Articolul de față analizează rolul ciclic și ritual al expertizei externe și al interpreților săi interni în aplicarea curbelor de sacrificiu. Acest model, reprodus de la Regulamentele Organice încoace, nu a fost un set de măsuri, ci mai degrabă o poziție de la înălțimea căreia se vorbește în numele unei prescripții venite din afară. Această poziție își schimbă succesiv referențialul, de la administrația imperială la misiunea tehnică străină, apoi la instituția financiară internațională și în cele din urmă la agenția privată de evaluare. Procedura pe care o prescrie nu produce rezultatele anunțate și nu i-a salvat niciodată politic pe cei care au aplicat-o, dar se reia, iar textul încearcă să explice de ce.
În doar opt zile, la sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august, două agenții de evaluare financiară s-au pronunțat asupra ratingului României, iar dezbaterea publică declanșată de aceste evaluări a constat aproape integral în întrebarea dacă am trecut sau nu un prag. S-a vorbit despre categorii, despre perspective, despre luna în care vine următoarea verificare, despre ce trebuie făcut ca să nu ne prăbușim. Nu s-a vorbit aproape deloc despre ce anume construim și cu ce mijloace. Observația de la care pornesc nu privește conținutul acestei dezbateri, ci absența celeilalte.
Un prag și un rit
Care prag, de fapt? Întrebarea nu e retorică, fiindcă distanța tehnică dintre ultima treaptă recomandată investitorilor și prima treaptă de sub ea e de un grad, în vreme ce distanța de vocabular e între curat și murdar. Categoria inferioară nu se numește, în limbajul pieței, nici mai mult nici mai puțin decât junk, adică gunoi, ceea ce nu e o clasificare tehnică, ci una de puritate. BBB− și BB+ sunt vecine pe scară, dar aparțin unor lumi simbolice diferite. Antropologia a descris demult fenomenul. Mary Douglas, cunoscută la noi pentru Cum gândesc instituțiile, a arătat în Purity and Danger că ceea ce nu mai încape în clasificare sau îi afectează claritatea apare ca impur și periculos și cere administrarea rituală a unui prag. Iar pragul de trecere este, în numeroase tradiții ale ritului, cum explica deja Arnold van Gennep, locul unde se lasă ofranda, adică locul unde se plătește.
Riturile de trecere descrise de van Gennep au trei faze, desprinderea din starea veche, starea de mijloc și încorporarea în starea nouă, iar faza de mijloc se numește liminară, de la limen, adică prag. E vorba de o stare ambiguă în care cel care trece, explica pe urmele lui van Gennep Victor Turner în eseul său Betwixt and Between, își pierde statutul, este supus încercărilor și obligat să dea ascultare celor ce conduc ceremonia. Iar acestora, și doar lor, le revine puterea de a stabili când s-a încheiat trecerea.
România se află în această fază tranzitorie de aproape două decenii, fiindcă aderarea, care ar fi trebuit să fie momentul încorporării în noua stare, a fost urmată de încă șaisprezece ani de verificare, iar când verificarea s-a încheiat, i-a luat locul alta. Nu am ieșit din zona de prag, ci am instituționalizat-o. Faza de trecere care devine condiție stabilă are un nume, acela de liminalitate permanentă, iar consecința ei nu e psihologică, ci instituțională. Cei care oficiază se transformă în deținători stabili ai autorității, pentru că funcția lor depinde de faptul că trecerea nu se încheie niciodată. Acesta e primul lucru care trebuie spus despre pragul cu pricina. Cei care ne explică ce avem de făcut ca să nu coborâm sub el au un interes care nu e nici ascuns, nici scandalos, ci pur și simplu structural, acela ca pragul să rămână intact.
Apelul
Mecanismul s-a putut vedea la lucru în ce s-a spus în aceste zile și nu din cauza informației transmise, ci a ritualului. Un consilier al guvernatorului Băncii Naționale a declarat, la începutul lunii august, că decizia inițială a uneia dintre agenții fusese de retrogradare, că am fost „păsuiți” câteva luni și că pericolul e acum mai mare decât era. Două zile mai târziu, unul dintre consilierii economici ai primului-ministru a confirmat aceeași versiune și a adăugat un amănunt pe care nu i-l ceruse nimeni, acela că România făcuse apel împotriva deciziei inițiale, spunând totodată că riscul rămâne mare și că ne-a trecut glonțul pe la ureche.
Pentru a înțelege contextul, un cuvânt din primul comentariu merită analizat separat, fiindcă e ales bine și spune probabil mai mult decât a intenționat cel care l-a rostit. Pentru că nu se „păsuiește” o măsurătoare, ci o osândă. A păsui înseamnă a amâna executarea unei sentințe sau scadența unei datorii, iar cel care păsuiește are asupra celui păsuit un drept pe care alege să nu îl exercite deocamdată. În fraza consilierului, agenția nu constată starea economiei românești, ci se abține provizoriu de la o pedeapsă pe care o poate aplica oricând, iar termenul următor e cel la care se va aplica.
