Marc Bloch intră la Panthéon. Franța republicană și democratică îl așează la loc de onoare acolo, alături de soția sa, Simonne Vidal, pentru curajul unei opere istorice unice, dar și pentru forța și exemplul curajului civic. Va fi primul istoric de profesie așezat în panteonul laic, la mai bine de optzeci de ani după ce Gestapo-ul l-a împușcat, la o margine de drum, împreună cu alți rezistenți. Va fi o ceremonie solemnă, civilă, cu coroane și discursuri. Și, ca orice consacrare oficială, va risca să transforme un gânditor incomod într-o statuie comodă.
Dar cea mai vie moștenire a lui Bloch nu este opera sa de medievist care a dat istoriei, până atunci imprecisă teoretic, o metodă și un cadru de analiză,nici revista Annales pe care a fondat-o, ci o carte scurtă, scrisă la cald, chiar în vara prăbușirii Franței din 1940 și îngropată la propriu în pământ ca să fie salvată de patrulele germane. O carte care a fost publicată abia postum sub titlul L’Étrange Défaite și care este o depoziție, dar și o întrebare care, citită azi, nu privește doar Franța lui 1940, ci ne privește pe noi. Motivul pentru care revenim astăzi la această carte nu este doar comemorarea unui mare istoric francez, ci faptul că diagnosticul său asupra prăbușirii unei democrații pare surprinzător de familiar Europei anului 2026.
Un martor care se supune propriei metode
Bloch nu a scris Ciudata înfrângere în cheie memorialistică. O spune clar în chiar a doua frază a cărții când arată că micile aventuri ale unui soldat contează prea puțin. De aceea, refuză registrul confesiv și alege premeditat unul juridic – mărturie, depoziție, proces-verbal – ca un adevărat cercetător care aplică propria metodă de cercetare la propria sa experiență pentru a explica catastrofala capitulare a Franței din iunie 1940. Dar înainte de a depune mărturie despre ce a văzut, ține să spună cu ce ochi a privit, și asta pentru că un martor are nevoie de un statut civil. Și aici va aplica principiul criticii mărturiei pe care îl va sistematiza, doar câteva luni mai târziu, în Apologie pour l’histoire (tradus în română Pledoarie pentru istorie), tratatul său de metodă, rămas neterminat. Acolo Bloch scrie că a mărturisi înseamnă a transmite o parte de adevăr, dar și a o expune îndoielii, și că documentele nu sunt niciodată un „dat”, că acestea nu vorbesc decât atunci când știi să le interoghezi. Iar Pledoaria se deschide cu exact scena care a generat Ciudata înfrângere, cu imaginea ofițerilor prinși în dezastrul lui 1940, întrebându-se dacă „trebuie oare să credem că istoria ne-a înșelat?”. Cele două cărți se nasc din aceeași experiență și din aceeași întrebare, însă una este tratatul despre cum se interoghează o mărturie, pe când cealaltă, mărturia interogată la cald. În L’Étrange Défaite Bloch întoarce metoda împotriva lui însuși și nu cere să fie crezut doar pentru că a fost acolo, ci-și expune poziția, competențele și limitele, astfel încât cititorul să poată cântări.
Și tot aici sunt scrise paginile care fac din această carte un text de referință al literaturii antifasciste. „Sunt evreu”, declară Bloch — dar imediat dezarmează folosirea acestui fapt împotriva lui, cu armele istoricului, explicând că noțiunea de rasă pură este o absurditate, iar el nu-și revendică originea decât într-un singur caz, în fața unui antisemit. Anticipează insulta — métèque, venetic — și răspunde nu cu indignare, ci cu un dosar în care străbunicul a fost soldat în armata Revoluției, tatăl a apărat Strasbourgul asediat, iar familia sa a părăsit voluntar Alsacia anexată după înfrângerea de la Sedan. Franța, scrie el, „din care unii ar fi gata să mă expulzeze astăzi și poate (cine știe?) vor reuși, va rămâne, orice s-ar întâmpla, patria din care nu mi-aș putea smulge inima.” Cu o luciditate pe care puțini o aveau — și mulți n-o au nici astăzi — Bloch își descrie propria condamnare ca ipoteză, cu patru ani înainte ca ea să se împlinească.
Răspunsul lui Bloch la antisemitismul de stat nu este negarea acestuia, ci revendicarea naționalității civice, căci el aparținea Franței mai legitim decât cei care urmăreau să-l excludă.
Înfrângerea ca eșec al gândirii
După fapte vine diagnoza, și aceasta e tăioasă. „Tocmai am suferit o înfrângere de necrezut. A cui e vina?” Bloch trece în revistă alibiurile generalilor — regimul parlamentar, calitatea soldaților, problema colaborării cu englezii, coloana a cincea — și arată cum aceștia dau vina pe toți în afară de ei înșiși. Acestora le opune principiul răspunderii, căci un șef poartă răspunderea a tot ce se face sub ordinele lui, la bine și la rău, fie că a luat sau nu fiecare decizie. Ceea ce este, în limbaj weberian, o etică a responsabilității ridicată la rang de temelie morală a întregii sale depoziții.
