În spatele Primăriei Capitalei, străjuită de instituțiile polițienești din zonă și BMW-urile din parcarea aferentă, se află o clădire din beton netencuit, ce de la distanță pare o construcție industrială neterminată, mohorâtă, ba chiar respingătoare. Din apropiere se văd plăcile metalice cu care e înconjurată, și câteva lucrări de artă din același material sortit ruginirii. Trebuie să ajungi la câțiva pași pentru a distinge inscripțiile explicative. Sunt despre atrocitățile comise în timpul unei generații nu de mult dispărută. Generația bunicilor multora dintre noi.
Este Memorialului Victimelor Holocaustului din România, al sculptorului german de origine română Peter Jacobi. Sculpturile se numesc: Coloana Memorială, Via Dolorosa, Roata Romilor, Steaua lui David, Epitaf și doua instalații cu pietre de mormânt desacralizate din cimitirele din Odessa și București. Ansamblul ar trebui să ne amineasca de sutele de mii de evrei și peste 11000 de romi uciși în timpul regimului Antonescu, la ordinul acestuia.
Să explic de ce am ținut să dau aceste detalii care pentru unii cititori sunt desigur cunoscute. Stau în zonă și trec deseori prin fața Memorialului (mi-e în drum către Curtea de Apel București, care funcționează în impozanta clădire renacentist-neoclasică, cunoscută și ca Palatul Justiției, de pe malul Dâmboviței). Nu văd aproape niciodată vizitatori. Am întrebat cunoștințe (oameni de altfel bine informați într-ale istoriei) despre Memorial și nu știau unde e. Am întrebat ocazional trecători care se perindau prin fața lui. Nu știau ce-i acolo, în afara de faptul că e o clădire cam urâtă. Dar a fost ridicată tocmai ca să ne amintească de o parte tare urâtă a istoriei noastre. Pe care mulți dintreo noi se încăpățânează s-o ignore; sau, după gust și la nevoie, să o conteste.
Totuși, memorialul (care-mi pare teribil) este aproape de kilometrul zero al Capitalei. A fost inaugurat în 2009 în prezența mai multor presonalitati marcante din România și de aiurea, inclusiv popularul președinte de atunci Traian Băsescu, cel care – iarăși mă văd nevoit să reamintesc – a condamnat Comunismul că regim ilegitim și criminal. Era după asumarea de către președintele Iliescu, în 2004, a Raportului Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, prezidată de laureatul Nobel Elie Wiesel și formată din zeci de istorici, români și evrei, de reputație internațională, care admitea fară rest rolul României în crimele împotriva evreilor, dar și a romilor, din timpul celui de-al doilea război mondial. ( „Raportul final” în continuare).
Unul dintre autorii raportului, istoricul Adrian Cioflâncă, punea pogromul în context. În timpul rebeliunii lui Horia Sima din ianuarie 1941, legionarii „au răvășit cartierele evreiești din București, torturând și omorând evrei”. Unele cadavre au fost agățate în cârlige la abator cu eticheta „carne cușer”. La Iași, mulți evrei au fost aduși la Chestura de Poliție „sub diferite acuzații fantasmagorice”. Pogromul din iunie a fost încă mai violent, „pe ideea că trebuie încercat ceva mai radical, după ce gesturile de până atunci au fost considerate insuficiente”. Pentru Ion Antonescu, „războiul împotriva Uniunii Sovietice este o oportunitate istorică pentru a produce epurarea etnică a României. Războiul a permis și disimularea acțiunilor antisemite ca măsuri cu caracter militar. Mulți istorici au căzut în capcana de a citi necritic documentele, luând propaganda drept realitate. În gândirea contorsionată de atunci, profund ideologică, evreii erau percepuți ca o amenințare politică și militară. Masacrele s-au produs de obicei în localități cu număr mare de evrei, în care se găseau temporar, militari, polițiști, jandarmi și agenți ai serviciilor secrete, români și uneori germani. Și pe fondul unor stări emoționale exacerbate, exploatate criminal de autorități prin validarea unor zvonuri și blamarea colectivă a evreilor. Situația din Iași, din iunie 1941, corespunde acestei rețete.” (Adrian Cioflâncă, interviu în Libertatea, 16 iulie 2021).
