Există întrebări care depășesc cu mult cadrul în care au fost rostite, rămân multă vreme într-un colț al memoriei și, când sunt formulate, nu deschid un dialog, ci, mai degrabă, îl închid. În filmul No Country for Old Men (2007), Anton Chigurh îl întreabă pe Carson Wells într-un moment în care o regulă urmată cu consecvență și disciplină și-a demonstrat inutilitatea prin rezultatul la care a condus: „Dacă regula pe care ai urmat-o te-a adus aici, la ce ți-a folosit regula?” De la prima vizionare, am rămas impresionat de profunzimile unei întrebări aparent atât de simple, dar care ascunde o filosofie profundă și cinică despre viață, reguli și destin: am surprins critica logicii oarbe, iluzia controlului și ironia destinului, sub forma unui verdict care elimină orice justificare.
În ultima vreme, reflectând asupra dinamicii unor evenimente geopolitice și de altă natură, mi-am dat seama că întrebarea pusă de personajul creat de Cormac McCarthy este, de fapt, neplăcută pentru orice sistem intelectual care și-a construit autoritatea pe reguli. Mai mult, întrebarea devine de-a dreptul incomodă când regulile au fost proclamate aprioric drept „științifice”, „inevitabile”, „istorice”, ba chiar „salvatoare”.
Întrebarea lui Chigurh poate fi aplicată, cu anumite precauții, unei construcții politice și intelectuale care a dominat discursul public internațional vreme de câteva decenii: climatismul, puternic colorat de Biserica Verde, energia „verde”, agricultura „verde”, pacea „verde” (Greenpeace), Green New Deal, economia „verde” și alte formule ejusdem farinae.[1]
Dar mai întâi trebuie să fac o distincție. Clima în schimbare există. Emisiile de CO2, naturale și antropogene, există. Efectul de seră există. Toate aceste fenomene aparțin domeniului geofizicii și al științelor înrudite, putând fi măsurate, modelate și discutate științific.
Climatismul este altceva: un ansamblu complex de politici, obiective, scenarii, instituții și forme retorice minate de sofismele lui Aristotel, a cărui idee centrală este că reducerea drastică, mergând până la interzicerea totală, a utilizării combustibililor fosili ar permite controlul temperaturii medii globale. Termenul nu desemnează știința schimbării climei. Știința observă, măsoară, formulează ipoteze pe care le confruntă cu realitatea, totul fiind subsumat unei informări oneste și integrale. Climatismul apare atunci când o anumită interpretare a științei transformă un fenomen fizic într-un proiect moral, politic și social, cu obiective, calendare și imperative etice. Obiectivul central al climatismului este persuasiunea, încercarea de a convinge că schimbarea climei poate explica aproape orice, chiar dacă acel „orice” este greu de verificat.
Într-un interviu pe care l-am realizat cu profesorul Mike Hulme de la Universitatea Cambridge în 2023, am discutat tocmai despre această transformare. Hulme, unul dintre cei mai importanți cercetători ai schimbării climei și un critic al folosirii abuzive a acesteia în discursul politic, a descris procesul prin care schimbarea climei devine „climatizată”: probleme sociale, economice, geopolitice și ecologice, foarte diferite, ajung să fie privite prin aceeași lentilă climatică („reducționism climatic”). Seceta, inundațiile, migrația, inegalitatea, sărăcia, agricultura și chiar conflictele pot ajunge sub aceeași etichetă (ca fiind produse de schimbarea climei). Până și viitorul civilizației poate fi introdus în aceeași ecuație. În loc să discutăm multe probleme, fiecare cu propriile cauze și soluții, apare tentația unei singure explicații universale.