O sentință amânată nu dispare, ci rămâne suspendată, ceea ce înseamnă că primejdia e permanentă prin construcție și că niciun rezultat nu o poate încheia. Iar amânarea se obține plătind. Cine plătește nu e nici agenția, nici cei care traduc verdictul, ci populația căreia i se cere ajustarea. Într-un singur cuvânt, rostit fără intenție, stă tot mecanismul despre care e vorba în acest articol.
Celălalt comentariu vorbea despre un apel la decizia inițială de retrogradare și nu comitea, de altfel, nicio indiscreție pentru că într-o frază din comunicatul de la sfârșitul lui iulie, trecută cu vederea de aproape toată lumea, Fitch scrie că emitentul a formulat un apel și a furnizat informații suplimentare, ceea ce a dus la o decizie de rating diferită de cea inițială.
Numai că temeiul acestui apel nu se află unde ne-am aștepta. Dreptul european nu instituie nicio cale de atac împotriva unui calificativ, ci prevede doar că agenția e obligată să informeze entitatea evaluată cu cel puțin o zi lucrătoare înainte de publicare și să-i comunice principalele motive și spune limpede în ce scop, anume pentru a-i da posibilitatea să semnaleze eventuale erori de fapt. Termenul e formulat ca minim, nu ca maxim, așa încât nimic nu împiedică ca informarea prealabilă să preceadă publicarea cu mult mai mult de o zi. Pe de altă parte, apelul propriu-zis nu este rezultatul aplicării reglementării europene, ci o procedură internă a agenției.
Aici se deschide partea cu adevărat riscantă, și ea nu privește România, ci mecanismul ca atare. Între momentul în care un comitet votează retrogradarea unui stat și momentul publicării există un interval a cărui durată nu e limitată de nicio normă, în care rezultatul e cunoscut de agenție și de guvern, dar nu și de piață, în vreme ce statul rămâne un emitent activ care se împrumută. Regulile speciale pentru ratingurile suverane, calendarul anunțat cu un an înainte, publicarea după închiderea piețelor și cu cel puțin o oră înaintea deschiderii, au fost reglementate tocmai pentru a elimina avantajele de informație din preajma acestor anunțuri. Procedura de apel le redeschide, prin voința agenției, într-un spațiu pe care norma nu-l mai descrie.
De aici decurge o alternativă din care nu se poate ieși elegant. Ori decizia inițială a comitetului de a retrograda un stat suveran se sprijinea pe erori de fapt, pe care ministerul le-a corectat, ceea ce ar fi în sine remarcabil și ar spune despre calitatea evaluării mai mult decât ar vrea cineva să audă. Ori nu erori s-au corectat, ci au fost aduse argumente și angajamente care au fost acceptate, iar atunci o fereastră creată pentru verificarea exactității datelor a funcționat ca spațiu de negociere, în afara a tot ce descrie regulamentul. Cele două posibilități relevante pentru argumentul de față sunt însă la fel de incomode. În ambele cazuri mecanismul care a produs verdictul operează într-un spațiu pe care norma nu-l acoperă, fără motivare publicată și fără urmă.
Iar consecința e aproape comică, dacă e urmărită pas cu pas. Ministerul de Finanțe s-a prezentat în fața comitetului și a susținut că politica guvernului e credibilă și că retrogradarea nu se justifică. A fost crezut, iar comitetul a revenit asupra deciziei. Calificativul astfel obținut e prezentat apoi publicului drept dovadă că politica trebuie continuată și înăsprită, pentru că așa cer agențiile. Numai că agențiile n-au cerut nimic, ci Guvernul a propus, acestea au acceptat propunerea, iar sensul obligației e exact invers față de ceea ce ni se povestește.
Din aceeași frază a comunicatului se puteau scoate două interpretări opuse. Cea pe care au folosit-o consilierii spune că am fost la un pas de retrogradare și că numai stăruința întru austeritate ne-a salvat, prin urmare trebuie să mergem mai departe pe același drum. Cea pe care n-a dezvoltat-o nimeni pornește de la deosebirea dintre o clasificare și o judecată de valoare. O clasificare nu se schimbă pentru că obiectul clasificat aduce argumente. Aici s-a schimbat, fiindcă statul evaluat a argumentat și a fost crezut. Prin urmare calificativul nu constată o stare de fapt independentă de cel clasificat, ci e o judecată la a cărei formare a participat. Iar o judecată de valoare la formarea căreia cei evaluați au contribuit nu poate fi opusă apoi ca obligație venită din afară. Alegerea dintre cele două interpretări nu este întâmplătoare. A doua ar fi desființat chiar temeiul din care cei doi își trag autoritatea publică, acela de tălmăcitori ai unei instanțe exterioare.