Au avut, Raportul și Memorialul, efectul lamuritor și mnemonic scontat?
Unii istorici români de prestigiu (a se vedea, spre exemplu, pagina de Facebook a lui Dorin Dobrincu, și el unul dintre autorii Raportului menționat) au simțit nevoia ca în aceste zile de sfârșit de iunie să posteze pe social-media memento-uri ale Pogromului, când acum 85 de ani în dulcele târg al Iașilor, la ordinul dictatorului Antonescu, regimente ale Armatei Române, Jandarmeria județului, poliția civilă, Siguranța, Prefectura, Eșalonul Special, voluntari dintre soldații germani cantonați la Iași dar și mii de cetățeni români au ucis peste 14.000 de evrei. Multe din comentariile la acele postări sunt o combinație de whataboutism, antisemitsm și grobianism. În general, de vină au fost victimele. Vechi himere resentimentar-identitare se pare ca au fost descătușate de propaganda național-comunistă a partidelor politice oportunist-suveraniste și suntem într-o plină efervescență negaționistă.
***
Pogromul de la Iași, iunie 1941
După crimele abominabile de la Chestura de Poliție și de pe străzi, în ziua de 29 iunie peste 4.000 de evrei au fost aduși în gara din Iași și înghesuiți în vagoane de marfă închise ermetic. Martorul Iancu Ţucărman (30 octombrie 1922- 8 ianuarie 2021), supravieţuitor al trenului morţii de la Podul Iloaiei, își amintea:
„Pe jos, în vagon, era un strat de bălegar de grajd proaspăt, peste care era presărat praf de var nestins, care, în contact cu bălegarul, a degajat o căldură insuportabilă. Micile obloane ale vagonului, care erau deschise spre interior, au fost astupate cu scânduri bătute pe dinafară de un lucrător zelos al gării; şapca de uniformă a ceferistului o am şi acum în faţa ochilor. Din cauza căldurii de afară şi a celei degajate de bălegarul şi varul nestins din interior, toţi cei închişi în vagoane am început să ne scoatem îmbrăcămintea de pe noi, unii rămânând chiar complet goi. Fără apă şi aer, cei mai sensibili, precum şi cei care s-au agitat mai mult, strigând după aer şi apă, au fost şi primele victime. Cu trecerea timpului, situaţia devenise infernală şi halucinantă. De sete, mulţi au început să-şi bea propria urină. Unii au înnebunit, aruncându-se în neştire de la un capăt la altul al vagonului în disperare şi delir, după un strop de apă sau o gură de aer. Distanţa de 20 km dintre Iaşi şi Podu Iloaiei, în loc de o jumătate de oră, cât se parcurge normal, am parcurs-o în 9 ore. De la ora 5 dimineaţa, până la ora 2 după-masa, când uşile vagoanelor au fost deschise şi groaznicul chin îndurat, de asfixiere şi deshidratare, a luat sfârşit, odată cu viaţa multora dintre noi.”
(„Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941). Prologul Holocaustului din România”, volum îngrijit de George Voicu, Iaşi: Polirom, 2006). În trenul mortii care a plecat de la Iasi spre Calarasi, din 5 000 de evrei, numai 1.011 au ajuns la destinaþie vii dupa sapte zile. Cel spre Podu Iloaiei (la 15 kilometri distanta de Iasi) avea 2.700 de evrei la plecare, dintre care 700 au fost debarcati vii. (Raportul final).
Printre cele 2000 de cadavre care la deschiderea ușilor s-au revărsat în gara Podu Iloaiei s-a aflat și cel al bunicului meu, Ițic Uşer (sau Uşieru; din cauza legilor antisemite, în acel moment familia își românizase numele). Rămășițele sale se află probabil într-una din groapile comune din localitate. Despre acest bunic, o alta victimă a regimurilor totalitare din familia noastră, vă voi spune ceea ce știu.
