Preambul
Cheie de lectură: „efectul-fantomă” desemnează decalajul dintre semnalul bibliometric sau administrativ și consolidarea verificabilă a capacității academice reale. Formula nu funcționează ca verdict asupra unei edituri sau asupra Open Access-ului, ci ca ipoteză de lucru privind un mecanism de stimulente care trebuie auditat.
În ultimii ani, cercetarea românească a produs mai multe rezultate indexate și, în același timp, a acumulat o tensiune greu de ignorat: unele valori bibliometrice s-au îmbunătățit, dar poziționarea instituțională internațională, capacitatea de atragere a finanțărilor competitive și încrederea publică în mecanismele de evaluare nu par să fi crescut în același ritm. Aceasta nu este o acuzație la adresa cercetătorilor și nu este un rechizitoriu împotriva accesului deschis. Este doar o întrebare, firească, despre arhitectura de stimulente a sistemului academic. [3, 6, 7]
Formula «MDPI-zare» pe care am inclus-o în analiza de față reprezintă o metaforă (retorică) pentru o dezvoltare bibliometrică rapidă, dar insuficient verificată structural. Investigațiile realizate pe datele utilizate ne-au arătat corect că o asemenea formulare riscă să pară monocauzală. Termenul este păstrat doar ca o metaforă și proxy de identificare facilă a unei probleme centrale, care, aparent, este mai largă: metricizarea excesivă a evaluării academice, mai precis situația în care indicatorii de volum și vizibilitate devin ținte administrative și încep să substituie evaluarea conținutului, a contribuției, a finanțării competitive, a impactului instituțional și a calității reale. [8–16]
De aceea, toate afirmațiile cantitative din articol trebuie citite prin filtrul precauțiilor metodologice prezentate în Anexa 1 și în Tabelul A1: datele indică expuneri, tendințe și asocieri exploratorii, nu vinovății individuale, ierarhii morale între edituri sau relații cauzale demonstrate.
Punctul de plecare: QS 2027 ca test de realitate
Știrea Edupedu despre QS World University Rankings 2027 nu trebuie citită doar ca o listă de poziții (Tabel 0). Ea pune o problemă mai incomodă: cum poate un sistem universitar care a multiplicat outputul indexat să rămână, în același timp, slab poziționat structural? Conform paginii QS World University Rankings 2027 pentru România și sintezei Edupedu, doar Universitatea din București și Universitatea Babeș-Bolyai apar în top 1000 (Tabel 0), iar în lista extinsă figurează opt instituții românești. [1, 23]
Pentru România, tabloul QS 2027 este următorul:
| Instituție | QS WUR 2027 | Poziție în listă |
| Universitatea din București | 801-850 | în top 1000 |
| Universitatea Babeș-Bolyai | 851-900 | în top 1000 |
| Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași | 1201-1400 | în lista extinsă |
| UNST Politehnica București | 1201-1400 | în lista extinsă |
| Universitatea de Vest din Timișoara | 1201-1400 | în lista extinsă |
| Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava | 1401+ | ultimul interval |
| Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca | 1401+ | ultimul interval |
| Universitatea Transilvania din Brașov | 1401+ | ultimul interval |
Tabel 0. Universități românești în QS World University Rankings 2027, pe baza paginii QS pentru România și a sintezei Edupedu. Metodologia QS trebuie consultată pentru a evita citirea clasamentului ca simplu indicator bibliometric. [1, 2, 23]
Metodologic, QS nu este o numărătoare de articole. Aceasta combină reputația academică, citările per cadru didactic/cercetător, reputația în rândul angajatorilor, rezultatele de angajabilitate, raportul cadre didactice/studenți, indicatori de internaționalizare, rețele internaționale de cercetare și sustenabilitate (Anexa 1). Tocmai de aceea, orice explicație monocauzală — „am urcat pentru că am publicat mai mult” sau „am coborât pentru că am publicat într-un anumit loc” — este metodologic greșită (Anexa 2). Dar acest lucru nu elimină întrebarea de fond: de ce creșterea volumului indexat nu se traduce automat într-o creștere regională robustă? [2]
Prin efect-fantomă nu înțelegem fraudă dovedită, nici o acuzație la adresa tuturor autorilor care au publicat într-un canal Gold Open Access. Înțelegem componenta potențială a dezvoltării instituționale care apare în indicatori înainte de a fi confirmată prin rezultate greu de simulat: descoperiri cu impact disciplinar, infrastructuri funcționale, doctorate competitive internațional, proiecte evaluate prin conținut, monografii și sinteze de referință, brevete sau transfer tehnologic, date reutilizabile, corecții și replicabilitate.
Pe înțelesul tuturor: Efectul-fantomă apare când sistemul recompensează semnalul înaintea substanței. O publicație indexată devine punctaj; punctajul devine eligibilitate; eligibilitatea devine post, abilitare, proiect sau poziție în comisie, facultate, universitate, minister ș.a.m.d.; funcția produce apoi alte rapoarte, strategii și acte care confirmă formal performanța. Când lanțul este repetat suficient, instituția poate arăta bine în documente fără să fi acumulat proporțional cercetare solidă (Anexa 2).
Literatura despre evaluarea cercetării oferă vocabularul pentru acest proces. Legea lui Goodhart, discutată explicit pentru metricile academice de Fire și Guestrin, arată că un indicator își pierde calitatea de măsură atunci când devine țintă de optimizare. DORA și Leiden Manifesto au formulat aceeași problemă normativ: indicatorii de revistă și bibliometria agregată nu trebuie să înlocuiască evaluarea conținutului, contribuției și rigoarea academică. [9–11]
Ipoteza de lucru
Ipoteza acestui articol este deliberat prudentă: în România există semne ale unei disjuncții între creșterea performanței bibliometrice și consolidarea competitivității instituționale. Datele disponibile nu dovedesc o relație cauzală simplă între o editură, un model editorial și performanța universitară. Ele indică însă un mecanism care trebuie verificat: sistemul recompensează suficient de riguros calitatea sau recompensează mai ales producerea rapidă de semnale măsurabile? [3–7]
Textul de față este doar o versiune de intervenție publică, destinată unei dezbateri mai largi despre evaluarea academică în România. El sintetizează o analiză exploratorie pe date SciVal/Scopus (Anexa 1) și pe documente de politici publice. [5] O versiune tehnică extinsă, cu detalii metodologice, dezagregări suplimentare și modele statistice mai elaborate, poate fi dezvoltată separat de către autoritățile instituționale și ministeriale, locale, regionale, naționale abilitate.
Datele care susțin performanța: România nu poate fi descrisă simplist ca un sistem fără impact
Primul pas al unei analize oneste este recunoașterea limitelor datelor utilizate, care complică, inerent, o analiză exhaustivă. Raportul SciVal/Scopus pentru România 2020–2025 [1, 5] indică 124.526 publicații, 72.040 autori, un Field-Weighted Citation Impact — FWCI, adică impactul citațional normalizat pe domeniu, unde valoarea 1 reprezintă media mondială de 1,18, 1.499.999 citări și 12 citări per publicație. Ponderea Open Access este 62,7%. România are 13.340 de publicații în top 10% cele mai citate la nivel mondial, adică 10,7%, și 19.959 de publicații în surse aflate în top 10% după CiteScore, adică 19,1%. Colaborarea internațională este 39,2%, iar colaborarea academic-corporate este 2,2%. [3] Tabelele agregate, graficele și calculele descriptive utilizate în articol sunt documentate în anexa Excel care este publicată în același folder Google Drive [5].