Teza centrală a analizei lui Bloch este formulată fără menajamente. Cauza directă a dezastrului din iunie 1940 a fost incapacitatea comandamentului și nu lipsa mijloacelor. Franța avea tancuri, avea oameni, avea resurse, dar a pierdut din cauza unei adevărate scleroze a inteligenței care a făcut ca o armată care gândea războiul în termenii primei conflagrații mondiale să se confrunte cu un adversar care își pregătise revanșa în concordanță cu evoluția tehnicii și gândirii militare din 1940. Comandamentul francez nu era rău-intenționat ci pur și simplu incapabil să conceapă viteza, mișcarea și surpriza, pentru că rămăsese prizonierul unei doctrine pe care se încăpățâna să o confunde cu realitatea.
Bloch merge însă și mai departe și identifică un reflex profund al culturii franceze — ceea ce numește cultul aparențelor convenabile (le culte du convenu) — prin care presa și mediul academic diminuau până la cenzură critica de fond a comandamentului militar în iluzia că astfel va fi păstrată încrederea națiunii. Dar Bloch arată că efectul a fost exact invers, toate aceste contorsiuni manipulatoare producând iritarea celor obligați să execute ordinele. Iar dincolo de acest conformism, Bloch sesizează o lege istorică mai adâncă, și, crede el, „poate mai respectabilă” care face ca statele să mențină generalii victorioși departe de putere, dar să le-o încredințeze tocmai celor învinși. Așa a fost cazul în Franța cu Mac-Mahon după Sedan, cu Hindenburg în Germania după prăbușirea din 1918, cu Horthy în Ungaria după Trianon, cu Antonescu instalat pe ruinele anului 1940 — pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord, a Ardealului de Nord și a Cadrilaterului — și din nou în Franța, cu Pétain după Armistițiul din 1940.
Bloch citit prin Eco
Și iată cum, cartea din 1940 a unui istoric membru al Rezistenței asasinat în 1944 se întâlnește cu eseul unui semiotician care a trăit fascismul copil fiind și apoi a reflectat asupra lui în contextul special din 1995. În Fascismul etern, Umberto Eco enumeră trăsăturile a ceea ce de-numește Ur-Fascism, un tipar care poate reveni, avertizează el, „sub cele mai inocente deghizări”. Printre cele paisprezece trăsături pe care Eco le identifică sunt prezente unele care ne interesează aici precum cultul acțiunii pentru acțiune, neîncrederea în lumea intelectuală, dezacordul tratat ca trădare sau „limba săracă”, limba noastră „de lemn”, menită să limiteze instrumentele gândirii complexe, toate fiind instrumente pe care fascismul le percepe drept surse de slăbiciune și de dezagregare națională. De fapt, fascismul prosperă oriunde capacitatea critică se atrofiază.
Suprapunerea dintre cele două diagnoze este tulburătoare. Scleroza pe care Bloch o descrie la învinși — conformismul, cultul aparențelor convenabile, suspiciunea față de inițiativă — descrie aceeași patologie cognitivă pe care Eco o atribuie fasciștilor. Iar de aici se poate trage o concluzie pe care niciunul dintre cei doi nu o formulează singur: antiintelectualismul nu este doar o trăsătură oarecare a regimului autoritar ci devine condiția necesară care-l face posibil. O democrație care-și degradează instituțiile gândirii produce vidul în care autoritarismul se instalează. Bloch este martorul clinic al acestui vid, descris din interiorul taberei care ar fi trebuit să-i reziste. Eco descrie apoi modul în care se umple locul lăsat gol.
Cei doi autori au nevoie unul de celălalt tocmai pentru că privesc din unghiuri opuse. Lista lui Eco este un instrument oarecum static de recunoaștere a fascismului, dar nu o analiză a modului în care o societate ajunge să-i cedeze. Aplicată mecanic, această înșiruire de caracteristici riscă să devină un checklist pe care fiecare tabără îl folosește pentru a-și eticheta adversarul. Depoziția lui Bloch furnizează exact ce-i lipsește lui Eco, și anume lanțul temporal de decizii și abdicări prin care o instituție ajunge să colapseze. Eco oferă gramatica care permite recunoașterea sub diferitele deghizări a fascismului pe când Bloch oferă sintaxa concretă prin care invariantul se actualizează într-un moment dat. Unul explică de ce revine fascismul mereu și mereu, pe când celălalt, cum reușește atunci când reușește.
Și astfel se rezolvă falsa dilemă dintre fascism ca permanență și fascism ca eveniment. Permanența este a pulsiunii antiintelectuale, a nevoii de mit, a fricii de diferență care sunt latente în orice societate. Evenimentul este al actualizării, căci latența devine putere doar atunci când instituțiile cognitive ale unei societăți se degradează îndeajuns încât să nu mai poată opune rezistență. Eco descrie latența permanentă, iar Bloch pragul de actualizare.