În eseul meu „Biserica Verde a climatismului” am împins explicațiile cu un pas mai departe. Climatismul a început să semene cu o religie seculară. Astfel, natura a devenit altarul pe care CO2 e molecula suspectă, combustibilii fosili au înlocuit păcatul originar, iar industria petrolieră a devenit, în consecință, marele păcătos. „Net Zero” a căpătat ceva din funcția unei promisiuni escatologice, iar anul 2050 a început să semene cu un an al mântuirii energetice. Există chiar și o escatologie climatică: păcatul este plasat în trecut, sacrificiul trebuie făcut în prezent, iar mântuirea este promisă într-un viitor suficient de îndepărtat, încât factura să poată fi trimisă generației următoare, chiar și fără o verificare imediată.
Pentru mine, metafora „Biserica Verde” descrie, în principiu, transformarea unei probleme geofizice într-o doctrină cu reguli morale. De aici până la un catehism al climatismului distanța nu este prea mare. Și odată ce schimbarea climei a fost transformată într-o narațiune morală, următorul pas a devenit aproape inevitabil.
Cele trei reguli
Am identificat cel puțin trei reguli pe care climatismul le-a construit, de-a lungul timpului, și pe baza cărora a funcționat. Prima spune că eliminarea combustibililor fosili va reduce emisiile de CO2 și, în cele din urmă, va opri creșterea concentrației acestuia în atmosferă. A doua a fixat pragul de 1,5°C drept marele obiectiv al politicii climatice. A treia a transformat extinderea energiilor eoliene și solare într-o poveste despre înlocuirea energiei fosile.
Toate cele trei reguli au beneficiat de instituții puternice: ONU, IPCC, Uniunea Europeană, guverne, universități și ONG-uri. S-au cheltuit bani mulți și s-a scris enorm. Un singur lucru lipsește sau nu se discută public: ce rezultate au fost obținute.
Dacă am făcut atât de multe lucruri, trebuie să fi obținut ceva important. Asta este o concluzie psihologică. Dar atmosfera nu funcționează pe baze psihologice. Acum putem face ceva mai puțin spectaculos. Putem verifica rezultatele și apoi să răspundem la întrebarea lui Anton Chigurh.
Regula 1: Eliminarea combustibililor fosili pentru reducerea emisiilor de CO2
Aceasta a fost regula supremă. Coloana vertebrală a climatismului. Dogma care a justificat politici, taxe, interdicții, programe educaționale, campanii mediatice, demonizări publice și o întreagă industrie a vinovăției.
Logica era simplă: dacă arderea combustibililor fosili produce CO2, atunci eliminarea lor va reduce emisiile de CO2. O propoziție liniară, perfectă pentru manualele de activism. O propoziție care ignoră însă dinamica reală a sistemelor energetice, demografia, industrializarea globală și altele. Mai mult, regula ignoră faptul că sistemele energetice sunt structuri inerțiale. Ele nu pot fi remodelate doar prin voință politică, nu pot fi reconfigurate prin rezoluții. Mai mult, ele nu pot fi transformate prin activism. Și nu e vorba doar de sistemele energetice. Toate transporturile grele – avioane, cargouri, autocamioane, autobuze, multe trenuri – continuă să ardă combustibili fosili, producând emisii de CO2.
În cei 30 de ani de conferințe COP, organizate de ONU începând din 1995, regula a fost respectată cu o disciplină aproape religioasă. Rezultatul? Concentrația de CO2 a crescut în fiecare an. Fără excepție. Graficul din Fig. 1 arată o linie cu o tendință monoton crescătoare. Nu descrescătoare, nu staționară, nici măcar pe câteva perioade mai scurte. Concentrația de CO2 crește constant, fără nicio oprire pe traseu.
Fig. 1. Variația concentrației de CO2 măsurată instrumental din 1958 până în prezent (curba Keeling). COP 1 a avut loc în 1995. COP 30 a avut loc anul trecut. COP 31 se va desfășura în Antalya, Turcia, în noiembrie 2026.
Nu spun că fiecare politică națională a fost inutilă sau că un COP are puterea de a modifica singur concentrația atmosferică de CO2. Concentrația este rezultatul bilanțului global dintre emisii și absorbții. Dar tocmai asta face testul interesant. Regula a fost urmărită decenii întregi, dar curba din Fig. 1 nu reflectă ceea ce promitea sloganul climatist. CO2 a continuat să crească. Pentru că atmosfera are un obicei enervant: contabilizează moleculele.
