordinea ca la noi, vor fi nemulțumiri. Good look and bless god you! [sic!] Să fii sănătos, Mama.
[…] Tante, Veta și unchiul Bébé îți urează petrecere bună. La fel domnișoarele Sturza și Aslan și Măricica”
Propunem ca nota să fie repartizată la operativ pentru exploatare, iar un exemplar să fie înaintat la I.S. M. Buc.
UM/TF
3 ex. Verificat
Semnături ilizibile
[1] Ioan Petru Culianu, Dosar informativ I 001213 (denumit în continuare D.I. 001213), sursă: Arhiva Consiliului Național pentru Studiul Arhivelor Securității – colecție de documente inedite; înregistrat la Serviciul de Informații Externe (denumit în continuare S.I.E.), cu numărul 197424.
[2] Acest text, cu destul de multe diferențe, a fost publicat inițial în numărul special al revistei Antarès nr. 18: D. Dumbravă, „Il passaporto per l’italia di Culianu. Raccolta di documenti inediti”, Ioan Petru Culianu. Argonauta della Quarta Dimensione, volum îngrijit de Horia Corneliu Cicortaş, Roberta Moretti și Andrea Scarabelli,Editrice Bietti, Milano, 2021, pp. 69-75.
[3] Posibil ca în decursul anilor, să mai fi apărut și alte dosare care trimit la dosarele informative ale lui Ioan Petru Culianu ori chiar să se fi predat de către Serviciile de Informații Externe și alt lot de dosare din arhiva D.I.E. și care să conțină noi dosare ale acestuia, în special din perioada sa de profesor la Universitatea din Gröningen și în Statele Unite. Există și ipoteza că dosarele sale din arhiva S.I.E., succesive anului 1974, ar fi fost distruse. În opinia mea, dacă se verifică această ipoteză a distrugerii dosarelor S.I.E. referitoare la “fugarul” Culianu, de către Serviciile Secrete care au acționat mai ales în anii 1989-1991, reprezintă o bază solidă pentru o eventuală anchetă și analiză a asasinării lui Culianu la Chicago, la 21 mai 1991. Verificarea atentă a indexurilor și a catalogării simultane a documentelor plasate în dosarele referitoare la numele său, adesea regăsite în microfilmele S.I.E. – în cadrul Arhivei Securității și al sistemului lor de arhivare, o parte din acesta existând și la A.C.N.S.A.S., precum și a tuturor dosarelor legate de al său, mai ales la numele informatorilor cu activitate în străinătate – ar putea fi un efort răsplătitor pentru cercetătorul care își propune să dezlege nodul gordian legat de crima petrecută în toaleta Divinity School, din Chicago.
[4] Dosarul informativ, asupra căruia mă voi opri mai mult, cuprinde documente referitoare la pregătirile plecării lui Culianu în Italia: (i) cererea de eliberare a vizei; (ii) scrisorile sale către familie, toate interceptate de Securitate; (iii) corespondența dintre diverse instituții aflate sub tutela Securității; (iv) diverse denunțuri care vor constitui, de asemenea, baza pentru deschiderea unui dosar de anchetă preliminară împotriva lui, anchetă inițiată de Tribunalul Militar din București; (v) precum și o parte din documentele eliberate de Universitatea Catolică din Milano, și anume întreaga documentație pe care a prezentat-o autorităților române, după ce a câștigat bursa de studii la Universitatea Catolică din Milano, în vederea eliberării diplomei și a situației sale școlare la Universitatea din București.
[5] Există o lungă serie de publicații din ultimii cincisprezece ani, acceptate de editurile românești fără nicio rezervă, foarte adesea lipsite de o revizuire reală sau de o supraveghere din partea unui comitet științific, precum și de un responsabil, adecvat pentru a coordona o colecție specializată în studiile A.C.N.S.A.S. Aceasta este o cu totul altă discuție, anume problema construirii unor grupuri de reflecție metodologică și abordare istoriografică pentru studiul documentelor acestui tip de arhivă, în afară de colectivul de cercetători al A.C.N.S.A.S. care totuși încearcă să construiască o platformă de dezbateri, de furnizarea de informații, de digitalizare a unor dosare și documente de referință, colecții de studii, etc.