Nu toată lumea a analizat cazul la fel, iar diferența e instructivă. Un consultant fără funcție publică a formulat în aceleași zile exact contrariul dramei, anume că menținerea calificativului era scenariul de bază și că România nu a câștigat nimic, ci doar a evitat o pierdere. Versiunea salvării în extremis a României a fost produsă de cei aflați în poziții oficiale, nu de comentariul de piață în general, ceea ce arată că nu e o coincidență de opinii, ci o formulă legată de o poziție. Iar formula are o denumire care nu ține de economie – catastrofa evitată – prin care oficianții oricărui rit declară deopotrivă că primejdia a fost reală și că ascultarea ne-a scos din ea. Structura nu poate fi infirmată de niciun rezultat, fiindcă sacrificiul se validează exact prin absența nenorocirii pe care trebuia să o împiedice.
Expertiza externă ca instituție
Ceea ce traversează ca o permanență cele două secole de modernitate românească nu este vreun fapt sau lucru politic, ci o poziție, ocupată de fiecare dată de altcineva și niciodată vacantă. Un oficiu, în sensul din care provine expresia „din oficiu”, adică o poziție din care se vorbește automat, prin simplul fapt al ocupării ei, și fără ca cineva să fi cerut asta. Iar acest oficiu are și o dată de naștere oficială, Regulamentele Organice. Cu această ocazie s-a construit, printr-un text redactat sub administrație externă și adoptat apoi de o elită internă, un aparat fiscal și administrativ modern în Principate, cu buget, cu capitație, cu adunare obștească și cu birocrație organizată. A fost o răscruce în sensul tare al cuvântului, fiindcă a fixat o formă care se va reproduce în timp fără ca cineva să o mai aleagă. Din acel moment a rămas nu doar aparatul, ci și poziția din care se vorbește în numele prescripției.
Poziția aceasta descrie o instituție în sine care nu se confundă cu niciuna dintre temeliile pe care le-a avut. Expertiza externă apare succesiv ca administrație imperială, ca misiune tehnică străină la banca centrală, ca putere de ocupație cu consilierii ei, ca instituție financiară internațională și, în ultimii ani, ca agenție privată de evaluare. Forma se privatizează, autoritatea rămâne. Ce nu se schimbă deloc e figura intermediarului intern, adică a celui care traduce prescripția și-și extrage din traducere dreptul de a guverna. Comunitatea de expertiză funcționează aici într-un singur sens, fiindcă nu propune, ci transmite, iar autoritatea acesteia este proporțională cu inaccesibilitatea sursei.
Oficiul nu desemnează, așadar, o organizație și nici o comunitate profesională stabilă. Este o poziție instituțională reproductibilă, definită prin relația dintre trei roluri: autoritatea externă care formulează sau certifică o constrângere, intermediarul intern care o traduce și executivul care transformă traducerea într-o obligație politică. Actorii pot dispărea fără ca relația dintre roluri să dispară.
Oficiul are și o utilitate care nu ține de conținutul prescripțiilor, permițând executivului să prezinte o alegere internă drept obligație externă, adică de a folosi constrângerea din afară ca instrument de eludare a răspunderii dinăuntru. Iar în forma lui contemporană are un avantaj suplimentar, acela că verdictul e simultan opinie privată și fapt de piață, deci obligă fără să răspundă. Un stat care a preluat un acquis al cărui conținut nu-l negociase și care a rămas sub verificare șaisprezece ani după aderare adoptă forme dintr-o dependență asumată anterior, nu din alegere punctuală, iar rezultatul previzibil e o decuplare în care stratul formal satisface examinatorul, în vreme ce stratul operațional funcționează după altă logică.
Șase momente
Oficiul acesta a funcționat până acum de șase ori. Una dintre cele șase intervenții a primit și un nume, curba de sacrificiu, care li se potrivește tuturor celorlalte. Ca să fie limpede despre ce vorbim: o curbă de sacrificiu e un episod, nu o stare. Aceasta presupune un regim extractiv mai vechi și permanent, pe care nu l-a creat și care nu dispare între episoade, dar se deosebește de acesta prin intensificarea bruscă a extracției și prin vocabularul moral care o face neinfirmabilă. Mecanismul care le leagă merită enunțat o singură dată, înainte de a fi urmărit. La fiecare episod se repetă aceeași secvență. Statul își asumă față de un creditor sau o autoritate din afară o obligație pe care o declară nenegociabilă, fie paritatea monedei, fie plata integrală a datoriei, fie un prag sub care nu trebuie coborât. Din clipa în care termenul extern e fixat, singura variabilă rămasă e cea internă, așa că povara ajustării cade asupra populației. Iar ceea ce rămâne de fiecare dată este ceva care face schimbarea de direcție mai scumpă decât continuarea acesteia.
Matricea nu se numără printre aplicări. Sub domniile regulamentare extracția nu e un episod, ci starea curentă a regimului abia instituit, cu povara pe clăcași și cu o adunare obștească dizolvată atunci când încurcă. Tocmai de aceea Regulamentul rămâne în afara seriei: el nu aplică o curbă de sacrificiu, ci creează aparatul și clasa pe care curbele aveau să le pună periodic în mișcare.