***
Bunicul Isac
Mi-aș fi dorit mult să-l fi cunoscut, dar m-am născut la 17 ani după a fost ucis. Mama mi-a vorbit despre el încă din copilărie, îl iubise nespus. Îi spunea „Isac” (ceea ce în ebraică e de fapt același nume, Ițic fiind forma în idiş și din certificatul de naștere), și așa a rămas bunicul în mintea mea. Mama avea 16 ani în 1941, ținea minte bine evenimentele. Au marcat-o pe viață. Dar era o ființă „tare” – nu s-a plâns, nu era „stilul” ei să se victimizeze.
Născut în 1897, Isac provenea dintr-o familie săracă. Intrarea României în Primul Război Mondial l-a prins in timp ce era în armată. Ca plutonier în regimentul „Ștefan cel Mare” nr. 13 sub comanda unui ofițer pe nume Constantin Ionescu, a luptat „în linia de foc” în cursul campaniei 1916-1918. A fost rănit în bătălie, fiind ulterior decorat cu medalia „CRUCEA COMEMORATIVA cu baretele Mărăşti”.
Imediat după război, cu mijloace proprii, a făcut ASE-ul în București. La absolvire s-a căsătorit cu Bella, o femeie frumoasă dintr-o familie mic-burgheză ieșeană. Părinții acesteia n-au fost, se pare, prea entuziasmați de alegerea fiicei. Dar Isac s-a dovedit un bun manager al întreprinderii de textile a familiei, „Roswatir”. A importat utilaje noi din Cehoslovacia și a diversificat producția. A îmbunătățit condițiile de lucru și salariile angajaților, poate cu gândul la propria origine modestă. Pe mama (Sorana, născută în 1925) au dat-o la bine cotata scoală de fete „Carmen Sylva” (pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României). Trăiau într-o casă nu foarte mare dar confortabilă (astăzi distrusă) pe strada Ghica Vodă la nr. 6, la câțiva pași de școala mamei.
Parte din legislația rasiala a României acelor ani, Decretul Lege din 8 August 1940 (dat de Carol al ÎI-lea în timpul dictaturii regale) a împărțit evreii în trei categorii. Toate erau discriminate, dar cei din categoria a doua (printre ei, cei care „au luptat în linia de foc în timpul războiului pentru întregirea neamului 1916-1919”), ceva mai puțin. Chiar dacă „au adus servicii deosebite statului român”, și aceștia erau deposedați de dreptul la proprietate în mediul rural sau să ocupe funcţii publice (https://wwv.yadvashem.org/yv/pdf-drupal/en/report/romanian/1.6-jewish-exclusion-revăzut-gină.pdf).
Probabil sub teroarea crimelor legionarilor împotriva evreilor din timpul rebeliunii din ianuarie 1941, în baza actelor militare (carnetul de Ofiţer de Rezervă, brevetul Medaliei ce i se conferise cu 12 ani înainte), în februarie Isac a cerut și a obținut de la Curtea Administrativă Iași recunoașterea statutului de evreu din categoria a doua.
Nu l-a ajutat. La declanșarea pogromului în 27 iunie, a fost scos din casă, împreună cu familia, și dus la Chestura de Poliție, unde a fost maltratat. În seara acelei zile, Bella și Sorana au fost lăsate să plece acasă. Peste noapte, Sorana a căutat febril brevetul militar al tatălui său, cu gândul că poate îl va salva. A doua zi, înfruntând strigătele grobiene ale unor bande dezlănțuite pe străzi, s-a dus cu sufletul la gură și hârtia respectivă la piept, la Constantin Ionescu, fostul comandant al lui Isac din timpul războiului. (Familia Ușieru rămăsese în relații amicale cu familia Ionescu; soția acestuia îi fusese profesoară Soranei la Carmen Sylva). I-a cerut să intervină pentru a-i fi eliberat fostul subaltern, a cărui decorație pentru bravură în război chiar el o semnase. (Trebuie spus că în 1924 C. Ionescu devenise comandantul faimosului Regiment 13 „Ștefan cel Mare” și acum, în 1941, era general în retragere al Armatei Române). Mama nu era omul care să plângă ușor. Dar când mi-a reprodus răspunsul generalului, vocea îi tremura. „Îmi pare rău, fetițo. Nu mai pot face nimic… E ordin de sus.”