Aceste cifre interzic o concluzie comodă de tipul «publicăm mult și prost». NU, aceasta rezultă din date. O parte a cercetării românești este vizibilă, citată și conectată internațional. Unele instituții au valori FWCI peste media mondială, iar anumite domenii și subdomenii performează competitiv. Problema nu este absența completă a performanței, ci modul în care această performanță este transformată sau nu în capacitate instituțională. [3]
| Indicator | Valoare | Observație |
| Scholarly Output (Scopus, 2020–2025) | 124.526 | Raport SciVal Country High Level Report |
| Open Access | 62,7% | Pondere din outputul total |
| Autori | 72.040 | Autori asociați outputului României |
| FWCI | 1,18 | Peste media mondială (=1) |
| FWCI median | 0,42 | Distribuție puternic asimetrică |
| Citări | 1.499.999 | Include fereastra de citare disponibilă la 20 mai 2026 |
| Citări/publicație | 12,0 | Afectat de vechimea publicațiilor |
| Colaborare internațională | 39,2% | Pondere publicații cu coautori din alte țări |
| Colaborare academic-corporate | 2,2% | Indicator structural de legătură cu economia |
| Top 10% cele mai citate | 13.340 (10,7%) | Indicator field-weighted |
| Top 10% surse CiteScore | 19.959 (19,1%) | Surse în top 10% după CiteScore percentile |
Tabelul 1. Indicatori sintetici ai performanței bibliometrice a României, SciVal/Scopus, 2020–2025. [3]
Figura 1. Output indexat și FWCI pentru România, 2020–2025. Cifrele pe 2025 trebuie citite cu prudență, deoarece fereastra de citare este incompletă. [3]
Datele care complică ipoteza: creșterea bibliometrică este reală, dar nu explică tot
Seria anuală arată că outputul Scopus al României a crescut de la 18.617 publicații în 2020 la 23.527 în 2025. Aceasta înseamnă +26,4% pe intervalul 2020–2025. Dacă luăm 2021 ca reper, creșterea până în 2025 este de aproximativ +17,4%, adică nu poate fi numită automat «masivă» fără o comparație globală și regională. Observația este importantă: o retorică prea puternică slăbește analiza. Datele justifică termenii «creștere», «accelerare în 2025» și «reconfigurare editorială», nu neapărat o descriere catastrofică a întregului output. [3]
În același timp, indicatorii de calitate bibliometrică nu se prăbușesc. FWCI rămâne peste 1 în toți anii analizați, iar ponderea publicațiilor în top 10% cele mai citate ajunge în 2025 la 11,7%. Ponderea publicațiilor în surse top 10% după CiteScore crește de la 17,5% în 2020 la 22,8% în 2025. Aceste date obligă la o teză mai exactă: «NU România publică fără impact», ci «România obține indicatori bibliometrici mai buni decât ar sugera poziționarea ei instituțională internațională»! [3]
| An | Output Scopus | FWCI | Top 10% cited (%) | Top 10% sources (%) |
| 2020 | 18617,0 | 1,10 | 10,4 | 17,5 |
| 2021 | 20034,0 | 1,10 | 10,0 | 16,2 |
| 2022 | 20450,0 | 1,17 | 10,7 | 14,0 |
| 2023 | 20802,0 | 1,19 | 10,6 | 20,4 |
| 2024 | 21096,0 | 1,28 | 10,8 | 22,1 |
| 2025 | 23527,0 | 1,21 | 11,7 | 22,8 |
Tabelul 2. Evoluții anuale selectate, SciVal/Scopus, 2020–2025. [3]
Structura editorială: MDPI este cel mai mare actor individual în export, dar nu singurul
Pentru a verifica dacă discuția trebuie redusă la MDPI sau extinsă la un fenomen mai larg, am analizat exportul la nivel de publicație încărcat pentru România 2020–2025. Acest export conține 100.000 de înregistrări din 112.813 rezultate listate de SciVal în interfața de export. Prin urmare, analiza pe edituri este utilă, dar nu trebuie confundată cu totalul oficial de 124.526 publicații din raportul național SciVal. Ea este o secțiune de audit exploratoriu, nu un substitut al bazei complete. [4, 5]
După interogarea denumirilor de publisher, MDPI însumează 28.568 publicații în export, adică 28,6% din cele 100.000 de înregistrări. Urmează Springer Nature/BMC cu 11.204, Elsevier cu 9.843, IEEE cu 7.742, Wiley cu 2.750, IOP Publishing cu 2.010, Taylor & Francis/Routledge cu 2.006 și Frontiers cu 1.809. Există, de asemenea, o categorie mare de edituri locale, academice sau societăți științifice, precum și o categorie «Altele» care ar trebui dezagregată într-o analiză ulterioară [4, 5], mai extinsă, pe care în mod normal actorii implicații în această analiză (de la autor, la instituție și autorități responsabile de distribuirea banilor publici) ar fi necesar să o realizeze.
Figura 2. Distribuția publicațiilor pe grupuri editoriale normalizate în exportul SciVal/Scopus la nivel de articol. [4, 5]
Această imagine produce două concluzii simultane. Prima: focalizarea exclusivă pe MDPI este prea îngustă. Publicarea românească recentă se desfășoară într-un ecosistem editorial divers, cu Springer Nature/BMC, Elsevier, IEEE, Wiley, Taylor & Francis, Frontiers, IOP și multe alte surse. A doua: MDPI rămâne un caz statistic special, pentru că volumul său este considerabil mai mare decât al oricărui alt grup editorial individual din export. Prin urmare, «MDPI-zarea» nu este o explicație totală, dar este un simptom măsurabil al unor transformări sistemice problematice, în care logica instituțională a evaluării riscă să fie mutată de la contribuție și rigoare către producerea rapidă de semnale administrative. [4, 5, 15, 16]
Figura 3. Ponderi anuale ale principalelor grupuri editoriale în exportul de 100.000 de publicații. [4, 5]
La nivel de calitate bibliometrică, tabloul este din nou mai nuanțat decât ar permite o polemică simplă. În datele analizate, [5] publicațiile MDPI au FWCI mediu 1,14 și FWCI median 0,71, iar aproximativ 69% sunt în surse Q1 după CiteScore percentile. Elsevier, Wiley, Springer Nature/BMC și Frontiers au FWCI medii mai ridicate, dar și distribuții diferite de domenii, vârstă a publicațiilor, tipuri documentare și reviste. Aceste diferențe nu trebuie citite ca o ierarhie morală a editurilor, ci ca semnale pentru audit. [4, 5]
| Grup editorial | Publicații export | Pondere export (%) | FWCI mediu | FWCI median | Citări mediane | Pondere Q1 CiteScore |
| MDPI | 28.568 | 28,6 | 1,14 | 0,71 | 7,0 | 69,0 |
| Altele | 17.435 | 17,4 | 1,15 | 0,34 | 2,0 | 29,2 |
| Edituri/instituții academice locale sau societăți | 11.639 | 11,6 | 0,70 | 0,18 | 2,0 | 13,3 |
| Springer Nature/BMC | 11.204 | 11,2 | 1,54 | 0,70 | 4,0 | 44,8 |
| Elsevier | 9.843 | 9,8 | 2,93 | 1,01 | 9,0 | 75,2 |
| IEEE | 7.742 | 7,7 | 0,94 | 0,44 | 2,0 | 8,0 |
| Wiley | 2.750 | 2,8 | 2,08 | 0,90 | 7,0 | 64,0 |
| IOP Publishing | 2.010 | 2,0 | 1,05 | 0,50 | 2,0 | 24,2 |
| Taylor & Francis/Routledge | 2.006 | 2,0 | 1,58 | 0,65 | 4,0 | 50,3 |
| Frontiers | 1.809 | 1,8 | 1,43 | 0,80 | 8,0 | 56,5 |
| De Gruyter/Sciendo | 1.189 | 1,2 | 0,63 | 0,23 | 2,0 | 11,2 |
| American Physical Society | 999 | 1,0 | 1,56 | 0,91 | 9,0 | 96,0 |
Tabelul 3. Grupuri editoriale normalizate: volum, pondere și indicatori bibliometrici în exportul de publicații. [4, 5]
Ce arată instituțiile: expuneri diferite, nu o singură poveste
La nivel instituțional, ponderea MDPI variază mult. În topul instituțiilor românești din raportul SciVal, unele universități medicale și unele universități regionale sau tehnice au ponderi MDPI ridicate în export. Alte instituții, mai ales cele puternic ancorate în fizică, infrastructuri mari de cercetare sau colaborări internaționale de mare anvergură, au ponderi mai scăzute și ponderi mai ridicate în Springer Nature/BMC, Elsevier, American Physical Society sau alte surse. [3–5]