Aici se aude din nou vocea lui Chigurh: Dacă regula pe care ai urmat-o te-a adus aici, la o creștere continuă a CO2, la ce ți-a folosit regula?
Într-un articol din 2022, am oferit două posibile răspunsuri: „Nebunia înseamnă să faci același lucru în mod repetat și să te aștepți la rezultate diferite” (atribuit lui Albert Einstein), respectiv propria mea constatare, pe care o extind la nivelul anului 2026: „Când o echipă sportivă pierde 30 de jocuri consecutive, ce încredere mai poți avea în ea și ce se mai poate spune concret? Evident, trebuie un nou antrenor și/sau o nouă tactică de joc. După 30 de ani de eșecuri consecutive ale conferințelor climatice din seria COP, mai are rost să ne punem speranțe în una nouă?
După treizeci de ani de COP-uri, se poate pune aceeași întrebare. Dar climatismul nu a răspuns și nici nu răspunde la astfel de întrebări. Ce face în schimb? Se regrupează și se caută vinovați, explicații secundare, narațiuni moralizatoare sau apocaliptice. Dar nu poate schimba graficul. Realitatea fizică arată fără dubii că lumea are nevoie de energie, iar energia ieftină și densă provine din combustibili fosili.
Regula 2: „1,5°C” – obiectivul climatic al Acordului de la Paris
În 2015, la Paris, s-a stabilit un obiectiv care părea, la momentul respectiv, o victorie istorică. Limitarea încălzirii globale post-industriale la 1,5°C. O cifră rotundă, ușor de comunicat, ușor de repetat, ușor de transformat în slogan.
A fost regula centrală a climatismului în ultimul deceniu. Toate politicile au fost calibrate în funcție de ea. Rapoartele IPCC au fost construite în jurul ei. Discursurile politice au invocat-o. ONG-urile au transformat-o în mantră.[2]
Dar regula nu a produs rezultatul așteptat. Nu pentru că lumea nu ar fi încercat. Ci pentru că obiectivul era, încă de la început, o construcție retorică, nu una fizică. Era un ideal politic, nu o limită geologică. Era, de fapt, o promisiune, nu o predicție realizabilă.
În textele mele am arătat limpede: obiectivul de 1,5°C este mort (odihnească-se în pace!). Nu a fost atins și nici nu poate fi atins, indiferent de regulile climatiste, trecute sau viitoare. Nu există niciun scenariu realist în care să fie atins. Chiar și IPCC, cu toată abilitatea sa de a formula fraze diplomatice, a admis că îndeplinirea obiectivului a fost ratată.
Replica lui Chigurh se aude din nou: Dacă regula pe care ai urmat-o te-a adus aici, la depășirea obiectivului climatic central, la ce ți-a folosit regula?
Climatismul nu răspunde. Răspund eu: Când o strategie produce sistematic rezultate diferite de cele promise, poate că problema nu este că omenirea n-a încercat suficient de mult. Poate că trebuie schimbată strategia. În opinia mea, este ca și cum pacientului care nu răspunde la tratament i s-ar fi prescris o doză mai mare din același medicament, apoi încă una și încă una, până când medicul ar fi descoperit că pacientul este problema, nu medicamentul.
Regula 3: „Energia verde va înlocui energia fosilă”
Aceasta este regula care a produs cele mai multe iluzii. A fost prezentată ca inevitabilă, cu un destin tehnologic imuabil, care ar fi trebuit să asigure o certă tranziție energetică. Energia eoliană și cea solară au fost prezentate ca soluții universale care vor înlocui petrolul, gazele și cărbunii. Regula a fost urmată: investiții de trilioane, construirea de parcuri eoliene și solare, subvenții masive, modificarea standardelor de emisii și a legislațiilor aferente din multe țări (SUA, Uniunea Europeană, Canada, Australia ș.a.)