Prima aplicare e stabilizarea din 1929, cu misiune tehnică străină la Banca Națională, urmată de curbele de sacrificiu ale guvernului Iorga și de menținerea parității leu-aur exact în anii în care Londra părăsește etalonul aur și Washingtonul devalorizează dolarul. Economiile care au rupt ancora și-au revenit primele. România a rămas, a plătit cu ani suplimentari de contracție și cu criza datoriilor agricole, iar factura politică s-a achitat prin radicalizarea politică ce a urmat și a condus la dictatura regală și la șirul de regimuri autoritare și totalitare care, aparent, s-a încheiat în 1989.
A doua e datoria de război față de Uniunea Sovietică. Convenția de armistițiu din septembrie 1944 fixează trei sute de milioane de dolari la prețurile anului 1938, angajament nominal prin excelență, achitat prin livrări, prin societățile mixte SovRom și prin două reforme monetare, în 1947 și în 1952, care șterg economiile bănești ale populației. Expertiza externă e aici literală, consilierii sovietici stau în ministere, în planificare și în banca centrală și nu sunt experți invitați, ci au venit cu o armată de ocupație, cum se întâmplase, de altfel, și la Regulamentele Organice. Pentru oficiu deosebirea nu contează, interpretul intern își extrage autoritatea din credibilitatea față de Moscova întocmai cum și-o extrăsese din cea față de Petersburg. Vocabularul moral există și el, speculanții și sabotorii, și există până și păsuirea, fiindcă în 1948 Moscova iartă jumătate din reparațiile rămase, ca act de grație al creditorului. Ce a rămas în urmă a fost aparatul de planificare, împreună cu generația de economiști formată în el.
A treia e rambursarea integrală a datoriei externe de către Nicolae Ceaușescu, încheiată în martie 1989, forma pură a operațiunii, cu creanța absolutizată și cu populația tratată ca variabilă reziduală. Ce bloca aici orice schimbare de direcție era imposibilitatea politică de a admite, la jumătatea drumului, că hotărârea inițială fusese greșită.
A patra a fost în anul 1999, un episod subestimat și, în același timp, cel care a determinat mitul fondator al establishmentului actual. Un vârf de rambursări pe care nimeni nu credea că România îl va putea acoperi, cu rezerve valutare golite, importuri comprimate și un al treilea an consecutiv de contracție. S-a plătit însă până la urmă, iar de aici s-a născut doctrina care este asumată și astăzi, aceea că datoria se onorează integral și la timp, oricare ar fi prețul intern, iar orice altă soluție nici nu se discută. Iar doctrina nu se transmite prin partide, care dispar mai devreme sau mai târziu, ci printr-un mediu care nu e supus confruntărilor electorale și deci nu are cum să fie sancționat la vot. Oamenii formați într-un episod rămân în circulație, devin consilieri sau veterani respectați ai profesiei, iar prestigiul câștigat într-unul dintre momentele de plată a datoriei de acum patruzeci de ani sprijină astăzi plata care tocmai urmează. Așa se face că o procedură care-și consumă de fiecare dată executanții nu-și pierde niciodată experții.
Al cincilea moment a fost în 2010, cu tăierea de un sfert a salariilor din domeniul public și cu taxa pe valoarea adăugată urcată de la nouăsprezece la douăzeci și patru la sută. Merită văzut cum s-a ajuns la a doua măsură. Guvernul anunțase și o reducere de cincisprezece la sută a pensiilor, pe care Curtea Constituțională a respins-o, iar suma a fost recuperată prin taxa pe consum. Când o cale de a descărca ajustarea asupra populației s-a închis, s-a găsit imediat alta, iar cea găsită era mai apăsătoare pentru cei cu venituri mici decât cea blocată.
Iar al șaselea moment este cel în curs și care a adăugat un instrument pe care celelalte nu-l aveau, pragul de rating folosit ca dispozitiv de coordonare a așteptărilor, adică o linie dincolo de care nimeni nu mai are voie să argumenteze. Ceea ce blochează acum orice alternativă e chiar caracterul public și cifric al pragului, care transformă orice propunere diferită într-o asumare individuală de risc.
Șase momente și un singur oficiu. De fiecare dată, autoritatea internă nu se sprijină pe un mandat câștigat înăuntru, ci pe calitatea de interlocutor credibil al puterii care prescrie din afară. Ancora poate fi Petersburgul, creditorii străini ai stabilizării, Moscova, Fondul Monetar, Bruxelles-ul sau agențiile de rating, fără ca operațiunea să se schimbe. A le introduce în aceeași serie analitică nu înseamnă a le declara echivalente istoric, politic sau moral. Unele au fost impuse prin ocupație militară, altele au fost asumate de un stat care a candidat, a negociat ani în șir și și-a modificat Constituția printr-un referendum, tocmai ca să facă aderarea posibilă. Echivalența privește exclusiv funcția de legitimare internă pe care referința externă o poate îndeplini. Comparabilitatea acestor episoade nu rezultă, așadar, din asemănarea politicilor economice aplicate, ci din identitatea mecanismului instituțional prin care o constrângere externă este transformată într-o distribuție internă a costurilor prezentată ca inevitabilă. Diferența dintre aceste momente este uriașă din orice punct de vedere, cu excepția unuia singur, acela care ne interesează aici: felul în care autoritatea internă se constituie din poziția de interlocutor. Cât rezistă la putere cei care o îndeplinesc efectiv este însă altceva, și tocmai despre asta va fi vorba mai departe.