Important ar fi de reținut că analiza se bazează pe calcule whole-counting, pe câmpul «Institutions» din exportul la nivel de publicație, nu rapoarte instituționale oficiale SciVal. Dacă un articol are mai multe instituții, el poate fi numărat pentru fiecare dintre instituțiile identificate. Această metodă este adecvată pentru identificarea expunerii, nu pentru împărțirea exactă a contribuției. [4, 5]
Figura 4. Ponderea MDPI în exportul instituțional pentru instituții selectate. [3–5]
Verificarea logicii statistice: ce putem spune și ce nu putem spune
Pentru a evita concluziile speculative, am testat relații simple între ponderea MDPI în exportul instituțional și indicatorii oficiali SciVal ai primelor 50 de instituții românești. Rezultatul este important: ponderea MDPI nu are, în acest set, o corelație semnificativă statistic cu FWCI-ul instituțional și nici cu cităriile per publicație. Prin urmare, nu este corect să afirmăm că o pondere MDPI mai mare produce automat o scădere a impactului de citare. [3–5]
În schimb, ponderea MDPI are o asociere pozitivă moderată cu creșterea outputului instituțional. Aceasta nu dovedește cauzalitate, dar este compatibilă cu ipoteza de lucru, conform căreia un canal editorial de volum mare poate facilita expansiunea rapidă a numărului de publicații atunci când sistemul administrativ recompensează volumul. Exact aici se află întrebarea de politică academică: Sistemul recompensează performanța durabilă sau doar produce mai repede unități măsurabile? [3–5]
Figura 5. Relația exploratorie dintre ponderea MDPI și FWCI instituțional. Punctele reprezintă primele 50 de instituții din raportul SciVal. [3–5]
| Relație testată (top 50 instituții) | Pearson r | p | Spearman ρ | p Spearman | Interpretare |
| MDPI % vs FWCI | -0,1 | 0,7 | -0,2 | 0,3 | Nu susține o relație liniară directă între ponderea MDPI și scăderea FWCI în eșantionul top 50. |
| MDPI % vs citării/publicație | -0,1 | 0,6 | -0,0 | 0,9 | Nu susține o relație robustă între ponderea MDPI și citările per publicație. |
| MDPI % vs creșterea outputului | 0,4 | 0,0 | 0,4 | 0,0 | Sugerează o asociere între ponderea MDPI și expansiunea outputului instituțional, fără a demonstra cauzalitate. |
Tabelul 4. Corelații exploratorii. Rezultatele sunt descriptive și nu demonstrează cauzalitate. [3–5]
Problema mai largă: de la MDPI la metricizarea evaluării academice
Dacă datele nu susțin o acuzație simplă împotriva unei edituri, ele susțin, însă, o întrebare mai importantă: ce se întâmplă când sistemul universitar transformă indicatorii în ținte? Literatura despre evaluarea cercetării a descris acest mecanism prin Legea lui Goodhart: atunci când o măsură devine țintă, ea încetează să mai fie o măsură bună. Fire și Guestrin au aplicat această problemă chiar metricilor academice, arătând că numărul de publicații, citările și factorii de impact pot fi supra-optimizate. [10]
DORA, Leiden Manifesto, The Metric Tide, CoARA și Barcelona Declaration converg asupra aceleiași idei: indicatorii pot informa evaluarea, dar nu trebuie să înlocuiască evaluarea conținutului, a contribuției, a deschiderii datelor, a replicabilității, a impactului societal și a calității instituționale. [9, 11–14]
În limbaj simplu: un sistem sănătos folosește metrici; un sistem vulnerabil se lasă condus de ele !
Această transformare produce un efect mai profund decât simpla creștere a numărului de articole: o rescalare a valorilor academice. Într-un sistem în care indicatorii de volum, quartilele, factorii de impact, citările și scorurile agregate (sau mai nou, dublul medianei!) devin criterii dominante, valoarea unui cercetător, profesor sau conducător academic riscă să fie estimată tot mai mult prin semnale bibliometrice și tot mai puțin prin contribuția științifică reală, prin originalitatea operei, prin formarea de școli, prin capacitatea de a construi infrastructuri, date, metode, ediții critice, laboratoare sau direcții de cercetare durabile. Problema nu este utilizarea indicatorilor, ci inversarea raportului dintre mijloc și scop: indicatorii ajung să producă reputație administrativă înainte ca evaluarea conținutului să stabilească valoarea academică. [8–14, 22]
Ce lipsește încă: proiecte, finanțări, mobilitate, brevete, doctorate
Cea mai importantă limitare a datelor disponibile și a analizei de exploratorii de față este absența unei corelări sistematice între producția bibliometrică și indicatorii structurali ai competitivității instituționale. Nu avem, în seturile încărcate, o bază completă care să lege fiecare universitate de rata de succes în competițiile naționale și internaționale, de valoarea granturilor Horizon Europe, de proiectele ERC, de veniturile reale din cercetare, de contractele cu mediul privat, de brevete, de transfer tehnologic, de mobilitatea internațională a cercetătorilor și de calitatea școlilor doctorale, alături de rata de succes la competițiile interne/naționale, corelația cu promovările realizate în intervalul analizat și compararea sumelor de bani alocate la datele din acest studiu exploratoriu. [3–7]
Tocmai de aceea, acest articol nu afirmă că bibliometria explică tot. Dimpotrivă, studiul nostru cere o analiză mai extinsă, oficială, la nivel instituțional și național. Întrebarea legitimă pentru autorități, universități și comunitatea academică este următoarea: universitățile care cresc cel mai repede în output indexat cresc proporțional și în finanțări competitive, proiecte internaționale, inovare, mobilitate și reputație academică ?
Aceasta ar trebui să fie o temă de audit național: corelarea indicatorilor SciVal/Scopus/Web of Science cu datele UEFISCDI, PNCDI, PNRR, Horizon Dashboard, ERC, CORDIS, EPO/OSIM, registrele de doctorate și datele instituționale de resurse umane. Fără această corelare, sistemul va continua să compare volum cu reputație, fără să știe ce produce efectiv capacitate academică. [3–7]
Ce spun rapoartele de politici anterioare: doar două exemple
Raportul PSF al Comisiei Europene asupra sistemului românesc de cercetare și inovare a fost construit ca o evaluare independentă a bazei publice de știință, a guvernanței, finanțării, internaționalizării și relației cu mediul privat. Diagnosticul său general (la nivel de 2022 ) este compatibil cu întrebarea acestui articol (2026): România are probleme de fragmentare, predictibilitate, finanțare, guvernanță și integrare în Spațiul European al Cercetării. Mai ales, raportul insistă asupra nevoii de politici bazate pe dovezi, de instrumente de monitorizare și de mecanisme instituționale coerente. [6]
Studiul UEFISCDI/MEC din 2025 privind finanțarea pe bază de performanță (PBRF) arată că modelele mature nu reduc performanța la numărul de articole. Ele combină, în forme diferite, evaluarea prin peer review, indicatori bibliometrici, granturi competitive, colaborări, doctorate, internaționalizare, brevete, transfer tehnologic, impact societal și acorduri instituționale de performanță. Același studiu subliniază, însă, riscurile sistemelor dominate de indicatori: gaming, orientare spre cantitate, efecte conservatoare, cosmetizare, presiune administrativă și substituirea judecății calitative prin formule, uneori absurde. [7, 8, 14]
Întrebările legitime către toții actorii academici
- Care este corelația reală, pe universități, între outputul indexat și rata de succes în competițiile naționale de proiecte?
