De la consensul național al lui Iliescu, la consensul lui Nicușor Dan. De ce toate consensurile se soldează cu extremiștii în ascensiune

Aseară președintele Nicușor Dan a spus așa: „Politica e despre consens și majoritatea este despre consens.” Aceasta este, cred, o foarte bună poartă de intrare în lumea în care trăiește președintele. Fraza spune, probabil, ceva și despre intențiile lui.

Pentru că nu, politica nu este despre consens, decât într-o utopie. Chiar și Habermas și-a revizuit drastic această concepție, dacă cumva la el se gândea președintele. Politica poate fi despre negocieri și compromisuri. Dar, în mod esențial, politica înseamnă principii, confruntare între partide, dezbateri și alegeri. Dezacordul creează politica, consensul o omoară.

„Consensul național” a fost refrenul lui Ion Iliescu în anii tranziției, invocat pentru a legitima puterea în perioada de tranziție. Era o formă de delegitimare a opoziției: cine nu intra în „consens” diviza națiunea. Dar și atunci, ca și acum, diviziunea era altundeva, nu unde o punea cu mâna președintele. Retorica „consensului” a fost folosită mereu pentru a inventa false linii de demarcație politică.

*

Divizarea originară a democrației românești a fost între comuniști și anticomuniști. De la asta am pornit. Ceea ce vreau să spun în textul de mai jos e că această divizare e la fel de reală și acum în rândul electoratului (poate în alte forme, dar aceeași), însă câmpul politic nu o mai reflectă. Între câmpul politic și societate s-a format o falie profundă. Argumentez de asemenea faptul că despărțirea aceasta dintre cetățeni și politicieni explică bine și ascensiunea AUR și a extremismului.

Di-viziunea

Oarecum pe urmele sociologului francez Pierre Bourdieu, spun și eu că miza luptei politice nu este doar puterea, ci impunerea principiului de di-viziune a lumii sociale și a electoratului. Bourdieu scria intenționat di-vision, un joc de cuvinte între „viziune” și prefixul „di” – în părți, separat, în direcții diferite.

Cine reușește să seteze în electorat linia de despărțire care îi convine câștigă. Există o bătălie pentru stabilirea axei pe care se produce di-viziunea, așa cum există o bătălie pentru putere.

Un foarte scurt istoric al încercărilor de „consens” de după Ion Iliescu

După 2004, divizarea originară comunism–anticomunism s-a reformulat. A luat mai multe chipuri, dar a rămas aceeași.

În 2004 tema centrală era lupta anticorupție, „statul de drept” versus „baroni”. Chiar dacă dezbaterea era alta decât despărțirea de comunism și scaparea de moștenitorii comuniștilor, împărțirea originară a electoratului era aceeași. Geografia electorală era neschimbată iar politica rămăsese o oglindire mai mult sau mai puțin fidelă a ei.

Apariția USL în februarie 2011 a fost prima falsificare importantă și de durată a diviziunii reale din electorat. Impunerea în câmpul politic a axei „Băsescu – anti-Băsescu” ca linie de despărțire a făcut ca apropierea PNL de PSD să fie ceva logic și să pară rațională. Era însă o axă de raportare care trăda electoratul și năzuințele reale ale sale. Poate vă mai amintiți buimăceala care-i cuprinsese nu numai pe cei pro-Băsescu, dar și pe cei ce se opuneau oricăror reforme, PSD sau alții. Cei mai mulți nu mai înțelegeau nimic din politică în acel început de februarie, când îmi amintesc că era foarte cald pentru o lună de iarnă. După ce Băsescu nu a mai fost președinte coaliția aceasta nu mai avea sens așa că s-a destrămat.

La alegerile parlamentare din decembrie 2016, PSD a câștigat aproximativ 45% și a revenit la guvernare în alianță cu ALDE, sub conducerea lui Liviu Dragnea. Au urmat guvernele Grindeanu, Tudose și Dăncilă. În 2016 a apărut un al treilea pol important, USR. La aceleași alegeri USR a obținut aproape 9% și a devenit a treia forță politică.

În 2021 a fost cea mai mare falsificare a diviziunii politice reale. Klaus Iohannis a decis atunci ce e „responsabil” și ce nu, și a consacrat alianța PNL–PSD ca soluție de interes național, practic schimbând sensul votului pe care îl primise cu un an în urmă. Era din nou o oglindire a consensului național al lui Iliescu.

În 2019 Iohannis era foarte anti-pesedist în declarații. Și a fost reales tocmai pentru că a mers pe divizarea reală a electoratului. Câteva secvențe:

• În octombrie 2019, la Liga Aleșilor Locali ai PNL, Iohannis a susținut că PSD a încercat să acapareze întregul stat și că dinspre acest partid vine un iz de comunism, că e „înșurubat” în toate structurile statului și că numai prin vot România se poate elibera de „rămășițele comunismului”.
• În august 2019, în Piața Universității, el a spus că statul trebuie reconfigurat, întrucât „PSD a dus România aproape de eșec”, și că după alegeri va forma o echipă pentru „România normală”.
• Pe 10 noiembrie 2019, la închiderea urnelor, Iohannis a declarat: „Am reușit să învingem PSD mai mult decât oricând în ultimii 30 de ani”. Tot în acea campanie avertiza că PSD nu dispare peste noapte și rămâne un adversar puternic.
• „Ciuma roșie.” Expresia era emblema acelei perioade, iar Viorica Dăncilă îl acuza în 2019 pe Iohannis că numește PSD astfel.

