Despre „controlabili” și lipsa de reformă a serviciilor secrete. Interviu

Interviu cu profesorul Marian Zulean

Contributors.ro: Titlul cărții dvs apărute la editura Humanitas de curând este: Securitatea României. Între reformă, control civil și impostură. E vorba deci de trei aspecte: reformă, control civil și impostură. Aș spune să le luăm pe rând. Mai întâi reforma. Amintiți într-unul dintre articole despre problemele sistemului de securitate așa cum au fost ele identificate acum 20 de ani. A existat atunci, repet acum 20 de ani, o întâlnire a mai multor organizații civile care au discutat despre problemele din pachetul de legi ale securității naționale propus la vremea respectivă. Aceste probleme au fost sintetizate într-un material intitulat „Libertate individuală versus securitate națională. Echilibrul între transparență şi secretizare“. Se spunea acolo că controlul parlamentar este un mecanism insuficient pentru controlul democratic asupra serviciilor de informații.

Aș vrea să îmi spuneți, e mai bine acum decât în urmă cu 20 de ani? Funcționează mai bine controlul democratic asupra serviciilor? Este controlul democratic mai eficient sau mai ineficient?

Marian Zulean: Vă mulțumesc pentru interesul față de această carte dar și pentru faptul că, o parte din capitole, au fost găzduite de către contributors.ro. Cartea de la Humanitas reuşeşte să adune eseuri şi articole de opinie, focalizate pe trei teme şi poate fi considerată o cronică de istorie recentă a sistemului de securitate națională. Audierea publică, despre care m-aţi întrebat, făcea parte dintr-un proiect mai amplu al Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituțională (CADI) şi a fost una dintre cele mai reuşite întâlniri, la care au participat atât şefi de servicii, lideri politici cât şi reprezentanţi ai societăţii civile. Imi amintesc că au participat atunci şefii serviciilor de informaţii (George Maior- director al SRI şi Mihai Răzvan Ungureanu- director al SIE), consilieri prezidenţiali ai lui Băsescu, parlamentari dar şi cele mai active organizaţii neguvernamentale. Din partea CADI s-a ocupat de coordonarea proiectului regretatul Ionuţ Sterpan, împreună cu mine. Un raport al proiectului a fost publicat de către revista „22”, în 2008. Din păcate, constat, după 20 de ani, că a fost doar un exercițiu de „wishfull thinking” din partea societăţii civile şi un eveniment de marketing, din partea serviciilor de informaţii.

Sistemul de securitate a fost reformat față de 1989, fără îndoială. S-a început cu schimbări structurale, legale şi constituţionale cerute de schimbarea de regim, în anii 1991-1992; apoi reforma a fost accelerată, fiind ghidată de planuri ale NATO, cum ar fi planurile anuale de pregătire a aderării la NATO (Membership Action Plans), în care problema controlului democratic era un subiect important. Ca urmare a acestor schimbări, România a fost admisă în NATO (în 2004) şi în UE (în 2007) cu note de trecere, la limită. Calificativul de „democraţie emergentă” şi de „economie de piaţă funcţională” erau etichete echivalente cu nota 5. De atunci, nu a mai existat vreo monitorizare, am fost lăsaţi să ne descurcăm singuri. Şi ne-am descurcat, prin noi înşine! Se vede, azi, cât de reformată este justiţia, după ce UE a renunțat la monitorizarea prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare. Îmi este greu să dau un verdict clar despre controlul democratic al serviciilor, dacă este el eficient sau ineficient? Militez de mult pentru o analiză sistematică a eficienţei serviciilor de informaţii, de tipul Comitetului Church din SUA (din 1975), cu evaluatori independenți care au acces la rapoartele instituțiilor şi verifică diversele probleme pe care le reclamă jurnaliștii de investigație. Vedem că au apărut mai multe investigaţii, prezentate în această carte, care arată că mecanismul de control civil nu este funcțional. Dar, măcar să vedem, prin această comisie, dacă şi-au făcut datoria şi au prins spioni, teroriști, au contracarat atacuri cibernetice sau au informat decidenţii politici asupra unor riscuri şi vulnerabilităţi etc. Cred că o asemenea comisie independentă ar trebui să fie propusă de către preşedinte sau de către Parlament, cât de urgent.