- Care este corelația dintre outputul indexat și finanțarea atrasă prin Horizon Europe și ERC?
- Universitățile cu creștere rapidă a outputului au și creștere proporțională a veniturilor reale din cercetare (contractuale și academice)?
- Cum se distribuie APC-urile pe surse de finanțare: buget instituțional, granturi, proiecte europene, venituri personale?
- Câte promovări, abilitări, premii și proiecte depind semnificativ de publicații high-volume/APC?
- Există diferențe de domeniu care explică ponderea ridicată a unor edituri în anumite instituții?
- Sunt actualele grile capabile să distingă între contribuție originală, colaborare marginală, mega-consorțiu, publicare/citare în rețea și/sau publicare oportunistă, în conformitate cu standardele și recomandările curente? [12, 22]
- Cum poate fi protejat Open Access-ul sănătos, inclusiv Diamond/Platinum/Green OA, de confundarea sa cu simpla cumpărare de unități indexate?
Ce ar trebui făcut
Soluția nu este o listă neagră administrativă și nici o interdicție globală a unei edituri. O asemenea soluție ar fi metodologic slabă și academic nedreaptă. Soluția este trasabilitatea. Când un articol este folosit pentru promovare, abilitare, premiu, proiect sau poziție administrativă, instituția trebuie să poată verifica nu doar unde a apărut, ci ce contribuție reală are, cum a fost evaluat, cine a plătit APC-ul, ce date produce, ce impact disciplinar are și dacă este (sau nu) acest fapt legat de promovări, abilitări, câștigarea de granturi naționale? [9, 11–13]
Această logică nu este o invenție ad-hoc și nici o reacție conjuncturală la o editură sau la un clasament: ea decurge din principiile europene ale integrității cercetării — fiabilitate, onestitate, respect și responsabilitate — formulate de ALLEA în The European Code of Conduct for Research Integrity, document recunoscut la nivel european ca reper pentru conduita responsabilă în cercetare; România a preluat formal acest cadru prin instituții, comisii și documente de etică, dar tocmai distanța dintre aderarea declarativă și aplicarea efectivă arată că integritatea nu poate rămâne un text invocat ceremonial, ci trebuie tradusă în trasabilitate, audit și răspundere instituțională. [22]
Câteva idei, în acest sens:
- Registru național al APC-urilor: DOI, jurnal, sumă, sursa banilor, proiectul sau instituția care a plătit, data plății.
- Registru al rezultatelor folosite în promovări, abilitări, concursuri și competiții de proiecte, cu roluri CRediT.
- Audit DOI-cu-DOI pentru publicațiile folosite în competiții majore, premii și promovări din perioada 2021–2026.
- Separarea sprijinului pentru Open Access sănătos de finanțarea mecanică a publicării high-volume.
- Aplicarea reală DORA, Leiden Manifesto, ALLEA și CoARA: portofolii selective, judecată calitativă, contribuții reale, nu numai quartilă și factor de impact. [9, 11, 12, 22]
- Introducerea unor portofolii academice selective pentru evaluări majore, în care candidații să explice 5–10 contribuții reprezentative, nu doar să listeze exhaustiv producția indexată.
- Publicarea anuală de către universități a unui tablou de bord: output, FWCI, top 10%, granturi, ERC/Horizon, brevete, doctorate, internaționalizare, transfer tehnologic. [3, 6, 7]
De ce contează pentru student, părinte, profesor și contribuabil, dar nu numai
Pentru un student, problema nu este abstractă. Reputația diplomei sale depinde de credibilitatea instituției care o emite. Dacă universitatea comunică performanță prin indicatori selectivi, dar nu își întărește școlile doctorale, infrastructura și calitatea formării, studentul primește o promisiune fragilă.
Pentru un părinte, întrebarea este dacă universitatea în care investește timp, bani și încredere dezvoltă competențe reale sau doar raportează performanță. Clasamentele, comunicatele și cifrele pot fi utile, dar nu sunt suficiente.
Pentru un profesor sau cercetător, mecanismul este direct: dacă sistemul recompensează mai ales volumul, atunci cercetătorul onest, lent, riguros, care construiește date, ediții critice, monografii, infrastructuri sau cercetare dificilă, poate fi dezavantajat față de cel care optimizează administrativ fluxul de articole.
Pentru contribuabil, întrebarea este simplă: banii publici produc cunoaștere, inovare, reputație și capacitate instituțională sau produc doar punctaje care circulă între grile, rapoarte, proiecte și comunicate? Aceasta este miza reală a cifrelor.
Pentru toți, întrebarea de fond, incomodă poate, este dacă ignorarea acestor responsabilități — față de student, părinte, profesor, cercetător și contribuabil — nu riscă să devină mai mult decât o disfuncție administrativă: o formă de auto-sabotaj instituțional lent al sistemului național de cercetare și formare academică. Dacă această corecție nu este asumată, sistemul va continua să își mascheze disfuncțiile prin rapoarte, indicatori cosmetizați și justificări administrative, consumând energiile sănătoase ale cercetării și ale educației pentru a menține mecanisme care nu mai produc suficientă valoare reală. În acest fel, costurile instituționale nu sunt eliminate, ci doar amânate și făcute mai greu de corectat, în viitor.
Concluzie non-retorică: Nu un verdict, ci un test de onestitate instituțională
România nu este neapărat un sistem fără cercetare valoroasă. Datele arată contrariul. Există performanță, citări, colaborare internațională și instituții cu impact real. Tocmai de aceea, discuția trebuie purtată cu grijă: nu trebuie să devalorizăm munca onestă a cercetătorilor pentru a critica mecanismele care pot deturna evaluarea. [3]
În același timp, cifrele arată că outputul bibliometric și structura editorială a publicării trebuie analizate împreună cu finanțările competitive, proiectele internaționale, brevetele, mobilitatea, doctoratele și reputația. Dacă aceste dimensiuni nu cresc împreună, atunci avem o problemă de sistem: am învățat să producem semnale, dar nu știm încă dacă producem proporțional și structură. [3–7]
Iar în spatele la toate acestea, dincolo de metrici și retorici, din păcate, există însă și o consecință mai puțin vizibilă: marginalizarea cercetării lente, high-end, de impact real și structurată profund și multidisciplinar. În multe domenii, contribuțiile fundamentale nu se exprimă imediat prin serii rapide de articole indexate, ci prin monografii, ediții critice, corpusuri de date, baze de date, cataloage, sinteze, infrastructuri, colecții, școli de cercetare, experimente multi-anuale, formarea unor generații de specialiști sau prin rezultate greu de comprimat în indicatori anuali. Un sistem de evaluare care recompensează disproporționat producția rapidă de unități bibliometrice riscă să penalizeze tocmai cercetătorii care au ales rigoarea, acumularea lentă și construcția academică durabilă. De aceea, reforma evaluării nu trebuie să fie doar un audit al exceselor recente, ci și o recuperare a criteriilor prin care opera academică profundă poate fi recunoscută, protejată și transmisă mai departe. [9, 11–14, 22]
Întrebarea finală nu este dacă MDPI trebuie eliminat din CV-uri și nici dacă Open Access-ul este bun sau rău. Întrebarea este dacă România mai poate permite ca publicarea plătită, punctajul aritmetic, dublul medianei și comunicatul de ranking să țină loc de evaluare academică. Un sistem matur nu interzice mecanic; verifică. Nu stigmatizează colectiv; auditează. Nu confundă indicatorii cu adevărul; îi folosește ca punct de plecare pentru judecată. [8–14]
Poate, în acest context, chiar și raportările recente privind îndeplinirea „la termen” a tuturor țintelor și jaloanelor PNRR din cercetare — formulate la doar câteva zile după publicarea unei liste de activități care trebuiau încă finalizate până la 31 august 2026 — ar trebui citite nu ca încă un comunicat festiv, ci ca un motiv serios pentru ca autoritățile competente să verifice, transparent și documentat, unde se termină performanța reală și unde începe cosmetizarea administrativă a acesteia. [29]
Sine ira et studio.