[6] A se vedea analiza pertinentă a lui Gabriel Andreescu în Cărturari, opozanți și documente. Manipulări ale Arhivei Securității, Editura Polirom, Iași, 2014, care demonstrează, prin diverse studii de caz, exclusiv intelectuali români, atât din exil, cât și închiși în închisorile Securității, din motive politice, că, în lipsa unei metodologii adecvate pentru studiul documentelor A.C.N.S.A.S. și a unei legi a lustrației, tentația de a publica acest tip de documente depășește cu mult virtutea de a se abține de la a face acest lucru fără a le afecta imaginea publică și fără a deveni surse de manipulare a memoriei colective, cu consecințe grave asupra libertății individuale, în special pentru persoanele în viață și/sau familiile acestora. Cazurile cunoscute ale literatului Adrian Marino sau ale istoricului și activistului pentru drepturile omului Mihnea Berindei constituie o dovadă în acest sens, potrivit analizei lui Andreescu. A se vedea, de asemenea, articolul meu „Istoria este despre a înțelege (Verstehen)” în https://www.contributors.ro/istoria-este-despre-a-ințelege-verstehen/, contributors.ro, publicat la 6.11.2019 și accesat la 15.05.2026.
[7] În 2013, am avut ocazia să-l întâlnesc la București pe colegul și prietenul său, actualmente un cunoscut etnolog, Șerban Anghelescu, care mi-a povestit despre șantajul și presiunile exercitate asupra lui Culianu pentru a intra în P.C.R.: Culianu a devenit membru al partidului imediat după absolvirea facultății, ca urmare a unui șantaj din partea Securității, fiind acuzat că s-ar fi întâlnit cu un grup de anarhiști italieni și, prin urmare, ar fi reprezentat un delict. Domnul Șerban Anghelescu menționează și numele lui Victor Ivanovici, un alt coleg al lor care ar putea confirma această mărturie a sa.
[8] Vezi despre toate aceste detalii biografice în „Notă asupra ediției” a Terezei Culianu la volumul Ioan Petru Culianu, Marsilio Ficino (1433-1499) și probleme ale platonismului în Renaștere, îngrijită de Tereza Culianu, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 5-8.
[9] Scrisoare interceptată de Securitate, inclusă în D.I. 001213 pe care o vom publica în articolul următor pe contributors.ro.
[10] Nekyia, nèkyia s. f., gr. [translit. din νέκυια, derivat din νέκυς, formă arhaică a lui νεκρός «mort»]. La vechii greci, sacrificiu sau ritual prin care se evocau morții în scop divinatoriu. Cuvântul este folosit în mod tradițional pentru a indica cartea a XI-a din Odiseea lui Homer, în care se povestește episodul evocării clarvăzătorului Tiresias, realizată de Ulise înainte de a coborî în tărâmul morților. Termenul folosit de Tereza Culianu trimite la ideea nekyia, care poate avea loc oriunde (în principal în lumea de dincolo, dar nu numai), atâta timp cât sunt invocate și se poartă un dialog cu spiritele lumii de dincolo. Arată ca o interacțiune ritualică profundă cu tărâmul divin sau cel spiritual. Despre Culianu s-a circulat mult ideea că ar fi asumat el însuși calitatea de necromant, dar este o altă discuție. Indubitabil, Tereza Culianu nu se referă aici la acest aspect.
[11] Foaia 13 f/v [Doc. 2 din Anexă], din D.I. 001213, cu numărul original de înregistrare 273/13 iulie 1971, document atașat la foaia 12, din același dosar informativ.
[12] În copia digitală solicitată de AC.N.S.A.S., numele ofițerilor, ca și multe altele, nu au fost anonimizate, motiv pentru care sunt redate aici.
[13] Foaia 12 f/v [Doc. 3 din Anexă], din D.I. 001213, cu numărul original de înregistrare 003223/13.07.1971.
[14] Tereza Petrescu Culianu, „O Biografie”, în Ioan Petru Culianu. Omul și opera, editat de Sorin Antohi, Editura Polirom 2003, p. 63, o reeditare ușor modificată față de textul publicat în Observator cultural, nr. 87, din 23-29 octombrie 2001.
[15] Culianu locuia la prietenul și colegul său Silviu Angelescu (1945 – ), pe strada Turda nr. 200, București. Într-o scrisoare din 27 mai 1977, adresată lui Andrei Pleșu, Culianu mărturisește că: „Perioada din str. Turda a fost pentru mine poate cea mai bogată din viață”, în Observator Cultural, nr. 87, 23-29 octombrie 2001, p. 12, text preluat în Ioan Petru Culianu, Arta Fugii, editat de Dan C. Mihăilescu, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 11, n. 2.