Rezultatul? Combustibilii fosili domină în continuare sistemul energetic global. Ponderea lor este aproape neschimbată în ultimele decenii. Energia „verde” nu a înlocuit nimic. A adăugat doar pe plan local. Dar nu a substituit integral.
În eseurile mele am arătat clar că există câteva aspecte care contează în mod fundamental pentru energia „verde”: densitatea energetică, funcționarea intermitentă, lipsa capacităților de stocare, inadecvarea infrastructurii. Pe scurt, realitatea fizică nu poate fi ignorată, negociată sau convinsă de sloganuri.[3]
Întrebarea lui Chigurh se aude pentru a treia oară:
Dacă regula pe care ai urmat-o te-a adus aici, într-o lume care consumă mai mulți combustibili fosili decât oricând, la ce ți-a folosit regula?
Climatismul nu răspunde. Vorbește doar despre „accelerarea tranziției”, „investiții suplimentare”, „angajamente”, „creșterea ambiției”. Dar nu poate schimba faptul că energia „verde” nu a înlocuit energia fosilă.
Apare aici un alt sofism, al substituției presupuse. Dacă adăugăm mult dintr-o sursă nouă, presupunem că sursa veche va dispărea. În economie și în infrastructură, lucrurile rareori sunt atât de ordonate.
(O a patra regulă – Scenariile climatice cu emisii foarte ridicate reprezintă avertismente suficient de plauzibile pentru a justifica transformarea radicală a sistemului energetic – a fost omisă din acest text, care ar fi devenit TL;DR.)
De ce nu au funcționat regulile?
Pentru că au fost construite pe premise greșite: lumea poate fi reorganizată prin voință politică, sistemele energetice pot fi remodelate prin declarații politico-activiste, iar fizica poate fi negociată. Dacă regulile urmate timp de decenii ne-au adus într-un punct în care concentrația de CO2 continuă să crească, obiectivul de 1,5°C a fost depășit, scenariile climatice extreme au devenit tot mai greu de susținut, iar politicile energetice sunt recalibrate sub presiunea realității politice[4], orice om cu mintea întreagă la cap se va întreba pe bună dreptate: la ce ne-au folosit toate aceste reguli?
Greșelile fundamentale ale climatismului au fost (mai sunt oare?) că regulile pot controla planeta și că o nouă ordine climatică se poate impune de sus în jos, transformând o problemă complexă într-o ecuație morală. Dar regulile au fost construite pe narațiuni, dorințe și activism. Realitățile diverse, datele, geologia și geofizica au contat prea puțin sau deloc.
Regula eliminării combustibililor fosili a ignorat faptul că lumea are nevoie de energie densă, stabilă, ieftină. Regula 1,5°C a ignorat faptul că sistemul climatic are inerție, variabilitate, complexitate. Regula energiei verzi a ignorat faptul că tehnologia are limite, costuri, constrângeri.
Mai trebuie să repet? Dacă da, afirm că:
Regulile au fost urmate. Rezultatele așteptate nu au apărut.
Ce rămâne după eșecul regulilor?
Răspuns simplu: Rămân realitatea, geologia, fizica, economia, demografia. Rămâne lumea reală, care nu se supune regulilor climatismului.
Rămâne lecția pe care Chigurh o rostește fără emoție: dacă regula nu produce rezultatul așteptat, regula nu are valoare. Nu are sens, utilitate sau justificare.
Rămâne și o lecție pe care climatismul și Biserica Verde vor trebui să o accepte: renunțarea la regulile care nu funcționează și la hybrisul că schimbarea climei poate fi controlată de oameni. Pe scurt, este o lecție despre maturizare.