Anexă 1. Auditul datelor utilizate, repere metodologice
1. Datele sistemice provin din raportul SciVal/Scopus «Country High Level Report – Romania 2020–2025», cu date Scopus actualizate până la 20 mai 2026. Raportul indică 124.526 publicații și este folosit pentru indicatorii de sistem. [3]
2. Analiza pe edituri se bazează pe fișierul «Publications_in_Romania_2020_-_2025.xlsx», exportat la 23 iunie 2026. Fișierul precizează că 112.813 publicații corespund filtrului selectat, dar exportul conține primele 100.000 de publicații. Prin urmare, analiza pe edituri este exploratorie și trebuie reprodusă pe exportul complet, dacă acesta devine disponibil. [4, 5]
3. Denumirile editorilor au fost normalizate manual în grupuri editoriale: MDPI, Elsevier, Springer Nature/BMC, IEEE, Wiley, Frontiers, IOP Publishing, Taylor & Francis/Routledge, De Gruyter/Sciendo etc. Normalizarea poate fi rafinată într-o analiză ulterioară, mai ales pentru categoria «Altele» și pentru editorii locali. [4, 5]
4. Analiza instituțională este whole-counting pe câmpul «Institutions» din export. Un articol cu mai multe instituții este numărat pentru fiecare instituție identificată. Rezultatele descriu expunerea, nu contribuția fracțională. [4, 5]
5. Corelațiile sunt exploratorii, realizate pentru primele 50 de instituții din raportul SciVal. Ele nu demonstrează relații cauzale. Concluziile cauzale ar necesita modele multivariate pe domenii, tipuri documentare, ani, finanțări, colaborări internaționale și instituții. [3–5]
6. Datele utilizate, tabelele agregate și metodologia sunt publicate într-un folder Google Drive asociat articolului. Utilizarea fișierelor brute SciVal/Scopus sunt în raport cu condițiile de utilizare ale platformei. [5]
Link către raportul SciVal și anexa Excel cu tabelele agregate: https://drive.google.com/drive/folders/1NgsnKESgAz8QUoXSFfWJDU3jzVNCkC6a?usp=share_link [5].
Tabel anexă. Top 20 instituții: output, FWCI și pondere editorială în export
| Instituție | Output oficial SciVal | FWCI | Creștere output (%) | MDPI (%) | Springer Nature/BMC (%) | Elsevier (%) | IEEE (%) |
| UNST POLITEHNICA București | 14636,0 | 0,92 | 7,8 | 27,4 | 8,7 | 7,3 | 21,9 |
| UMF Carol Davila | 10647,0 | 2,31 | 36,3 | 40,6 | 6,2 | 5,9 | 0,6 |
| UBB | 10182,0 | 1,34 | 22,7 | 18,3 | 12,0 | 14,1 | 3,0 |
| Academia Română | 10029,0 | 0,91 | 28,6 | 26,7 | 12,9 | 14,1 | 2,8 |
| Universitatea din București | 8920,0 | 1,89 | 17,5 | 22,9 | 11,3 | 11,9 | 2,4 |
| UTCN | 6483,0 | 0,96 | 16,1 | 32,0 | 11,2 | 9,6 | 24,0 |
| UMF Iuliu Hațieganu | 6217,0 | 1,46 | 21,4 | 42,3 | 7,4 | 9,0 | 0,6 |
| Universitatea Transilvania Brașov | 5603,0 | 1,31 | 34,1 | 33,5 | 18,0 | 8,4 | 5,3 |
| UAIC Iași | 5600,0 | 1,06 | 3,4 | 23,3 | 17,2 | 12,6 | 3,0 |
| UMF Grigore T. Popa | 4477,0 | 1,51 | 37,7 | 56,4 | 5,8 | 4,8 | 2,1 |
| TUIASI | 4154,0 | 0,77 | -11,4 | 33,8 | 8,6 | 8,6 | 21,7 |
| UMF Victor Babeș | 3803,0 | 1,75 | 93,0 | 62,8 | 5,4 | 3,3 | 0,3 |
| UPT | 3793,0 | 1,10 | 10,5 | 29,7 | 10,0 | 10,1 | 21,6 |
| UVT | 3788,0 | 1,31 | 43,8 | 25,0 | 11,6 | 11,8 | 4,4 |
| IFIN-HH | 3703,0 | 1,39 | 24,3 | 7,2 | 27,2 | 15,1 | 0,8 |
| ASE București | 3640,0 | 3,81 | 43,5 | 25,3 | 15,8 | 8,1 | 1,9 |
| INFLPR | 3314,0 | 1,60 | -37,2 | 18,4 | 15,1 | 20,5 | 1,5 |
| Universitatea din Oradea | 3279,0 | 1,09 | 73,7 | 47,7 | 6,4 | 5,9 | 4,3 |
| Dunărea de Jos Galați | 3249,0 | 1,12 | 22,5 | 42,2 | 6,7 | 9,4 | 5,6 |
| Lucian Blaga Sibiu | 3198,0 | 1,12 | 72,5 | 32,9 | 9,7 | 6,5 | 2,0 |
Tabelul A1. Calcul whole-counting pe exportul de 100.000 de publicații; output și FWCI preluate din raportul instituțional SciVal. [3–5]
Anexa 2. Când vopseaua metrică se desprinde…analiză HAI retorică și non-retorică
QS 2027 nu este cauza problemei românești. Este un test de stres. El arată că, după ani de creștere a outputului indexat și de acumulare a actelor de performanță, universitățile românești rămân slab poziționate regional. Aceasta nu dovedește că MDPI-zarea a produs coborârea și nici că fiecare articol publicat acolo este suspect. Arată însă că dezvoltarea prin volum nu a produs, de una singură, competitivitate structurală. [1, 23]
Clasamentele globale sunt simultan instrumente de vizibilitate și instrumente de presiune. Ele nu inventează performanța, dar o traduc într-o imagine ușor de consumat: loc, bandă, creștere, scădere. În această traducere se poate instala efectul-fantomă: o universitate poate invoca urcări marginale, stabilizări sau prezențe în ranking ca dovadă a dezvoltării, fără să arate ce parte a semnalului vine din cercetare robustă și ce parte vine din optimizarea indicatorilor. În acest sens, rankingul nu dovedește MDPI-zarea, iar MDPI-zarea nu explică singură rankingul; împreună, însă, ele obligă la testarea unui model de dezvoltare prin indicatori. [1, 2, 23]
A doua piesă a mecanismului este cosmetizarea actelor. Prin aceasta nu înțelegem simpla existență a rapoartelor, strategiilor, fișelor de verificare sau comunicatelor despre rankinguri. Ele sunt necesare într-o instituție modernă. Problema apare când documentul de conformitate devine substitutul activității pe care ar trebui să o descrie. Meyer și Rowan au descris separarea dintre structura formală și activitatea tehnică reală, iar DiMaggio și Powell au explicat mecanismele prin care organizațiile adoptă forme legitime în câmpul instituțional fără ca aceasta să însemne automat creșterea performanței reale. [25, 26]
În universități, cosmetizarea actelor se poate vedea prin rapoarte de cercetare construite pe volume brute, comunicate care transformă o bandă de ranking în victorie, strategii CoARA fără schimbarea grilelor de concurs, fișe de promovare care echivalează administrativ rezultate incomparabile și proiecte în care CV-ul dens înlocuiește demonstrarea contribuției reale. În lipsa datelor deschise, aceste acte nu pot fi auditate; pot fi doar crezute. De aceea, Barcelona Declaration devine relevantă: informația folosită în evaluarea cercetării trebuie să fie deschisă și auditabilă. [13, 25, 26]
Efectul-fantomă este decalajul dintre semnal și structură. În acte, sistemul pare să fi publicat mai mult, să fi punctat mai mult, să fi finanțat mai mult și să fi raportat mai mult. În realitatea comparativă, el nu reușește întotdeauna să transforme aceste semnale în poziție regională, încredere, calitate doctorală și cercetare greu de substituit. Întrebarea nu este dacă trebuie „scoasă” o editură din CV-uri. Întrebarea este dacă România mai poate permite ca publicarea plătită, grila aritmetică, dublul medianei și comunicatul de ranking să funcționeze drept substitut al evaluării academice.
