De la războiul în curs la armistițiu stabil. De ce garanțiile de securitate viitoare pentru Ucraina rămân cruciale, dar de rangul doi

La începutul anului 2025, impulsionate de eforturile administrației Trump de a obține un acord de pace în Ucraina, Franța și Regatul Unit au inițiat discuții privind garanțiile de securitate pentru Ucraina în cadrul așa-numitei Coaliții de Voință. Pentru Europa, aceasta a reprezentat o modalitate de a-i demonstra lui Trump că europenii erau serioși în privința unei implicări mai profunde în joc, în speranța de a deveni parte din negocieri. Întrebarea esențială în cadrul acestor discuții era cum ar putea fi construit un viitor armistițiu între Rusia și Ucraina astfel încât Rusia să fie descurajată să atace din nou Ucraina peste câțiva ani. Cum pot fi evitate greșelile trecutului în viitor?

În multe privințe, discuția a fost un exercițiu util, în sensul că a conturat în detaliu câteva precondiții pentru o pace viitoare stabilă. Discuțiile internaționale privind garanțiile de securitate i-au determinat, pentru prima dată, pe oficialii civili și militari din capitalele occidentale să imagineze și să planifice în mod serios angajamentul viitor al țărilor lor față de, în jurul și în interiorul Ucrainei. În același timp, însă, aceste discuții au suferit – și continuă să sufere – de patru deficiențe.

În primul rând, discuțiile și negocierile privind garanțiile de securitate pentru Ucraina au contribuit – cel puțin până acum – foarte puțin la încheierea războiului. Diverse propuneri concrete formulate cu privire la securitatea viitoare a Ucrainei, precum cele referitoare la o „forță de reasigurare” sau la integrarea sistemelor de apărare aeriană ale flancului estic al NATO cu cele ale Ucrainei, au stârnit reacții pozitive la Kiev. Cu toate acestea, efectele pe care le-a avut asupra Moscovei această schițare a planurilor occidentale de a ajuta Ucraina să se apere în viitor – fie prin angajament militar direct, fie prin cooperare militaro-industrială – au fost și continuă să fie negative.

În mod paradoxal, căutarea unui armistițiu stabil a îndepărtat sfârșitul luptelor. Sugestiile cu bătaie lungă ale unor țări precum Regatul Unit și Franța – mai ales cele privind staționarea trupelor țărilor din Coaliția de Voință în vestul Ucrainei – au ridicat miza și au sporit neîncrederea Kremlinului față de evoluțiile de după război. Acest lucru a diminuat disponibilitatea Rusiei – deja scăzută – de a căuta compromisuri și de a face concesii. Astfel de anunțuri au redus și mai mult disponibilitatea Kremlinului de a înceta luptele înainte de a avea un avantaj clar pe câmpul de bătălie și i-au amplificat dorința de o pace a victoriei, adică o pace impusă de învingător învinșilor,(Siegfrieden), mai degrabă decât de o pace negociată (Verständigungsfrieden).

Într-adevăr, Rusia a respins categoric ideea prezenței trupelor străine în Ucraina. Așa cum a declarat ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, în martie 2025: „Prezența trupelor din țările NATO, sub orice steag, pe teritoriul ucrainean reprezintă aceeași amenințare [ca și aderarea Ucrainei la NATO]. Nu o acceptăm în nicio condiție.”

În al doilea rând, diversele planuri de garantare a securității viitoare a Ucrainei conțin puține elemente concrete și cu relevanță materială imediată. Aceste mult discutatele garanții de securitate reprezintă o colecție de intenții, scenarii și promisiuni care, dacă ar fi implementate, ar consolida parțial securitatea Ucrainei printr-o prezență simbolică de trupe, poliție aeriană și altele asemenea. Planurile occidentale nu prevăd însă o îmbunătățire esențială nici a integrării internaționale, nici a capacității militare de apărare a Ucrainei. În schimb, negocierile oficiale se concentrează pe configurarea, condițiile, formularea și ratificarea unor viitoare mecanisme multilaterale de reacție în cazul în care Moscova ar recurge din nou la escaladare.

Ideea – nobilă în sine – a garanțiilor de securitate pentru Ucraina propune pur și simplu ca Kievul să aibă încredere într-un anumit algoritm de acțiuni viitoare occidentale de proporții limitate. De asemenea, presupune în mod optimist că Moscova va crede în fezabilitatea și consecvența algoritmului reactiv propus. Cu toate acestea, garanțiile de securitate preconizate până acum nu prevăd nici o structură organizatorică, precum NATO, care să le susțină. Nici nu includ o prezență militară semnificativă a trupelor occidentale staționate de-a lungul viitoarei linii de contact ruso-ucrainene. În absența unor fundamente instituționale serioase și a unui sprijin material suficient, nici Kievul, nici Moscova nu pot lua în serios garanțiile de securitate pentru Ucraina.

Cu toate acestea, Ucraina poate fi nevoită să urmeze „principiul speranței” și să accepte garanțiile de securitate pe care le poate obține, nu pe cele de care are nevoie. Într-un astfel de caz, însă, orice viitor armistițiu s-ar putea dovedi a fi pur și simplu un interregn până la reluarea luptelor la scară largă. Mai mult, ar reprezenta o pauză în război în avantajul Rusiei, deoarece i-ar permite Moscovei să aleagă un moment convenabil pentru o nouă escaladare — în timpul, de exemplu, al unei escaladări militare paralele în Marea Chinei de Sud sau în altă parte.