Pe 29 iunie, Isac a fost urcat în trenul morții către Podul Iloaiei. Bella și Sorana au aflat de soarta lui cam după o lună, de la un vecin, supraviețuitor al trenului, care s-a întors la Iași. Acesta i-a înmânat Bellei verigheta soțului ei. Vecinul le-a relatat celor două femei că fusese în vagon cu Isac, și că acesta a murit printre primii, probabil de sete (având și diabet).
În lunile următoare, Bella și Sorana au trăit în teroare, mai mult în beciul casei lor sau al bunei prietene Lidia (ulterior Iliesiu). Nepoata mea Olga Ștefan, cercetător al Holocaustului, doctor în sociologie al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași (cu o impresionantă lucrare despre lagărul de la Vapniarka, sub conducerea profesorului Mihai Dinu Gheorghiu – și el coautor al „Raportului final” aminit) a realizat o superbă platforma online și mai multe filme de memorializare a unor victime ale prigoanei antisemite. Într-unul dintre ele, „Fragmente dintr-o viață / Fragments of a life” (2016), Sorana, la 91 de ani, depăna amintiri. Îi sunt profund recunoscător Olgăi. A imortalizat o mărturie, printre atâtea altele, care iată, în aceste zile și în viitor, ar trebui să fie salutare. Ar trebui să trezească conștiințe, din hăul în care au alunecat sub asaltul dezinformării legionaroid-național-comuniste.
***
Unde suntem astazi?
Într-o șocantă postare pe FB, „Românii și pogromurile” Mircea Bartic, scria următoarele:
„Zilele acestea, mai mulți istorici, cercetători sau jurnaliști au scris despre pogromul de la Iași. Au fost organizate acțiuni de comemorare, am primit vizite la nivel înalt. Este terifiant valul de ură cu care sute, mii de concetățeni de-ai noștri s-au năpăstit asupra acestor articole. Unii neagă cu înverșunare adevărul istoric, alții îl aplaudă cu entuziasm! Nici măcar nu se mai ascund. „Așa le trebuie! Bine le-a făcut! Păcat că n-au dus treaba până la capăt!”.
În urmă cu câțiva ani, când repetam cu naivitate „never again”, nu mi-aș fi imaginat că, de fapt, ba da, se poate întâmpla din nou. Avem toate indiciile. Nu doar cei care ar apăsa fără ezitări pe trăgaci sau ar lovi cu bâta până și-ar vedea victima inconștientă.
Suntem înconjurați de gospodine furioase sau pensionari respectabili, care ar urla isteric: acolo! Acolo, la etajul 1 stau evreii, homosexualii, imigranții, romii! […]. Nu ei vor apăsa pe trăgaci. Asta o vor face cei care organizează comemorările de la Tâncăbești sau defilează cu steaguri și chipul Arhanghelului Mihail pe tricouri. Ceilalți le vor arăta drumul. Sunt printre noi. Sunt mulți. […] De la vorbă la faptă nu mai e decât un pas.”
Pe aceștia, bunul meu prieten, disidentul anti-comunist Ștefan Niculescu-Maier (din grupul de la România Liberă al lui Petre Mihai Băcanu) îi indemna să facă o vizită la Cimitirul Evreiesc din Iași, unde se află o parcelă cu „peste o sută de morminte ale evreilor ieșeni care și-au dat viața pentru România în primul război mondial”. Alături, se găsesc „trei dale de piatră uriașe, fiecare lată de circa 3 metri și lungă de circa 30, care acoperă gropile comune ale evreilor uciși în timpul pogromului din 1941”.
Ar mai fi oare ceva de adăugat? Poate e bine, cum sugera același Mircea Bartic, să ne reamintim totuși și de Viorica Agarici, care la Roman în 30 iunie 1941 „a avut îndrăzneala de a opri trenul morții, care venea de la Iași, înfruntând de una singură un regim criminal, pentru a salva alți oameni”.