[16] Aici este vorba de o confuzie a lui Andrei Pleșu, dar știm din cele relatate de către Tereza Culianu, că Néné lucrase intens și pe tematici ce trimit la opera lui Giordano Bruno.
[17] Andrei Pleșu, „O prietenie și câteva neîntâlniri” în Observator Cultural, nr. 87, 23-29 octombrie 2001, p. 12, text preluat în Ioan Petru Culianu, Arta Fugii, editat de Dan C. Mihăilescu, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 11-12.
[18] Filosof estetician care a predat la Conservator (actuala Universitatea Națională de Muzică, București).
[19] Prof. Prabhu Vidyasagar Dayal, apropiat sanscritistului Sergiu Al-George, lector de limba Hindi al Universității din București în perioada 1968-1972, respectiv 1975-1978, provenind de la Universitatea Osmania din Hyderabad, a fost invitat pentru o scurtă perioadă și la Universitaea din Iași, între anii 1971-1972. Între altele, este autor al Dicționarul hindi-român, vol. I-IV, în colaborare cu I. Petrescu, Facultatea de limbi romanice, clasice şi orientale, Secția de limba şi literatura hindi, București, 1973 – 1976.
[20] Foaia 8 (f) – 9 (f) din D.I. 001213.
[21] Foaia 32 (f) din D.P. 13975, vol. 2, anexată ca document nr. 5, în anexă.
[22] Hotărârea nr. 1020 din 29.11.1974 [și hotărârea definitivă, prin decizia nr. 25 din 14.01.1975] a Tribunalului Militar din București, în dosarul penal: P 013975 [P = penal; clasare A.C.N.S.A.S.], Vol. 1., foaie 2 f/v. [în plus, după cum s-a precizat anterior, dosarele lui Culianu sunt clasate și înregistrate și în alte sedii ale arhivei Securității de atunci; în acest caz, P 013975 apare și ca dosar microfilmat la data de 31.07.1976 și clasat anterior cu numărul 848/1974 sau 5968, sau P13975/1]. Această hotărâre a făcut obiectul unei dezbateri intitulată: Cum citim documentele A.C.N.S.A.S.? Au istoricii nevoie de jurisprudență? [Studiu de caz: condamnarea lui Ioan Petru Culianu], în data de 17 decembrie 2013, la Sala Stoicescu – Facultatea de Drept, Universitatea din București. La dezbatere au participat Daniela Dumbravă – cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor – Academia Română (inițiator și organizator împreună cu ELSA, The European Law Students’ Association, București), Dragoș Petrescu – președinte al C.N.S.A.S., Silviu Moldovan – cercetător al C.N.S.A.S. și Cristi Dănileț – magistrat și, la acea vreme, membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Pe lângă aspectele care se pretau unei noi abordări metodologice, pentru istorici, magistratul Danileț a analizat procesul penal al lui Culianu, considerându-l un abuz și o eroare a justiției, întrucât România, începând din 1972, semnase, pe lângă alte tratate, și tratatul privind libera circulație a cetățenilor săi, în vederea obținerii Clauzei Națiunii Celei Mai Favorizate (CNPF) din partea Statelor Unite ale Americii.
[23] Tereza Culianu, „O Biografie”, în Ioan Petru Culianu. Omul și opera, editat de Sorin Antohi, Editura Polirom 2003, p. 64.
[24] Ibidem
[25] Găsim această scrisoare ca documentul nr. 273, din 13 iulie 1971, copiată în trei exemplare după versiunea olografă ca document dactilografiat, în D. I. 001213, sursă: A.C.N.S.A.S.; textul a fost subliniat de agenții Securității.
[26] Textul lipsește din scrisoarea copiată de agenții Securității.
[27] Veronica Micle (1850-1889), poetă și iubită a lui Mihai Eminescu, din 1864 soția lui Ștefan Micle.
[28] Ștefan Micle (1820-1879) s-a căsătorit cu Veronica (născută Câmpeanu) la 7 august 1864, pe atunci profesor de fizică și chimie la Facultatea de Fizică și Chimie a Universității din Iași, din 1860 și rector al aceleiași universități, între 1867 și 1875.