Contributors.ro: Încă de pe atunci existau suspiciuni că „comisiile parlamentare pot fi infiltrate de ofițeri sub acoperire, iar ORNISS poate să filtreze selecția civililor prin neacordarea certificatului de acces la documente secrete.” S-au risipit acele suspiciuni sau s-au adâncit? Aveți exemple în care să fi funcționat bine controlul exercitat de comisiile parlamentare?

Marian Zulean: M-ați întrebat mai devreme despre controlul parlamentar. Controlul parlamentar reprezintă doar unul dintre mecanismele de control democratic civil. În legea de organizare a SRI, din 1992, se prevede la articolul 1, că activitatea SRI este controlată de Parlament. La fel şi în cazul SIE. Serviciilor de informaţii le convine acest lucru: dacă mă controlează (doar) Parlamentul, de ce nu aş selecta eu „controlorii”? Pentru informații despre cum îi selectează, găsiți referințe în carte. Își aduce aminte cineva ce tip de control sau ce investigații celebre au făcut șefii comisiilor parlamentare de control, precum Sebastian Ghiță, Radu Stroe sau Georgian Pop, ca să dau niste nume cu la întâmplare? Ştiţi cine este azi şeful comisiei comune permanente de control a SRI?

 În ceea ce priveşte Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat (ORNISS), rolul lui este într-adevăr să detecteze vulnerabilităţile celor angajaţi sau promovaţi în sistemul de securitate. Dar au fost multe abuzuri, începând cu viaţa şi „opera” directorului Marius Petrescu, absolvent a câtorva facultăţi şi colegii militare, ce a devenit şi conducător de doctorat la Universitatea Valahia din Târgovişte şi a „păstorit” vreo 22 de ani această instituţie. Dacă vreţi referinţe exacte, este de ajuns să accesaţi investigaţiile făcute de către Valeriu Nicolae. Este celebru scandalul prin care ORNISS i-a retras certificatul lui Marius Oprea, numit consilier al premierului Tăriceanu; în schimb, ORNISS l-a avut ca director adjunct pe Laurenţiu Barangă, acuzat că şi-a falsificat diploma de bacalaureat, dar preda la Universitatea Valahia, cu diploma falsă. Vă daţi seama de calitatea filtrului? Se pare că o investigaţie DNA i-a curmat cariera domnului Petrescu, anul trecut.

Nu aş vrea să fac apel la teorie, dar literatura de specialitate prevede faptul că mecanismele de control democratic civil sunt mai complexe, toate cele trei puteri având atribuţii de control şi supraveghere. Cred că şi semantica românească strică aici: sensul de control este acela că eu sunt şeful şi fac ce vreau eu, în timp ce cuvîntul „control” al serviciilor are în lumea anglo-saxonă o conotaţie de ghidare-îndrumare-verificare. Iar societatea civilă are şi ea rolul ei de „câine de pază” al democrației. Abia atunci vorbim de o democrație consolidată, când lucrează toate aceste instituții pentru un control democratic.

Contributors.ro: Tot în acel document se propunea „finanțarea integrală și exclusivă a serviciilor de informații de la bugetul de stat, eliminând sintagma „alte surse legale“ . S-au făcut pași în această direcție în ultimii 20 de ani sau în direcția opusă?