Poziția mea poate fi rezumată într-o singură propoziție: Criza climatică de ieri a devenit gluma de astăzi. Nu este o afirmație despre dispariția schimbării climei. Este o afirmație despre dispariția treptată a unei forme retorice a discursului climatic. Pentru că temperatura nu a devenit o glumă. Nici CO2. Nici fizica efectului de seră. Gluma este distanța dintre solemnitatea cu care anumite avertismente au fost prezentate și modul în care realitatea a obligat ulterior la corectarea lor.[5] Aici apare diferența dintre știință și climatism.
După apocalipsa climatică…
Criza climatică și apocalipsa pe care a prezis-o multă vreme (vă mai amintiți A șasea extincție a vieții pe Terra?, 2015) sunt pe cale să dea ortul popii, după numeroase și zgomotoase manifestații protestatare, desfigurarea exponatelor de artă din muzee, blocarea autostrăzilor, după cruciadele Gretei Thunberg (Suntem la începutul unei extincții în masă,2019), după sute (mii?) de congrese, conferințe, mitinguri, workshop-uri, simpozioane etc., după ce toate acele mult lăudate planuri „verzi” sunt sortite, în urma „pumnului” Ormuz primit în plină figură, să facă cunoștință cu podeaua ringului climatic într-un KO pe care l-am prezis de mult, ce va urma? Se va juca o revanșă sau se va declara forfait?
Înainte de a formula un răspuns succint, îmi amintesc că încă de la începutul acestui secol, omenirea a trăit sub amenințările diferitelor apocalipse existențiale: Y2K bug (2000), fracturarea hidraulică (2014), apocalipsa insectelor (2021), pandemia COVID (2019-2023) și, desigur, Armagedonul climatic (după 2000), o prezență nelipsită în mass-media ultimelor decenii. Și, iarăși îmi amintesc, două versuri emblematice dintr-un mare hit al formației Phoenix, lansat în 1968:
Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat
Anii au trecut în zbor și lumea le-a uitat.
Pentru climatism urmează aceeași binemeritată uitare, mai ales după primirea „pumnului” Ormuz în plină figură. Mass-media a „uitat” convenabil ce profeții apocaliptice a propulsat pentru a ține populațiile sub spectrul unei a șasea extincții iminente, declanșate de cele trei reguli pe care le-am demontat în acest text.
Dar, se pare că omenirea trebuie menținută în continuare sub teroare. Astfel că, foarte recent, după decesul de mult anunțat al extincției climatice, o nouă apocalipsă a fost scoasă la interval și pusă pe tapetul mediatic: AI va distruge omenirea în următorii 10 ani! O primă replică rațională au dat-o băieții de la Phoenix în 1968. A se re-asculta.
Revenind la climatism, necrologul său va marca o schimbare de paradigmă. Aștept ca noul cadru intelectual și epistemologic să separe climatismul de climatologie, activismul de știință, narațiunea de realitate. Urmează o lume în care replica lui Chigurh va deveni criteriu de evaluare.
Dacă regula pe care ai urmat-o nu produce rezultatul așteptat, regula nu are valoare. Renunță la ea sau schimbă-o. Pentru că nu poți vota concentrația de CO2. Nu poți negocia cu Strâmtorile Ormuz sau Bab al-Mandab. Nu poți decreta densitatea energetică. Nu poți ordona vântului să bată când ai nevoie de electricitate etc. Dar poți să înveți. Doar că, pentru asta, trebuie să accepți posibilitatea ca regula urmată să fi fost greșită. Altfel, „scremutul munților” va continua și se va naște doar un șoricel „mititel ca un cercel” (Roșu și Negru).
Concluzie
Climatismul a construit un set de reguli care nu au produs rezultate. CO2 a continuat să crească. Obiectivul de 1,5°C a fost depășit. Energiile fosile domină. Energia „verde” nu a substituit nimic semnificativ. Sistemul climatic nu a fost controlat. Planeta nu a fost reconfigurată.
Replica lui Chigurh rămâne în aer, ca o sabie a lui Damocles:
„If the rule you followed brought you to this, of what use was the rule?”