De ce explicația prin dependență de cale nu este suficientă
Continuitatea aceasta e descrisă îndeobște ca dependență de cale, dar această descriere nu este suficientă. Pentru că o cale, în sensul propriu al termenului, se constituie prin randamente crescătoare, adică devine mai avantajoasă și mai costisitor de părăsit pe măsură ce e parcursă. Modernizarea românească a fost o astfel de cale. Fiecare școală construită o ieftinea pe următoarea, fiecare kilometru de cale ferată creștea randamentul celui următor, fiecare cod juridic făcea reforma următoare mai ușoară, iar alfabetizarea se materializa de la o generație la alta. Curba de sacrificiu, în schimb, erodează activele din care se generează randamentul și cu toate acestea se reproduce.
Calea aceasta nu a fost însă niciodată bazată doar pe acumulare și evoluție economică și socială. A avut de la început două laturi, una care construia și una care extrăgea, fiindcă modernizarea a fost finanțată prin apăsarea țărănimii, reforma din 1864 a lăsat chestiunea agrară deschisă, iar factura nu s-a oprit la 1907.
Dacă randamentele nu explică reproducerea acestui model, rămân trei explicații posibile: prin rezultate, prin putere și prin legitimare. Prima e exclusă chiar de absența rezultatelor. A doua, explicația prin putere, pare plauzibilă și chiar este cea invocată de obicei. Ideea ar fi că această procedură consolidează autoritatea celor care o aplică. Însă această explicație nu rezistă la probe. Guvernul Iorga pleacă în 1932, iar Iorga nu mai guvernează niciodată. Executanții plății către Moscova, grupul Pauker-Luca-Georgescu, sunt epurați în 1952, iar Vasile Luca, învinuit chiar pentru reforma monetară pe care o administrase, moare în închisoare. Gheorghiu-Dej supraviețuiește tocmai sacrificându-și executanții, ceea ce confirmă regula în forma ei cea mai crudă. Ceaușescu încheie rambursarea în martie 1989 pentru ca apoi regimul său să se prăbușească. Partidul pivot al coaliției care a plătit factura crizei din 1999 nu a mai trecut pragul electoral în anul 2000 și a dispărut definitiv din viața politică. Guvernul Boc cade în urma protestelor din 2012, iar formațiunea care l-a susținut încetează în doi ani să mai existe ca forță de sine stătătoare. Guvernul Bolojan a fost demis prin moțiune. Demiterea nu a produs însă deocamdată alternanța, fiindcă o altă majoritate nu s-a putut constitui. Situația este instructivă și pentru că executantul poate fi consumat politic înainte ca oficiul care îi prescrie conduita să găsească un succesor. Menținerea sa funcțională nu infirmă regula, ci o face vizibilă. Ceea ce a încetat să existe politic nu poate fi reconstituit prin prelungirea administrativă a existenței sale. Șase din șase, fără nicio excepție. Niciun executant al curbei de sacrificiu nu a supraviețuit politic aplicării ei. Curba de sacrificiu își sacrifică, așadar, și executanții. Ce nu sacrifică niciodată e oficiul care o prescrie.
Cât de puțin depinde sistemul de purtătorii lui se vede încă de la origine. Ceea ce s-a întrerupt în 1848 au fost domniile regulamentare, nu sistemul. Revoluția a fost înfrântă în câteva luni, regimul regulamentar a fost restaurat, iar Convenția de la Balta Liman i-a desființat adunările, adică i-a tăiat exact partea deliberativă și i-a păstrat aparatul fiscal. Domniile regulamentare au lăsat totuși în urmă și altceva decât un mecanism de extracție, școli, o administrație și un cadru instituțional identic în cele două Principate, în care se prevedea unirea lor viitoare, iar acestea au folosit mai târziu Unirii. Cele două laturi au lucrat împreună, nu una împotriva celeilalte. De atunci încolo, tiparul se repetă la fiecare ruptură. Cad domnii, cad guvernele, se schimbă regimurile, iar sistemul supraviețuiește, cum a supraviețuit și după 1989. Latura care construia mai funcționa atunci. Pe măsură ce a intrat în derivă, episoadele următoare n-au mai lăsat în urmă decât aparatul de extracție și justificarea lui morală.
Rămâne a treia explicație. Reproducerea acestui proces se face prin reluarea formulei legitimatoare a catastrofei evitate, administrată de oficianții unei treceri care nu se mai încheie. De aceea procedura supraviețuiește tuturor purtătorilor ei, consumându-i pe rând. Și nu rezistă pentru că ar funcționa, ci pentru că este mecanismul prin care se consolidează autoritatea. Ceea ce însă se reproduce nu e guvernul care aplică, ci oficiul care prescrie, iar cele două nu coincid niciodată.