După toate aceste declarații, și doar după un an, Iohannis a schimbat complet macazul și a cooptat PSD ca principală forță la guvernare. Nu știu dacă nu vi se pare a fi o situație asemănătoare cu cea în care suntem cu președintele Nicușor Dan.

Să continuăm. Care au fost prim-miniștrii din 2021 până azi:

• Florin Cîțu (PNL), din decembrie 2020 până în noiembrie 2021. A condus coaliția PNL–USR PLUS–UDMR și a fost demis prin moțiune de cenzură în octombrie 2021.
• Nicolae Ciucă (PNL), din noiembrie 2021 până în iunie 2023. A condus coaliția PNL–PSD–UDMR, cu acordul de rotativă.
• Marcel Ciolacu (PSD), din iunie 2023 până în mai 2025. A preluat funcția prin rotativă și a avut practic două mandate, al doilea după alegerile din decembrie 2024. A demisionat în mai 2025, după ce candidatul coaliției, Crin Antonescu, a pierdut în primul tur al prezidențialelor.
• Ilie Bolojan (PNL), din 23 iunie 2025 până azi, în ciuda unei moțiuni de cenzură care a trecut. Guvernul lui de coaliție a fost format din PSD, PNL, USR și UDMR. A existat un acord care prevedea ca Bolojan să cedeze funcția unui premier PSD în 2027.

Deci din 2021 până azi divizarea reală din societate a fost înlocuită cu apelul la o raționalitate specială, raționalitatea care emana de la statul birocratic. E același consens invocat astăzi din nou de un nou președinte. A câta oară?

Numirea generalului Ciucă ca prim-ministru are o semnificație aparte. Legitimitatea lui Ciucă nu venea din câmpul politic, ci din aparatul statului, din „nobilimea de stat”, cum o numește Bourdieu. Alianța cu PSD nu mai trebuia justificată ideologic, pentru că era prezentată ca administrare. Era rațiune de stat într-o situație chipurile deosebită, ca de criză sau de război. De fapt, începeau să vină banii din PNRR.

Trebuie spus și faptul că USR ieșise de la guvernare și votase căderea lui Cîțu. Iar „câmpul tactic” și statul și-au apărat atunci ortodoxia împotriva singurului actor care refuza noile diviziuni. De aici imaginea USR ca partid „imatur”, promovată de aproape toți ceilalți actori.

Semnificația AUR

AUR a fost înființat pe 1 decembrie 2019 de George Simion, fostul președinte al Platformei Unioniste „Acțiunea 2012”. La alegerile locale din 2020, AUR a obținut doar 1%. Momentul de lansare reală a fost reprezentat de alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020. Exit-poll-ul l-a creditat cu doar 5,2%, dar rezultatul final s-a apropiat de 9%. În noiembrie 2021 PNL făcea alianța cu PSD. Iar AUR a început de atunci să crescă cu o viteză alarmantă. Ce vreau să arat aici este că AUR s-a dezvoltat pe măsură ce politica din România a dispărut. Iar așa zisul cordon sanitar mai degrabă sporește numărul votanților și influența AUR.

Ca ipoteză mă gândesc dacă nu cumva așa au apărut și s-au dezvoltat cam toate mișcările extremiste în Europa. Când diviziunile clasice din societate au fost ignorate și s-a încercat trasarea unei alte axe, artificială, a unei alte diviziuni decât cea existentă cu adevărat, efectul pervers a fost apariția extremismului. Când politica a fost înlocuită de alianțe menite să administreze, nu să reflecte di-viziunile și aspirațiile reale ale electoratului, opoziția a devenit un loc gol pe care îl va umple populismul. E doar o bănuială, dar care, poate, merită verificată, și la o vedere sumară așa ar părea lucrurile. Iar dacă mă gândesc la dispariția social-democrației sau la acea a treia cale a lui Blair sau la situația în care se găsește Macron, lucrurile par să se lege.[i]

După intrarea în Parlament, AUR a trecut prin trei etape: consolidarea (2021–2023), explozia electorală (2024–2025) și poziția de prim partid în sondaje (2025–2026). A rămas în opoziție față de toate guvernele, inclusiv față de coaliția PNL–PSD din 2021, și a preluat nemulțumirile legate de pandemie, vaccinare, scumpiri și criza energetică. Și asta pentru că altă opoziție nu exista.

Și cu cât divizarea, conflictul, dezacordul, cum vreți să îi spuneți, reale din societate vor fi mai falsificate de politică, cu atât AUR va crește.