Pentru climatism, aceasta este întrebarea pe care nu o poate evita. Poate că răspunsul pentru următorul deceniu nu va fi o regulă nouă. Poate va fi o întrebare veche, mult mai incomodă:
Ce spune realitatea?
Este întrebarea care, în cele din urmă, va aduce climatismul înapoi la geologie, la fizică, la date, la realitate.
Pentru că regulile pot fi ignorate. Realitatea, nu.
[1] Crânganu, C., 2022, Biserica Verde a climatismului
idem, 2023, Criza climatismului – Un interviu cu profesorul Mike Hulme, Universitatea Cambridge
[2] Crânganu, C., 2015, COP21/CMP11 – Conferința ONU asupra schimbărilor climatice. Câteva lucruri despre care NU se va discuta la Paris
idem, 2021, Va reuși COP26 ceea ce nu au reușit precedentele 25 conferințe?
idem, 2023, Când politicul impune științei limita de temperatură de 1,5°C
idem, 2025, Obiectivul principal al Acordului climatic de la Paris este mort. Odihnească-se în pace
[3] Crânganu, C., 2019, Tranziția către 100% energii „verzi”- un exercițiu de gândire magică. Avem nevoie de evoluție sau revoluție?
idem, 2022, Trilema tranziției energetice – sustenabilitate, accesibilitate, siguranță
idem, 2024, Cât costă, de fapt, electricitatea produsă de panourile solare și instalațiile eoliene?
[4] A se revedea textile mele recente în care am formulat mai multe concluzii bazate pe metafore ad hoc dedicate morții scenariilor climatice extreme și suveranității energetice: gâtul de sticlă tectonic, „pumnul” Ormuz, moleculele de hidrocarburi care au învins electronii verzi în lupta cu alarmismul climatic și instaurarea unei noi ordine energetice globale.
[5] Pe 2 septembrie 2026, revista Nature a retras studiul „Warming accelerates global drought severity”, publicat pe 4 iunie 2025 și prezentat de The New York Times și alte publicații ca dovadă că încălzirea globală accelerează severitatea secetei. Studiul conține numeroase deficiențe, printre care erori de calcul, date codificate incorect, perioade de comparație nealiniate și ponderări eronate.
Figura 1 ar trebui sa puna pe ganduri pe orice cercetator!
Graficul din Fig 1 exprima o crestere liniara a concentratiei de dioxid de carbon, o crestere liniara cu o panta destul de redusa, pe care o estimez la cel mult 25 de grade.
Dar o buna parte dintre fenomenele pe care adeptii climatismului le pun in legatura cu cresterea concentratiei de CO2 nu au avut o crestere liniara in perioada 1958-2025. Unele au avut crestere exponentiala in anume perioade din acest interval, altele o crestere liniara cu o panta mult mai mare. Deci asocierile sunt destul de fortzate in unele cazuri. Este evident.
Singura emisie de care s-a ocupat serios climatismul până acum a fost emisia de bancnote. Cash flow-ul a curs fluviu, iar cei care sau mufat corespunzător la apa climatismului s-au îmbogățit. Apocalipsa, conexele ei și mai ales rezolvarea apocalipsei s-au vândut întotdeauna bine. Mărturie stă creștinismul care vinde același produs de două mii de ani. În Secolul 19 afacerea a explodat. De fapt, a fost primul domeniu în care americanii s-au ridicat la nivel de big game. Salvarea religioasă din iminența apocalipsei a fost primul produs cu succes global al Statelor Unite. Vorbim de oameni care și-au vândut casele și au refuzat să mai lucreze pământurile. Zeci de organizații creștine care în mai puțin de 30 de ani au devenit globale. Astăzi laică, apocalipsa vinde la fel de eficient. Nimic nu e mai tonic decât convingerea că te salvezi de pericol, că eu, tu, noi, suntem toți la adăpost în mijlocul răului iminent. În lumea în care cea mai mare minciună e adevărul trebuie să stăpânești bine arta constructului capabil să deschide portmoneele la scară mare. Constructul apocalipsei iminente e de departe cel mai de succes.