Moștenire selectivă
Seria curbelor de sacrificiu nu trebuie înțeleasă ca o istorie a încercării de a combate europenizarea și liberalismul ca proiect printr-o așa-zisă modernizare prin alte mijloace. Nici tradiția autohtonistă deghizată și nici antioccidentalismul n-au avut vreun rol, deși uneori contextul a fost de așa natură încât ar putea fi invocate. A fost vorba, dimpotrivă, de o consecință internă a proiectului modernizator care-și pierduse sensul.
Ce s-a întâmplat în cele două secole de modernizare discontinuă a României poate fi descris în termenii schimbării instituționale lente. Latura care construia a intrat încet în derivă, adică și-a pierdut funcția prin neadaptare, fără ca cineva să o desființeze. În schimb, latura care extrăgea a suferit o conversie, păstrându-și forma și modul de legitimare, dar servind altui scop. Nu e vorba de vreo uzurpare a statului din afară, ci de moștenire selectivă a unor tendințe recurente. Când sunt reduse mai ales activele care produc întărirea sistemului – educație, sănătate, investiții, capacitate administrativă – atunci nu se face economie, ci se consumă capital.
O precizare terminologică e necesară, fiindcă termenul de extracție circulă astăzi cu alt înțeles. La Acemoglu și Robinson, instituțiile extractive sunt cele prin care o elită restrânsă extrage de la cei mulți, iar remediul nu e niciodată mai puțin stat, ci instituții incluzive, care presupun explicit capacitate administrativă, colectare și aplicarea legii. Tema extracției de rente din sectorul public, reluată în cor în aceste săptămâni, folosește vocabularul acesta împotriva sensului lui, fiindcă cine invocă rentele pentru a justifica reducerea capacității de colectare și de administrare face instituțiile mai extractive exact în sensul autorului invocat. Iar poziția interpretului prescripției externe produce și ea, la drept vorbind, o rentă, ca orice venit care decurge din ocuparea unei poziții, nu din producție. Discursul despre rentele altora e felul cel mai sigur de a o face invizibilă pe a ta.
Structura sacrificiului care însoțește acest proces cere însă o precizare, fiindcă altminteri contrazice teza. Iorga aplică o ortodoxie importată, paritatea leu-aur și deflația, dar o îmbracă într-o moralitate autohtonistă, într-o gândire în care economia e subordonată unei ordini morale și în care privațiunea îndreaptă. Ceaușescu traduce aceeași operațiune în demnitate națională prin rambursare. Astăzi se numește cinste, ordine și sfârșitul risipei. Doctrina vine de fiecare dată din afară, numai justificarea e locală, iar cele trei vocabulare sunt legitimări succesive ale aceleiași operațiuni importate, nu momente ale unei tradiții românești. Ce le e comun e că niciunul nu poate fi infirmat, fiindcă în toate trei, dacă doare, înseamnă că funcționează.
Cine plătește?
Poziția oficială se sprijină pe un set de fapte care nu pot fi contestate și pe o concluzie care nu decurge din ele. Faptele se admit fără rezervă. Un deficit bugetar apropiat de nouă procente, însoțit de un deficit de cont curent de aceeași mărime, e o situație care nu se poate susține, iar nevoia de finanțare e reală. Diferența de randament dintre cele două categorii de rating, aplicată stocului actual al datoriei publice, înseamnă miliarde de lei care se iau din același buget. Constrângerea nu e nici inventată, nici exagerată, iar cine o invocă are dreptul la un răspuns așezat pe terenul ei. Concluzia este cea care trebuie examinată. O constrângere bugetară fixează mărimea efortului, nu repartiția lui, iar între cele două se strecoară o alegere care nu se declară niciodată ca atare.
Obiecția privește inferența, nu faptele. Perspectiva negativă e o afirmație de probabilitate condiționată despre traiectoria soldului bugetar pe douăsprezece până la douăzeci și patru de luni. Ea nu conține și nu poate conține nicio informație despre compoziția ajustării, fiindcă agențiile evaluează traiectoria, nu structura. Consolidarea prin venituri satisface exact același criteriu ca și consolidarea prin cheltuieli. Trecerea de la avertisment la reducerea cheltuielilor nu e o deducție, ci o alegere prezentată drept concluzie. Mai mult, agențiile indică ele însele baza de venituri ca slăbiciune structurală, România având cea mai mică pondere a veniturilor fiscale în produsul intern brut din Uniune, dacă lăsăm deoparte Irlanda, al cărei produs intern brut e umflat de contabilitatea multinaționalelor într-atât încât Dublinul folosește oficial alt indicator de referință.
Pe de altă parte se prea poate ca Guvernul să nu fi pledat din capriciu, ci pentru a feri țara de o retrogradare al cărei cost ar fi fost real. Dacă o consolidare gândită prin ajustarea veniturilor bugetare, cu impozitare progresivă, n-ar fi fost acceptată de agențiile de rating, atunci forma ajustării chiar ar fi dictată din afară și întreaga discuție nu mai are sens.