Ce rămâne de întrebat, atunci când vopseaua metrică începe să se desprindă? Câte urcări instituționale sunt susținute de capacitate academică reală și câte de optimizarea indicatorilor? Câte dosare de promovare, abilitare, proiecte și premii depind substanțial de rezultate high-volume/APC?
Ce parte din comunicarea despre rankinguri descrie performanță robustă și ce parte descrie doar traducerea administrativă a unor semnale bibliometrice? Cât din banii publici cumpără acces deschis sănătos și cât cumpără unități indexate? Și, mai ales, cine are interesul instituțional să deschidă aceste date înainte ca ele să devină o problemă reputațională imposibil de controlat?
Notă privind utilizarea instrumentelor AI
Pentru deplină transparență, în redactarea, reorganizarea și verificarea acestui text au fost utilizate instrumente de inteligență artificială generativă ca sprijin editorial: structurare, identificare de vulnerabilități argumentative, reformulare stilistică, sinonime, ortografie, formatare, verificare de coerență și sprijin pentru prelucrarea tabelelor și generarea graficelor, pe baza inputului dat de factorul uman. Nu au fost generate prin AI date, documente oficiale, trimiteri legislative, opinii personale sau concluzii prezentate ca autoritate autonomă în acest articol. Datele provin din fișierele încărcate de factorul uman și din sursele citate [5]. Responsabilitatea pentru selecția datelor, interpretare, verificare, formulări finale și eventuale erori revine exclusiv autorului uman. [18–21]
Această formulare urmează spiritul politicilor editoriale recente: AI-ul nu este autor, nu substituie expertiza și nu este sursă de autoritate; el poate fi folosit ca instrument de lucru dacă utilizarea este transparentă, verificată și asumată de autor. În acest sens, fluxul de lucru corespunde formulei Hᴬᴵ — Human–AI Analytical Interface — unde H indică dimensiunea umană a analizei, iar AI, plasat ca exponent, marchează stratul augmentativ al raționamentului uman asistat de inteligență artificială, fără substituirea expertizei, autorității, legitimității sau responsabilității autorului uman. [27–28]
Mulțumiri
Lui Alexandru Corlan și Ștefan Szedlacsek, pentru observații critice, sugestii de structurare și discuții care au contribuit la clarificarea argumentului central al textului.
Bibliografie și surse
[1] QS Quacquarelli Symonds. (2026). QS World University Rankings 2027: Romania. TopUniversities.com. https://www.topuniversities.com/world-university-rankings?countries=ro
[2] QS Quacquarelli Symonds. (2026). A guide to the methodology for the QS World University Rankings. QS Insights. https://www.qs.com/insights/world-university-rankings-methodology
[3] SciVal/Scopus. (2026). Country High Level Report – Romania 2020–2025. Export 28 mai 2026; date Scopus până la 20 mai 2026.
[4] SciVal/Scopus. (2026). Publications in Romania 2020–2025. Export la nivel de publicație, 23 iunie 2026, 100.000 de înregistrări din 112.813 rezultate listate.
[5] Anexă Excel a articolului. (2026). Audit tabele articol v2.1: agregări pe edituri, instituții și corelații exploratorii pe baza exporturilor SciVal/Scopus. Folder Google Drive asociat articolului: https://drive.google.com/drive/folders/1NgsnKESgAz8QUoXSFfWJDU3jzVNCkC6a?usp=share_link
[6] European Commission, Directorate-General for Research and Innovation. (2022). PSF Country Review of the Romanian Research and Innovation System: Final report. https://projects.research-and-innovation.ec.europa.eu/sites/default/files/rio/report/PSF-RO-Final-Report_03.06.2022.pdf
[7] UEFISCDI & Ministerul Educației și Cercetării. (2025). Studiu extins cu bune practici internaționale privind finanțarea pe bază de performanță în instituțiile de învățământ superior. https://doi.org/10.5281/zenodo.17625033
[8] Hicks, D. (2012). Performance-based university research funding systems. Research Policy, 41(2), 251–261. https://doi.org/10.1016/j.respol.2011.09.007
[9] Hicks, D., Wouters, P., Waltman, L., de Rijcke, S., & Rafols, I. (2015). Bibliometrics: The Leiden Manifesto for research metrics. Nature, 520, 429–431. https://doi.org/10.1038/520429a
[10] Fire, M., & Guestrin, C. (2019). Over-optimization of academic publishing metrics: observing Goodhart’s Law in action. GigaScience, 8(6), giz053. https://doi.org/10.1093/gigascience/giz053
[11] DORA. (2012). San Francisco Declaration on Research Assessment. https://sfdora.org/
[12] Coalition for Advancing Research Assessment (CoARA). (2022). Agreement on Reforming Research Assessment. https://www.coara.org/agreement/the-agreement-full-text/
[13] Barcelona Declaration on Open Research Information. (2024). https://barcelona-declaration.org/
[14] Wilsdon, J., Allen, L., Belfiore, E., Campbell, P., Curry, S., Hill, S., Jones, R., Kain, R., Kerridge, S., Thelwall, M., Tinkler, J., Viney, I., Wouters, P., Hill, J., & Johnson, B. (2015). The Metric Tide: Report of the Independent Review of the Role of Metrics in Research Assessment and Management. HEFCE. https://doi.org/10.13140/RG.2.1.5066.3520
[15] Csomós, G., & Farkas, J. Z. (2023). Understanding the increasing market share of the academic publisher Multidisciplinary Digital Publishing Institute in the publication output of Central and Eastern European countries: a case study of Hungary. Scientometrics, 128, 803–824. https://doi.org/10.1007/s11192-022-04586-1
[16] Cernat, V. (2024). The unprincipled principal: how Romania’s inconsistent research reform impacted scientific output. Scientometrics, 129, 6021–6047. https://doi.org/10.1007/s11192-024-05118-9
[17] InterAcademy Partnership. (2022). Combatting Predatory Academic Journals and Conferences. https://www.interacademies.org/publication/predatory-practices-report-English
[18] Nature Portfolio. (2026). Artificial Intelligence (AI): Editorial policies. https://www.nature.com/nature-portfolio/editorial-policies/ai
[19] Thorp, H. H. (2023). ChatGPT is fun, but not an author. Science, 379(6630), 313. https://doi.org/10.1126/science.adg7879
[20] Nature Methods. (2026). Using AI responsibly in scientific publishing. Nature Methods, 23, 271. https://doi.org/10.1038/s41592-026-03020-1
[21] Liang, W., Yuksekgonul, M., Mao, Y., Wu, E., & Zou, J. (2023). GPT detectors are biased against non-native English writers. Patterns, 4(7), 100779. https://doi.org/10.1016/j.patter.2023.100779
[22] ALLEA – All European Academies. (2017). The European Code of Conduct for Research Integrity. Revised Edition. Berlin: ALLEA. ISBN 978-3-00-055767-5.https://cometc.unibuc.ro/wp-content/uploads/2024/10/ALLEA-European-Code-of-Conduct-for-Research-Integrity-2017.pdf