Marian Zulean: Nu s-au făcut paşi mai deloc. Sunt din ce în ce mai multe ştiri despre firme sub acoperire sau ofiţeri în rezervă care folosesc relaţiile dobândite în cadrul sistemului de securitate pentru a obţine contracte cu statul. Nu am urmărit sistematic fenomenul, dar prima chestie care îmi vine în minte este încrengătura dubioasă a firmei Hexi Pharma, afacerile directorului Romarm cu măşti din perioada pandemiei sau, mai recent, o reţea de influenţă a unor generali ce vroiau să-l schimbe pe şeful DSV Vaslui pentru a-şi promova interesele. Apoi, imi vin în minte cazurile mediatizate ale lui Sebastian Ghiţă şi Daniel Dragomir. Întrebarea este dacă sunt cazuri izolate sau dacă vorbim de o distorsiune a pieţei şi de o cleptocraţie, ce face afaceri prin aceste firme sub acoperire. Oricum, şi acesta este un subiect care ar trebui cercetat de către acea comisie despre care vorbeam.

Contributors.ro: Una dintre temele recurente în cartea dvs este confuzia care se face între sintagme precum „siguranța națională“, „securitate națională“ sau „intelligence“. „Conceptele sunt folosite interșanjabil în diverse acte normative, doctrine sau strategii, spuneți dvs. Pare un subiect minor, dar, de fapt, aici se găsește baza unei legislații clare, altfel se produc mari confuzii de interpretare a normelor.” Vă rog să detaliați puțin acest aspect pentru cititorii contributors.ro.

Marian Zulean: Într-adevăr, problema confuziilor conceptuale sau normative poate părea un subiect minor, de analiză semantică, dar nu este aşa. Vorbesc despre acest subiect în primele două capitole ale cărţii, dar nimeni nu şi-a pus problema de a corecta aceste confuzii, pe care le-am numit „varză de Bruxelles”. Să vă dau doar nişte exemple.

Problema confuziei dintre „apărare naţională” şi „securitate naţională”. Nu am loc şi timp să clarific eu această confuzie acum, se poate citi în carte despre confuzia conceptuală. Dar vreau să vă arăt impactul practic al acestor confuzii. Vă amintiţi isteria creată prin octombrie-noiembrie, anul trecut, legată de dezbaterea Strategiei naţionale de apărare? Au fost organizate consultări atât cu experţii cât şi cu societatea civilă, fiecare curent ideologic propunea câte un risc sau ameninţare la adresa securităţii, se sugera ba că în acel proiect nu este prevăzută sărăcia ca risc major, ba că trebuie ca preşedintele să prezinte această strategie în termen de 6 luni de la preluarea mandatului etc. Preşedinţia şi-a însuşit promovarea ei în varianta Iulian Fota, care recunoaşte că a găsit soluţia pentru confuziile constituţionale şi legale, încă din 2010: o numim strategie naţională de apărare dar ea este, în fond, o strategie de securitate. Afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul! Dar, staţi, nu asta este marea problemă. Problema cea mare este că strategia de apărare naţională/securitate naţională- conform Legii de planificare a apărării nr. 203 din 2015- este „documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel național. Din ea ar trebui să decurgă strategii sectoriale şi planuri departamentale şi să se prevadă resursele alocate. Am încercat să aduc câteva clarificări într-un articol de pe Contributors. Dar acum vine bomba: aceeaşi lege care îl obliga pe preşedinte să elaboreze Strategia naţională de apărare în 6 luni de la depunerea jurământului prevede, la articol 6, că Guvernul României trebuie să prezinte Parlamentului Carta albă a apărării: „Carta albă a apărării se supune spre aprobare Parlamentului, în termen de cel mult 6 luni de la acordarea încrederii Guvernului, după ce este însușită de Guvern și avizată de CSAT.” Adică, pe 23 decembrie 2025 această Cartă albă trebuia să fie prezentată Parlamentului. Aţi văzut vreo dezbatere publică, vreo rupere de haine („dar halatul, unde e halatul?!”) pe acest subiect? Ce să înţelegem de aici, că premierul este omul Sistemului (de securitate) iar preşedintele este doar ţinta? Că ambii sunt înconjuraţi de impostori, absolvenţi „civili” ai colegiilor de apărare? Că nu le pasă de lege şi de controlul democratic? Este un semnal tip „ciocul mic, noi suntem la putere”?! Dar mă întreb ce fac profesorii ce predau planificare strategică în universităţi civile şi militare şi îi bat la cap pe studenţi cu sistemul de planificare multi-anuală de planificare-programare şi bugetare PPBS? Am verificat pe site-ul Guvernului şi al MApN, ultima Cartă albă este cea din 2021, semnată de Câţu şi Ciucă, şi prevede că „este cel mai important document de implementare a Strategiei Naționale de Apărare a Țării 2020-2024 (sic!), constituind, totodată, principalul document departamental de planificare la nivelul Ministerului Apărării Naționale, care fundamentează celelalte documente subsecvente…”.