În același timp, conducerea ucraineană – sperând că cel puțin unele dintre promisiunile făcute în cadrul acordului de securitate vor fi îndeplinite – va fi condamnată la pasivitate militară viitoare și la surprize neplăcute. Într-un anumit sens, un astfel de scenariu ar reprezenta o repetare a experienței Ucrainei de după 2014 cu de acum notoriul „Memorandum privind asigurările de securitate” din 1994. Kievul a semnat atunci Memorandumul de la Budapesta, deși în 1993 existase o solicitare și un proiect ucrainean pentru un tratat complet între Ucraina și P5, care ar fi obligat fiecare membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU să ia „măsurile necesare” dacă vreun stat deținător de arme nucleare ar formula o „amenințare sau ar recurge la forță sau la amenințarea cu aceasta, sub orice formă, împotriva integrității teritoriale și independenței politice a Ucrainei”.

În al treilea rând, dezbaterea actuală rămâne doar teoretică în măsura în care nu poate prevedea situația concretă de pe teren în care garanțiile de securitate vor fi în cele din urmă acordate Ucrainei. Modul exact și condițiile în care luptele de mare intensitate vor lua sfârșit vor determina natura și sustenabilitatea unui viitor armistițiu. Poziția de pe câmpul de bătălie și situația socio-economică a ambelor țări în momentul în care armele vor amuți vor determina în mod esențial stabilitatea și durata armistițiului.

Conținutul și formularea viitoarelor garanții de securitate vor juca cu siguranță și ele un rol. Nu e de ajuns faptul că orice garanții viitoare vor trebui adaptate la mediul existent în care sunt oferite. Relevanța lor pentru furnizorii occidentali, pentru beneficiarul ucrainean și pentru Rusia, în calitate de potențial factor declanșator, va depinde mai mult de evoluțiile din lumea reală decât de promisiunile făcute pe hârtie. Poziția Ucrainei față de Rusia și viceversa va determina semnificația oricăror garanții de securitate, la fel cum o vor face relațiile fiecărei țări cu actorii terți.

Cu cât situația militară, economică și internațională a Ucrainei este mai avantajoasă în momentul în care începe un armistițiu, cu atât mai puțin probabil va fi că garanțiile occidentale pentru securitatea ucraineană să fie puse în aplicare. În schimb, cu cât situația generală a Ucrainei este mai dificilă în momentul în care luptele iau sfârșit, cu atât mai probabilă devine o re-escaladare și cu atât mai plauzibilă o solicitare ucraineană de activare a garanțiilor de securitate.

Nu în ultimul rând, dezbaterea publică occidentală privind viitoarele garanții de securitate pentru Ucraina din ultimul an a fost caracterizată prin inconsecvență, contradicții și retractări. Rolul exact al Statelor Unite ca furnizor al unei „plase de siguranță” vag definită pentru garanții rămâne încă neclar. Dimensiunea, locația, tipul și chiar simpla posibilitate a unei „forțe de reasigurare” occidentale în Ucraina rămân subiecte controversate.

Recent, administrația Trump a adus o nouă incertitudine în planificarea europeană pentru un armistițiu în Ucraina, atunci când și-a anunțat dorința de a anexa Groenlanda și a început discuții cu Moscova privind viitoarea cooperare economică. Având în vedere disponibilitatea SUA de a confrunta un aliat apropiat și de a colabora cu un adversar tradițional, liderii europeni, inclusiv cei din Ucraina, au devenit neîncrezători față de asigurările americane de a contribui la implementarea viitoarelor garanții de securitate.

În concluzie, dezbaterea occidentală privind garanțiile de securitate pentru Ucraina, care a început în 2025, reprezintă un pas în direcția corectă, dar este prematură și ar putea chiar funcționa ca o formă de evaziune. Discutarea celui de-al doilea pas – asigurarea armistițiului – fără un plan clar privind modul de realizare a primului – obținerea acelui armistițiu – ar putea distrage atenția de la problemă, mai degrabă decât să contribuie la rezolvarea ei. Acest lucru este valabil mai ales deoarece succesul celui de-al doilea pas – efectul de descurajare al garanțiilor de securitate asupra Rusiei – va fi determinat în mod esențial de natura primului pas – modul și condițiile în care luptele iau sfârșit în Ucraina.

Nici încheierea războiului actual, nici stabilitatea unui viitor armistițiu nu vor fi determinate în primul rând de modul în care garanțiile de securitate pentru Ucraina sunt formulate pe hârtie. În locul cutărei sau cutărei obligații verbale a țărilor occidentale, situația materială de pe teren – în domeniul economic și pe câmpul de bătălie – este decisivă astăzi și va rămâne crucială mâine. Tipul de ajutor material și financiar de care Kievul are nevoie pentru a pune capăt luptelor într-un mod acceptabil va fi, în multe privințe, similar cu genul de sprijin de care Ucraina va avea nevoie odată ce un armistițiu va fi convenit, pentru a se proteja de un nou atac.