[23] Edupedu.ro. (2026). CLASAMENT GLOBAL. Doar două universități românești apar în top 1000 în QS World University Rankings 2027; opt instituții din România figurează în total pe listă. https://www.edupedu.ro/clasament-global-doar-doua-universitati-romanesti-apar-in-top-1000-in-qs-world-university-rankings-2027-opt-institutii-din-romania-figureaza-in-total-pe-lista-cu-doua-mai-putin-decat-anul-trecut-ro/
[24] Universitatea Babeș-Bolyai. (2026). Raport factual: editurile Gold OA și retragerile din rankinguri. https://cercetare.ubbcluj.ro/wp-content/uploads/2026/06/raport_OA_si_rankinguri_CS_site.pdf
[25] Meyer, J. W., & Rowan, B. (1977). Institutionalized organizations: formal structure as myth and ceremony. American Journal of Sociology, 83(2), 340–363. https://doi.org/10.1086/226550
[26] DiMaggio, P. J., & Powell, W. W. (1983). The iron cage revisited: institutional isomorphism and collective rationality in organizational fields. American Sociological Review, 48(2), 147–160. https://doi.org/10.2307/2095101
[27] Lazăr, C. (2026). Hᴬᴵ — Human-AI Analytical Interface: A conceptual note on human-centred AI-assisted analysis (Draft 1.0). Zenodo. https://doi.org/10.5281/zenodo.21026416
[28] Parlamentul României. (1996). Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. https://legislatie.just.ro/public/detaliidocument/7816
[29] Edupedu.ro. (2026, 30 iunie). Autoritatea Națională pentru Cercetare declară că a „îndeplinit la termen” toate țintele și jaloanele PNRR în acest domeniu, la 5 zile după ce a publicat o listă cu activități PNRR de cercetare care trebuie finalizate până la 31 august 2026. https://www.edupedu.ro/autoritatea-nationala-pentru-cercetare-declara-ca-a-indeplinit-la-termen-toate-tintele-si-jaloanele-pnrr-in-acest-domeniu-la-5-zile-dupa-ce-a-publicat-o-lista-cu-activitati-pnrr-de/
Excelenta analiza.Felicitari si multumiri autorului.
Articolul este recomandat oricărui universitar sau cercetator, dar se impune ca material de studiu si reflectie conducerilor din universitati. In esenta “lucrarile stiintifice trebuie si citite nu numai numarate”.
Semnalez o recenta lucrare inca nepublicata, dar accesibila gratuit pe site-ul http://www.iclanzan.ro [ http://iclanzan.ro/articole-despre-proprietatea-intelectuala.html%5D care trateaza in acelas spirit cazul particular al calitatii inventiilor brevetate.
E clar ca modelul open access e o tampenie, nu trebuia ditamai articolul cu n charts si grafice ca sa dovedeasca asta. Publicatii open acces de tipul de mai sus sunt in general (peste 90% din cazuri) de proasta calitate, referee time-ul e ridicol de mic in jur de 10 zile. Maculatura – in general publica acolo unii din tari subdezvoltate, gen malaezia, indonezia, pakistan, india, china, uzbekistan, etc. Din pacate si la noi sunt destui care publica in aceste jurnale pradatoare. Au aparut o gramada de astfel de jurnale care cersesc taxe imense de la autori, bani contra publicatie rapida fara criterii de calitate. Taxe de 1000-3000 euro/articol sunt scarboase si nejustificate, avand in vedere ca toata munca e facuta gratis de autori si referenti. Deseori nici editorii nu sunt platiti. Justificarea ca ar fi „costuri de publicare” e ridicola, cat costa mentinerea unui site?!
Deci aproape toti banii sunt luati de aceste „edituri”, care se folosesc de dorinta oamenilor de a avea publicatii. Solutia ar fi sa nu se mai ia in considerare astfel de articole nici la promovari, nici la granturi, la nimic. Si universitatile sa nu mai poata acoperi taxele de publicare imense in astfel de „jurnale”.
Acum cateva săptămâni s-a organizat meeting pentru erc: cum de fac unele state europene sa aibă succes…
Pai doar românca spunea „gooder” in loc de better si zicea ca e bine ca uefiscdi răspunde la mailuri.
Restul (turci, ciprioți) vorbeau engleza suficient de bine ca sa ne anunțe ca au programe de finanțare inclusiv pentru design grafic ca sa aiba proiectul greutate. (Ai naibii, stiau sa spuna „better”).
A văzut careva formularul pentru aplicatia pd2026? I-a luat etica cercetarii prin surprindere.. Femeile alea de la uefiscdi habar n-au sa formateze textele într-un document word. Cv-ul narativ e pe jumătate europass…
Realist vorbind, cum ar putea ca fiecare universitate din București sa fie competitiva cu universitățile mari din străinătate? Hai sa se unească universitatea București cu medicina, arhitectura, poli, ase etc. si sa vedem cum va arata situația ass. Desigur, n-ar puca bine pentru alte centre universitare.
Nu vad nicio critica referitoare la finanțarea umilitoare a cercetării in Romania. Poate spuneți ca nu are legătură cu subiectul, insa in momentul in care vrem sa avem cat mai multe proiecte Horizon trebuie sa avem si un punct de plecare si o infrastructură cu care sa fim competitivi. Poate ca in acel moment vor creste si publicațiile de inalta calitate. Evident ca oamenii incerca sa faca tot ce e posibil sa poata avansa pentru a castiga mai mult. Si vor publica in mdpi pana cand nu vor mai fi luate in considerare.
Daca vrem sa cantam o cauza cred ca aici avem radacina ei, in slaba finanțare si in mult prea putinele proiecte naționale.
Cercetarea e subfinantata cu doar 0,18% din pib, un procent infim, mult sub media europeana de 1-2% din pib. Nu doar Horizon, dar toate programele sunt subfinantate, au niste bugete ridicol de mici… Ce programe sunt alea in care sunt finantate doar 1-2 granturi per domeniu in intreaga tara?! Desi ar exista grupuri bune, care se zbat de ani de zile in aceste conditii. Nu mai vorbim de birocratie. Publicarea in reviste slabe pe bani nu e o solutie. Dar in general nu poti avea cercetare performanta cand sumele puse in joc sunt practic inexistente. Orice tara civilizata finanteaza educatia, stiinta, cultura, fiindca doar asa poti supravietui azi intr-o lume interconectata si tehnologica; la noi aceste domenii sunt cenusarese de zeci de ani.
Un articol de suprafata de analiza a sistemelor de publicatii stiintifice. La firul ierbii, realitatea esta alta. 1. In Ro avem o mare faramitare a cercetarii, in inst. si filiale ale Acad. Rom, INCD- uri, centre univ de cercetare, firme private care fac cercetare. 2. Finantarea sub orice critica de mai bine de 35 de ani. 3. Licitatii interne de proiecte putine, rare si multe evaluari corupte. 4. Reviste interne de calitate, de publicare, f. putine pt cercetare. 5. Ascensiunea in grade de cercetare depasita si inepta, conteaza expertiza si notorietatea proiectelor realizate. 6. Nu tot ce este MDPI trebuie blamat, ca fost referent, am citit multe articole f. bune. 7. India si R.P. Chineza, R. Korea au evolutii notabile in cercetare.