Extremismele se aseamănă și se adună
Printre whatabout-ismele care mi-au căzut recent sub ochi se afla cel – foarte tipic -al unui domn Mitică Dumitru, care-i scria astfel istoricului Dobrincu:
„Nu sunt antisemit, dar ce-i mult strică. Știu și inteleg prin ce au trecut evreii sub Antonescu, dar zilnic aud aceleași acuze că, vezi Doamne, românii au ucis evrei. Atâta timp cât părinții sau bunicii mei nu au ucis, nu voi accepta să se spună că „românii au ucis…” […] Este normal ca președintele Israelului să cânte pe străzile din Iași „să fie pace în România” atâta timp cât Israelului[sic!] a distrus și distruge Gaza, ucigând foarte mulți copii și civili neînarmați?”
Fraților. Vinovăția pentru atrocități este individuală, nu colectivă. Chiar dacă legislația privind crimele împotriva umanității prevede o „situație premisă”, adică represiunea de stat asupra unei categorii de populație – fie aceasta formată din evrei, romi sau disidenți anti-comuniști – vinovați tot făptașul, complicele și instigatorul sunt. Nu etnia, partidul, instituția sau urmașii. Nu țara. Regimurilor fascist și comunist li se spune „criminale” în sens istoric, nu juridic. Pentru că reprezentații lor – torționari, călăi, ucigași – au acționat în slujba dictatorului sau ideologiei respective. A-i condamna pe cei care au comis atrocitățile din timpul Holocaustului nu înseamnă că nu trebuie condamnați autorii unor acte similare din timpul prigoanei comuniste, inclusiv pe teroriștii din decembrie 1989. Sau pe autorii atrocităților comise pe 7 octombrie 2023 în Israel, sau ai atrocităților comise ulterior în Gaza. Avem datoria să cerem condamnarea tutoror acestora în justiție, atunci când criminalii mai trăiesc, sunt printre noi. Acesta e sensul imprescriptibilității crimelor împotriva omenirii: să nu se mai repete. Să scăpam, poate, odată, de spectrul ideologiilor, complexelor și tentațiilor supremațistecare au dus – și încă duc, în unele locuri – la atrocități. În familia noastră au fost oameni precum Ițic Ușer și Gheorghe Ursu, sufletiști și decenți, ca mulți alți cetățeni ai acestei țări. Au fost uciși în chinuri cumplite doar pentru vina de a fi făcut parte din „categorii de populație” pe care regimul respectiv, din motive politice fantasmagorice (cultul puterii absolute, cetatea asediată), le-au vrut dispărute.
Regimurile totalitare de stânga și de dreapta, o știm de la Hannah Arendt, au mai multe trăsături în comun decât distincte. O vedem, poate mai bine ca oricând, astăzi în România, în propaganda legionaroid-național-comunistă care a dus, neverosimil, la nostalgie și admirație pentru dictatori de toate culorile. În amalgamul extremismului politic de azi chiar nu se mai vede vreo diferență. După cum am arătat într-un articol pe Contributors.ro Călin Georgescu a fost construit și lansat de ofițeri de Securitate. Dintre cei care scriu cărți revizioniste și sunt invitați obsesiv la jalnice televiziuni. Am dubii că mobilul principal al acestora este unul ideologic. Doar propaga în aceeași măsură antisemitismul legionarilor, măreția sistemului comunist al lui Nicolae Ceaușescu (pe care de altfel l-au slujit cu o servilă, oportunistă și violentă abnegație timp de o jumătate de viață) și pe pravoslavnicul fost KGB-ist Vladimir Putin. După toate aparențele, ceea ce-i interesează cu adevărat este să-și apreteze imaginea instituțională, să asigure impunitatea colegilor (foști torționari sau teroriști) și să ne „scape” de reformele și investițiile europenilor, ca să poată căpușa și sifona mai eficient, ei și urmașii lor, bugetul, etosul și economia acestei țări.