A doua chestiune gravă este legată de interpretarea Legii siguranţei naţionale nr.51 din 1991, căreia i s-a modificat doar titlul şi alte 2 articole, în 2014, pentru a fi denumită Legea securităţii naţionale. Din ea rezultă că serviciile de informaţii sunt singurele responsabile de securitatea naţională, fără a lua în calcul leadership-ul civil sau conlucrarea cu armata. Care e problema? Ipotetic, dacă în cazul războaielor hibride suntem atacaţi hibrid, cum se sugerează că a fost cazul alegerilor din 2024, cine ar trebui să fie judecat pentru incompetenţă sau pentru trădare? Fireşte, leadership-ul serviciilor de informaţii! Sunt prevăzute şi sancţiuni, în acea lege sau în Codul Penal.

Contributors.ro: Sunt mii de diplome postuniversitare emise de colegiile de apărare, ordine publică și siguranță națională, prin care a fost „infestat“ tot sistemul democratic românesc cu absolvenți „controlabili“. Am citat aproximativ din Prefața cărții dvs. As avea aici două întrebări. Prima: oare sistemul acesta de învățământ postuniversitar militar nu este un eșec total? Nu ar fi mai bine sa fie desființat iar aceste specializări să fie trecute la învățământul civil, adică în universitățile normale?

Marian Zulean: Capitolul al treilea al cărţii, intitulat „Plagiate şi impostură în ştiinţele militare” este, poate, cel mai spectaculos capitol, dar eu îl consider un epifenomen al mecanismului de control democratic civil. El se bazează pe date factuale rezultate din cercetările sau experienţele personale dar şi din investigațiile jurnaliștilor Emilia Şercan, Melania Câncea, Iulia Marin, Ovidiu Vanghele, Valeriu Nicolae sau Sidonia Bogdan. De exemplu, în capitolul „România educată securistic” am arătat cum acest fenomen al imposturii a infestat statul român, un număr de peste 1500 de doctori în „științe militare” primind diplomă în perioada 2000-2014, devenind membri ai elitei militare, politice sau juridice, înființând acea academie – ASSN și chiar implementând proiecte cu fonduri europene pentru dezvoltarea „culturii de securitate” în licee sau universităţi. Acum, fără a da dovadă de whataboutism, dacă ne uităm la ultima investigaţie a Emiliei Şercan legată de plagiatul ministrului Justiţiei, Radu Marinescu, problema plagiatului masiv nu era doar în sistemul de securitate, ci şi la facultăţile de drept. Însă, ipoteza mea este că, după ce NATO a pus condiția existenței unui control democratic civil al armatei și serviciilor de informații, sistemul de securitate a agreat această condiționalitate externă, de dragul admiterii în NATO, dar a creat un mecanism de contra-selecție a „controlorilor”. Deci s-a creat un mecanism de selecţie a „controlorilor” în acele universităţi militare sau colegii de apărare. Lucrurile s-au mai schimbat în bine după aceste dezvăluiri, a fost desfiinţată şcoala doctorală de la Academia de Poliţie, s-au redus locurile la doctorat la Academia Naţională de Informaţii şi la UNAp dar, pare că au fost mai degrabă cosmetizări, un fel de control al consecinţelor. Dacă te uiţi azi pe site-ul MApN, MAI sau al SRI nu mai vezi niciun absolvent de doctorat în ştiinţe militare. Mă îndoiesc că niciunul nu a mai obţinut doctorat în ştiinţe militare, dar se pare că au început să se ruşineze cu ele. Însă, recent, a început contraofensiva plagiatorilor, având ca aliată justiţia. Ultimul caz este cel al lui Florentin Pandele, dovedit plagiator încă din 2017 şi căruia i se retrăsese titlul de doctor în ştiinţe militare, dar care solicită în instanţă anularea ordinului Ministerului Educaţiei, pe motive de procedură. Asta dovedeşte în plus ceea ce argumenta recent Crin Bologa, anume capturarea statului printr-un pact între politicieni- justiţie şi servicii secrete.