Acum modelul USL e din nou în vogă

Nicușor Dan nu a venit din partidele sistemului: era fondatorul USR, a fost primar anti-corupție și a candidat ca independent împotriva candidatului coaliției PSD PNL. A câștigat primul tur în fața lui Antonescu tocmai pentru că era perceput ca reformator. A câștigat al doilea tur pentru că extremismul încă nu devenise un risc acceptabil pentru societate. Adică așa cum a făcut și Iohannis s-a slujit de divizarea reală din societate. Acum, la fel ca iluștrii săi predecesori, doar ca mai stângace și mai greu de crezut, vrea un nou „consens”.

Încercările încăpățânate ale președintelui de a recrea USL3 – adică o amețeală de politică redenumită aseară „consens”, în realitate o administrație de stat din care politica să absenteze cu brio – s-au lovit de rezistența neașteptată a premierului actual. Indiferent cum am privi tentativele de reformă ale premierului Ilie Bolojan, reușitele sau nereușitele lui, ceea ce merită în primul rând evidențiat este încercarea lui de a restabili politica ca atare. Adică restabilirea unor diviziuni politice corecte, care să reflecte viziunile diferite și legitime ale societății.

Atunci când președintele Nicușor Dan propune o axă care îi desparte pe cei pro-occidentali de cei anti-occidentali, nu e foarte clar la ce se gândește. Cu siguranță și o spune explicit, este o formulă de a separa AUR de restul partidelor. Dar probabil, mulți votanți AUR nu sunt anti-occidentali. Și probabil foarte mulți votanți PSD nu sunt pro-occidentali.  A fi pro-occidental înseamnă printre altele a adera la niște valori, adică pluripartitism, democrație și statul de drept. Ce e cert este faptul ca unii vor schimbare, iar alții nu. Iar acești „unii” sunt răspândiți aleator peste tot, în toate partidele – cu excepția poate a USR, nici un partid nu îi are pe toți membrii sau votanții săi de același fel, în orice partid există diviziuni, tocmai pentru ca de mai multă vreme partidele nu mai reprezintă divizările reale din societate. Introducerea unei noi false împărțiri în societate sub forma „consensului” are ca scop o nouă abureală generală. E vorba din nou de o falsificare a divizării politice reale din societate, divizare care încă e aceeași ca la început, între cei care vor reformarea statului, vor stat de drept, separare a puterilor și democrație pe de o parte și cei care vor „consensul” politic, adică înlocuirea politicii cu administrația birocratică care nu suportă ideea de schimbare – și da, și Serviciile secrete fac parte din această birocrație.

Nici un premier politic nu poate asigura „consensul”. Ca să ne arate acest lucru probabil l-a nominalizat președintele pe Mureșan – „un pas necesar”. Așa că președintele are nevoie acum disperată de un premier tehnocrat care va putea resuscita „consensul” la care au visat și Iliescu și Iohannis. Deși Iohannis nici nu știu dacă putea visa.

note:

[i] Macron este verificarea aproape perfectă  a acestei ipoteze. Președintele francez declara explicit desființarea axei stânga–dreapta („și de stânga, și de dreapta”) și propunea o axă nouă: progresiști contra naționaliști. Consecința a fost că RN a devenit opoziția principală. Scorul lui Marine Le Pen în turul doi urcă de la 34% în 2017 la 41,5% în 2022. După 2024, guvernele s-au sprijinit pe alianțe de circumstanță, construite ca să țină RN departe de putere, și nu pe o majoritate programatică. Așa că s-a ajuns la următoarea situație: în media sondajelor pentru legislative, RN conduce cu 35%, urmat de NFP cu 24%, Ensemble cu 14% și Republicanii cu 12%, iar doar 17% dintre francezi se declară mulțumiți de Emmanuel Macron. Cum descrie ancheta Fundației Jean-Jaurès din septembrie mecanismul: 1. cererea de schimbare nu vine dintr-o ideologie anume, ci din sentimentul că lucrurile nu mai pot continua așa 2. opțiunea „schimbăm echipa, dar rămânem în cadrul partidelor de guvernământ” încetează să mai pară o cale reală. 3. pesimismul alimentează cererea de schimbare, cererea se lovește de neîncrederea masivă în guvernanți, iar neîncrederea face mai atractive ofertele politice care promit o ruptură mult mai profundă. 4. Radicalitatea nu mai e percepută ca risc. Institutele de sondare franceze observă că, oricare ar fi întrebarea pe care o pun, răspunsul unei părți mari, deși încă minoritare, a francezilor este pentru moment RN. Asta înseamnă exact faptul că RN a devenit „locul” opoziției ca atare, indiferent de temă.

Austria e un exemplu la fel de bun: după decenii de coaliție largă SPÖ–ÖVP, pe locul gol al opoziției a crescut FPÖ. Germania, cu marile coaliții CDU–SPD și ascensiunea AfD, suportă aceeași interpretare.