Aici și acum
Nu e nevoie de paralele forțate pentru a înțelege de ce ne privesc direct cele două analize, a lui Bloch de atunci și a lui Eco de acum trei decenii. Deja Eco ne-a avertizat împotriva imaginilor liniștitoare care sugerează că democrația este rezilientă. Iar semnele de degradare a instituțiilor noastre cognitive sunt vizibile cu ochiul liber.
O clasă politică ce preferă mitul reconfortant analizei incomode, crize politice endemice care se transformă ciclic în crize de guvern și care sunt gestionate prin formule și aranjamente improvizate, nu prin idei, o coabitare instituțională în care procedura ține loc de viziune — toate acestea prosperă pe terenul descris de Bloch și Eco, acolo unde disprețul față de expertiză, simplificarea limbajului public, transformarea dezacordului în trădare și nevoia unui vinovat extern țin locul unei analize lucide. Ceea ce descriu Bloch și Eco nu este o ideologie anume, ci procesul prin care instituțiile unei societăți încetează să mai distingă între analiză și prejudecată, între expertiză și slogan.
Există, de altfel, un risc suplimentar, pe care chiar familia lui Bloch l-a sesizat cerând ca extrema dreaptă să fie ținută departe de ceremonia panteonizării. Riscul nu este atât cenzura, cât îmbrățișarea. O figură ca Bloch — patriot, ofițer decorat, mort pentru Franța — poate fi revendicată ușor de oricine, cu condiția să se tacă asupra a ceea ce el a fost cu adevărat: evreu persecutat, intelectual cosmopolit, dușman declarat al oricărei „limbi sărace”. Patriotul rămâne, dar restul se evaporă prin tăcere selectivă. Consacrarea oficială, paradoxal, poate deveni instrumentul cel mai eficient al uitării.
De aceea cel mai bun omagiu adus lui Bloch nu este o coroană depusă, ci o carte citită. Iar aici se ascunde o ironie incomodă: L’Étrange Défaite, textul lui cel mai necesar prezentului, nu există încă în românește. Avem Regii taumaturgi, Societatea feudală sau Pledoaria pentru istorie — dar nu și cartea despre felul în care o societate cu toate resursele de a rezista își alege înfrângerea. Bloch și-a descris condamnarea ca ipoteză și a fost ucis de exact ceea ce diagnosticase. Eco a încheiat optimist, transformând vigilența în datorie. Citiți împreună, cei doi ne dau și speranța, dar ne expun și prețul acesteia. A recunoaște răul nu este o postură intelectuală confortabilă, și, uneori, poate deveni un act care se plătește scump. Lista lui Eco ne învață să recunoaștem. Depoziția lui Bloch ne arată ce înseamnă să rezistăm când recunoașterea vine prea târziu. Pentru Bloch, înfrângerea Franței nu a fost rezultatul superiorității adversarului, ci al incapacității instituțiilor franceze de a mai învăța. În acest sens, L’Étrange Défaite nu este doar o carte despre 1940, ci despre orice democrație care confundă experiența cu adevărul, rutina cu luciditatea și memoria cu învățarea.
Bibliografie selectivă
Bloch, Marc. L’Étrange Défaite. Témoignage écrit en 1940. Paris: Société des Éditions Franc-Tireur, 1946. (Reed. Gallimard, coll. « Folio histoire », 1990.)
Bloch, Marc. Apologie pour l’histoire ou Métier d’historien. Paris: Armand Colin, 1949. (Trad. rom.: Pledoarie pentru istorie, Cluj-Napoca: Editura Tribuna, 2007.)
Eco, Umberto. « Ur-Fascism. » The New York Review of Books, 22 iunie 1995. (Trad. rom.: « Fascismul etern », în Cinci scrieri morale, București: Humanitas, 1998.)
Fascismul și regimul de la Vichy
Paxton, Robert O. Vichy France: Old Guard and New Order, 1940–1944. New York: Alfred A. Knopf, 1972.
Paxton, Robert O. The Anatomy of Fascism. New York: Alfred A. Knopf, 2004.
Sternhell, Zeev. Ni droite ni gauche. L’idéologie fasciste en France. Paris: Éditions du Seuil, 1983.
Instituții, idei, discurs
North, Douglass C. Institutions, Institutional Change and Economic Performance. Cambridge: Cambridge University Press, 1990.
Pierson, Paul. Politics in Time: History, Institutions, and Social Analysis. Princeton: Princeton University Press, 2004.
Schmidt, Vivien A. « Discursive Institutionalism: The Explanatory Power of Ideas and Discourse. » Annual Review of Political Science, 11 (2008): 303–326.
Democrația și degradarea ei
Mair, Peter. Ruling the Void: The Hollowing of Western Democracy. London: Verso, 2013.
Polanyi, Karl. The Great Transformation. New York: Farrar & Rinehart, 1944. (Trad. rom.: Marea transformare. Originile politice și economice ale epocii noastre, Cluj-Napoca: Editura Tact, 2013.)
Levitsky, Steven & Ziblatt, Daniel. How Democracies Die. New York: Crown, 2018.