Numai că nimeni nu știe dacă ar fi așa, pentru că nimeni nu a încercat. Nicio metodologie de evaluare nu conține un criteriu care să deosebească un leu venit din impozit de un leu economisit din cheltuială, iar ceea ce se măsoară este traiectoria soldului și povara datoriei. Dimpotrivă, în metodologia agenției Moody’s pentru ratingurile suverane, forța fiscală se punctează pe patru indicatori cu pondere egală, datoria raportată la produsul intern brut, datoria raportată la venituri, dobânzile raportate la venituri și dobânzile raportate la produsul intern brut. Doi dintre aceștia au veniturile bugetare la numitor, așa încât o creștere a veniturilor îmbunătățește mecanic jumătate din scorul de forță fiscală, ceea ce reducerea cheltuielilor nu face. Grila nu e neutră între cele două rute, ci înclină chiar spre cea pe care nimeni n-a încercat-o.
Dar agențiile nu cântăresc doar măsurile fiscale, ci și șansa ca acestea să poată fi duse până la capăt, iar o reformă fiscală care cere lege, timp și aparat de colectare are un risc de execuție mai mare decât o înghețare de salarii, care se face imediat și unilateral. La aceasta se adaugă o prejudecată profesională răspândită, potrivit căreia consolidările așezate pe cheltuieli ar fi mai durabile decât cele așezate pe venituri, susținută de Alesina și de colaboratorii lui și contrazisă, cu date comparabile, de Guajardo, Leigh și Pescatori. Prejudecata există, dar e o dispută deschisă, nu un criteriu. Numai că observația se întoarce împotriva celui care o face pentru că tocmai administrația fiscală e printre primele servicii publice afectate atunci când ajustarea se face prin reducerea cheltuielilor. Fiecare rundă de austeritate slăbește colectarea, iar colectarea slabă devine, la runda următoare, argumentul care exclude orice soluție pe venituri. Imposibilitatea alternativei nu se descoperă, ci se fabrică.
Teza imposibilității alternativei poate fi combătută atât istoric, cât și tehnic. Istoric, controversa deschisă de Knut Borchardt în studiul său privind deflația promovată de cancelarul german Heinrich Brüning în anii Marii Crize arată că afirmația potrivit căreia nu exista altă cale e întotdeauna disponibilă retrospectiv și întotdeauna contestată. Tehnic, revizuirea Fondului Monetar din 2013, prin care Olivier Blanchard și Daniel Leigh au constatat că multiplicatorii fiscali fuseseră subestimați substanțial și că o consolidare concentrată la început pe reducerea deficitului se dovedise autodistructivă, e o corecție venită chiar de la instituția pe care ortodoxia locală o invocă drept martor. Fondul Monetar și-a corectat doctrina în 2013, dar ortodoxia economică locală o repetă în forma de dinaintea corecturii, ceea ce nu e prudență, ci anacronism.
Argumentul privind obiectivitatea calificativului poate fi combătut și prin invocarea dreptului european. Uniunea Europeană a legiferat în materia agențiilor de rating tocmai pentru că a stabilit că evaluările sunt opinii ale unor actori privați, expuși prin natura activității lor unor conflicte de interese și ale căror evaluări produc efecte sistemice, de unde derivă și regimul de răspundere, calendarul anunțat în avans pentru ratingurile suverane și obligațiile de transparență metodologică. În plus, literatura despre prociclicitatea calificativelor suverane, de la studiul lui Ferri, Liu și Stiglitz încoace, arată că agențiile amplifică cel puțin la fel de mult pe cât măsoară.
Poziția oficială se sprijină constant pe legitimitate europeană, ajustarea fiind justificată public prin procedura de deficit excesiv. Dar nu se poate invoca Europa drept autoritate și, în același timp, deifica o opinie față de care chiar ordinea juridică europeană cere să fie evitată dependența exclusivă sau mecanică.
Constrângerea europeană e reală și asumată, iar argumentul de față vine dinăuntrul ei, nu împotriva ei. Ceea ce nu este însă european e răspunsul la întrebarea cine suportă consecințele, iar tocmai acest răspuns este prezentat ca european. De la Bruxelles vine o cifră, iar aici i se adaugă o listă care stabilește repartiția efortului. Oficiul nu falsifică prescripția, ci o completează, după care prezintă întregul ca venit din afară.
Cât despre instabilitatea politică invocată ca risc, aceasta este produsul demiterii unui guvern sancționat tocmai pentru austeritate, iar tratarea ei ca șoc exterior face ca variabila explicativă să fie și efectul.
Rămâne partea cea mai incomodă pentru poziția oficială, pentru că, așa cum este formulată, nu poate fi infirmată de niciun rezultat. Dacă ratingul se menține, austeritatea a funcționat. Dacă scade, austeritatea a fost insuficientă. Dacă economia încetinește, se confirmă fragilitatea care o justifica. O propoziție compatibilă cu toate finalurile posibile nu este o prognoză, ci un angajament. Angajamentele sunt perfect legitime în politică, cu condiția să fie declarate ca atare și nu prezentate drept aritmetică. Dezacordul nu se poartă asupra cifrelor, ci asupra întrebării cine plătește, iar aceasta este o întrebare politică, la care nicio agenție de evaluare nu a răspuns vreodată și nici nu are cum.