Revenind la întrebarea dvs., dacă învăţământul militar post-universitar este un eşec? Eu nu aş generaliza. Problema gravă este mecanismul doctoratelor militare şi al colegiilor de apărare, folosite ca reţele de recrutare şi promovare a elitelor. Soluţia pe care am sugerat-o eu este ca toate academiile militare să revină la învăţământul profesional militar (dacă e pisică, atunci trebuie să prindă şoareci!!) iar doctoratele din aceste academii să fie doar doctorate profesionale. Însă, doctorate ştiinţifice în relaţii internaţionale sau studii de securitate pot fi realizate la universităţile civile, aşa cum se întâmplă în SUA şi alte ţări democratice. Dau mereu exemplul generalului Petreus, care a făcut un doctorat bun la Princeton University, pe o temă de contra-insurgență.

Contributors.ro: În final, pentru că se vorbește acum despre numirea de către președinte a șefilor serviciilor secrete, vă întreb cum ar arăta profilul ideal al unui șef de serviciu de informații azi?

Marian Zulean: Parafranzându-l pe Labiş, “trăim în miezul unui ev aprins”, adică suntem exact în perioada numirii şefilor serviciilor de informaţii, asta în contextul unui război la graniţă şi al competiţiei marilor puteri. Este o problemă foarte delicată, în acest context. Înainte de a mă hazarda să răspund întrebării dvs. aş vrea să revin la precizarea că numirea unui director civil la serviciile de informaţii este doar una dintre piesele de pe tabla de şah a controlului democratic civil. Am explicat anterior că mecanismele de control civil nu se rezumă doar la numirea unui om. A fi civil este un lucru relativ, dacă ne uităm la istoria recentă. Ştiţi cine a fost primul ministru civil al Apărării? Gheorghe Tinca, care este pomenit de către Mircea Răceanu în cartea “Infern 89” ca fiind un fost ofiţer acoperit al Securităţii. Cine ne poate garanta că un civil de acum nu este un ofiţer deplin conspirat? El are la dispoziţie doar un corp de control dar anumite operaţiuni speciale nu sunt instrumente la îndemâna sa. Vreţi să vă amintesc de momentul în care Traian Băsescu a numit directori civili de la Opoziţie, respectiv pe George Maior la SRI şi pe MRU la SIE, dar el comunica mai degrabă cu adjuncţii, de genul lui Florian Coldea? De aceea, nu aş pune toate aşteptările într-un coş şi nu aş avea mari aşteptări de la numirea directorilor civili. Aş sugera să ne uităm şi la întărirea mecanismelor de control democratic prin CSAT, preşedinte, comisii de control ale Parlamentului, la activismul unor lideri sau jurnalişti din societatea civilă. Pe de altă parte, să nu uităm care este argumentul teoretic al instituirii controlului civil: puterea este a poporului, care o deleagă, prin alegeri libere, iar acei civili aleşi democratic au dreptul de a decide strategiile şi de a controla activitatea instituţiilor respective. Le ordonă ce trebuie să facă şi verifică dacă au executat strategiile şi deciziile, dar nu se bagă în micro-management. În acest context geopolitic, aş opta pentru nişte politicieni civili dar care pricep bine ce înseamnă sistemul de securitate şi democraţia. Apoi sunt interpelaţi, ghidaţi şi controlaţi! Mai departe, scrie-n carte!

Interviu realizat de Lucian Popescu