O rutină care a supraviețuit scopului
Nu asistăm la continuarea modernizării prin alte mijloace, ci la o cale care și-a păstrat modul de legitimare, dar și-a pierdut funcția. Ce se reproduce nu e curba de sacrificiu ca politică, ci oficiul expertizei externe care o prescrie, iar curba e ceremonia prin care oficiul își confirmă periodic necesitatea. O procedură care nu produce randamente, care-și elimină sistematic executanții și care se reproduce ciclic nu este o politică economică, ci o rutină întreținută prin legitimare rituală. Consecința practică e că discuția despre prag nu poate fi purtată în termenii în care e propusă. Cel puțin atâta vreme cât trecerea nu se încheie, oficianții rămân în funcție, iar întrebarea cine plătește rămâne fără titular.
Referințe
Alesina, Alberto, Carlo Favero, Francesco Giavazzi, Austerity. When It Works and When It Doesn’t, Princeton University Press, 2019.
Acemoglu, Daron, James A. Robinson, Why Nations Fail. The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, Crown Publishers, New York, 2012; ed. rom. De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, Editura Litera, București, 2015.
Arthur, W. Brian, Increasing Returns and Path Dependence in the Economy, University of Michigan Press, 1994.
Ban, Cornel, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2014; Ruling Ideas. How Global Neoliberalism Goes Local, Oxford University Press, 2016.
Borchardt, Knut, Perspectives on Modern German Economic History and Policy, Cambridge University Press, 1991.
Blanchard, Olivier, Daniel Leigh, „Growth Forecast Errors and Fiscal Multipliers”, IMF Working Paper 13/1, 2013.
Blyth, Mark, Austerity. The History of a Dangerous Idea, Oxford University Press, 2013.
Douglas, Mary, Purity and Danger. An Analysis of Concepts of Pollution and Taboo, Routledge & Kegan Paul, 1966.
Douglas, Mary, How Institutions Think, Syracuse University Press, 1986; ed. rom. Cum gândesc instituțiile, Editura Polirom, Iași, 2002.
Eichengreen, Barry, Golden Fetters. The Gold Standard and the Great Depression, 1919–1939, Oxford University Press, 1992.
Eyal, Gil, Iván Szelényi, Eleanor Townsley, Making Capitalism Without Capitalists. Class Formation and Elite Struggles in Post-Communist Central Europe, Verso, Londra, 1998.
Ferri, Giovanni, Li-Gang Liu, Joseph E. Stiglitz, „The Procyclical Role of Rating Agencies. Evidence from the East Asian Crisis”, Economic Notes, 28 (3), 1999, pp. 335–355.
Fioretos, Orfeo, Tulia G. Falleti, Adam Sheingate (ed.), The Oxford Handbook of Historical Institutionalism, Oxford University Press, 2016.
Guajardo, Jaime, Daniel Leigh, Andrea Pescatori, „Expansionary Austerity? International Evidence”, Journal of the European Economic Association, 12 (4), 2014, pp. 949–968.
Mahoney, James, „Path Dependence in Historical Sociology”, Theory and Society, 29 (4), 2000, pp. 507–548.
Mattei, Clara E., The Capital Order. How Economists Invented Austerity and Paved the Way to Fascism, University of Chicago Press, 2022.
Meyer, John W., Brian Rowan, „Institutionalized Organizations. Formal Structure as Myth and Ceremony”, American Journal of Sociology, 83 (2), 1977, pp. 340–363.
North, Douglass C., Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press, 1990; ed. rom. Instituții, schimbare instituțională și performanță economică, Editura Știința, București, 2003.
Pierson, Paul, „Increasing Returns, Path Dependence, and the Study of Politics”, American Political Science Review, 94 (2), 2000, pp. 251–267.
Sinclair, Timothy J., The New Masters of Capital. American Bond Rating Agencies and the Politics of Creditworthiness, Cornell University Press, 2005.
Streeck, Wolfgang, Kathleen Thelen (ed.), Beyond Continuity. Institutional Change in Advanced Political Economies, Oxford University Press, 2005.
Szakolczai, Arpad, Reflexive Historical Sociology, Routledge, 2000; Permanent Liminality and Modernity. Analysing the Sacrificial Carnival through Novels, Routledge, 2017.
Turner, Victor, „Betwixt and Between. The Liminal Period in Rites de Passage”, în The Forest of Symbols, Cornell University Press, 1967.
van Gennep, Arnold, Les rites de passage, Émile Nourry, Paris, 1909; ed. rom. Riturile de trecere, Editura Polirom, Iași, 1996.
Regulamentul (CE) nr. 1060/2009 privind agențiile de rating de credit, cu modificările aduse prin Regulamentul (UE) nr. 462/2013, în special art. 8a și anexa I secțiunea D, părțile I și III.
Moody’s Ratings, Sovereign and Supranational Rating Methodology, noiembrie 2022.
Fitch Ratings, comunicat privind ratingul suveran al României, 31 iulie 2026.