1. QS World University Rankings este nerelevant in privinta evaluarii performantei stiintifice a universitatilor. Criterii precum reputația în rândul angajatorilor, rezultatele de angajabilitate, raportul cadre didactice/studenți, indicatori de internaționalizare nu au nicio relevanta in ceea ce priveste performanta stiintifica. Cu atat mai mult relativ la universitatile din Romania, unde reputația în rândul angajatorilor sau rezultatele de angajabilitate sunt in general trucate de catre universitati, care efectiv trimit date false in dosarele de evaluare trimise catre QS World University Rankings.
Cel mai relevant clasament in evaluarea performantelor academice ale universitatilor la nivel mondial este clasamentul Shanghai – Academic Ranking of World Universities (ARWU). Criteriile le gasiti aici: https://www.shanghairanking.com/methodology/arwu/2025.
In acest clasament universitatile din Romania nu se regasesc deloc in clasamentul global, ci doar in clasamentele pe domenii. Rezultate onorabile ( in zona sub locul 500 ) au doar domeniul Matematica( Univ Buc, Univ Babes Bolyai), Fizica (Univ Buc), Medicina ( Carol Davila). cu rezultate bune anuale in ultimii aproximativ 10-15 ani. Exceleaza matematica, unde Univ Buc si Univ Babes Bolyai au avut clasari in cativa ani chiar pe locurile 201-300. Clasari onorabile la matematica pe loc sub 500 in anume ani au avut si Politehnica Buc, Univ Tehnica Cluj, Univ Craiova, Univ A I Cuza Iasi si Univ Transilvania Brasov, Universitatea de vest Timisoara.
Ce se poate deduce e clar, nu cred ca e nevoie sa comentez. Dar relativ la aceste pozitionari nu am vazut referiri semnificative nicaieri, nici la nivel de min educatiei, nici la nivel de UEFISCDI, nici la nivel de presa care abordeaza domeniul cercetarii.
Mai mult, dupa cate cunosc, matematica este blamata constant la nivelul conducerilor universitatilor pentru faptul ca nu are suficienti studenti … nu e cazul sa explic, banuiesc ca se stie ce e in capul rectorilor universitatilor romanesti … adica mai nimic legat de performanta in cercetare. Pacat! Este singurul domeniu performant!
Dar nu e o surpriza, Romania este tara care aplica in cel mai ordinar stil batatia de joc la adresa valorilor autentice. Si nu ma refer doar la autoritati, ci si la romanul de rand.
2. MDPI este o mare bataie de joc, o agresiune impotriva eticii in publicarea de articole stiintifice. Daca citesti politica jurnalelor MDPI, vezi ca procesul de peer-review dureaza 10 zile si accepti sa publici acolo inseamna ca ori esti dobitoc, ori impostor si nu ai ce sa cauti intr-o universitate.
Web of Science greseste profund cand accepta sa indexeze jurnale MDPI in Science Citation Index Expanded. De ESCI ce sa mai vorbim !? Doar Scopus mentine inca nivelul si nu acopera pseudo-jurnale stiintifice precum cele de la MDPI si alte facaturi de acelasi gen. Springer a scazut nivelul, De Gruyter de asemenea, prin aparitia Sciendo. IOP mai are putin si egaleaza MDPI. Elsevier, Wiley si Taylor&Francis se mentin inca bine, la un nivel ridicat. Dar invazia impostorilor si dorinta de mai multi bani preseaza permanent.
Jurnalele societatilor stiintifice inca sunt majoritar serioase. Sa luam ca exemplu jurnalele patronate de American Mathematical Society, National Academy of Science of the USA, jurnalele institutelor academiei franceze si din zona Germania, GB, Suedia, Finlanda, Japonia.
3. Relativ la Romania. intr-adevar conteaza enorm cum se face evaluarea cercetarii si e foarte clar ca trebuie sa se ia in considerare ce se scrie in articole si nu doar numarul acestora. Un exemplu de ignorare a ce se scrie in articole sunt criteriile UEFISCDI pentru directorii de proiect si cand e cazul pentru membrii echipelor de cercetare in anume tipuri de proiecte finantate de UEFISCDI. Un alt exemplu este reprezentat de criteriile CNATDCU. Acum vreo 14 ani am atentionat CNATDCU ca o abilitare a fost obtinuta de catre un personaj care publicase 27 de articole intr-un singur an, dintre care cel putin 20 erau pe aceeasi tema, adica de fapt erau unul singur. Intr-adevar, personajul gasise ceva destul de tare si a avut idea sa faca submissions aproape simultan la zeci de jurnale schimband minimal intre ele articolele. Probabil ca a trimis la cel putin 50 de jurnale si 27 au acceptat, Era clar o incalcare a principiilor de etica, un autoplagiat. Dar nu a contat. Abilitarea nu a avut de suferit, personajul este acum o „celebritate” la celebra AOSR. Si cu citarile apare ceva dubios la el, nu dezvolt. Peste catica ani un coleg a observat ca si chestia aia tare era aparuta sub o alta forma cu vreo 10 ani inainte de aparitia articolelor personajului. Deci a un caz clar de impostura generata de o evaluare defectuoasa.
CONCLUZIE Stam foarte rau si vom sta si mai rau, din cauza nivelului din ce in ce mai scazut in universitati. Impostura si falsificarea datelor sunt la ordinea zilei, subfinantarea de asemenea, evaluarea corecta si principiala e la pamant.
Lasati frustarile si prostiile: „MDPI este o mare bataie de joc, o agresiune impotriva eticii in publicarea de articole stiintifice. Daca citesti politica jurnalelor MDPI, vezi ca procesul de peer-review dureaza 10 zile si accepti sa publici acolo inseamna ca ori esti dobitoc, ori impostor si nu ai ce sa cauti intr-o universitate.”
Da, asa crezi mata? Iata unii din dobitocii si din impostorii care au publicat in MDPI:
Din AI:
„More than 40 Nobel Prize laureates have published over 115 articles across at least 35 journals managed by the open-access publisher MDPI.
While laureates rarely publish their primary, prize-winning breakthrough papers within MDPI journals, many choose these open-access platforms to share subsequent research, review papers.”
Asa ca baieti macar in mdpi sa publicati si voi ceva ……lasati frustrarile si mergeti in vacanta.
Draga Matrix, ai gresit adresa, probabil nu ai vazut bine cine este autorul comentariului caruia i-ai raspuns. Dar nu-i nimic, nu e nicio problema.
Sa stii ca nu am publicat nimic in MDPI, mi s-a parut un fake inca de cand a aparut. Dar am publicat in jurnale De Gruyter, Helderman Verlag, Elsevier, Yokohama Publishers, Taylor&Francis si altele care sunt jurnale ale unor edituri ale unor societati de matematica din Croatia, USA, Georgia, jurnale bine cotate, nu in top 10 Web of Science, dar recunoscute ca fiind serioase si publicand articole de nivel ridicat.
Dupa cum cred ca iti amintesti, sunt pensionat de acum cativa ani din cauza unor problme de sanatate. Am renuntat la universitate cu aproape 3 ani inainte de varsta standard. De unde rezulta ca nu mai am niciun fel de interese in a obtine granturi ale UEFISCDI sau pozitii inalte in sistemul universitar.
Cu toate astea, am mai publicat un articol si dupa pensionare, am gasit ceva interesant in legatura cu un anume tip de ecuatii diferentiale si am publicat intr-un jurnal Taylor&Francis, nu am vrut sa scad standardul. Si mai am vreo 2-3 in lucru, chestii complet noi( pana la proba contrarie, dar asta, a propos, o voi afla de la referentii jurnalului la care voi trimite articolele) si sper sa apuc sa le public.
As vrea sa ne gandim serios la ceea ce inseamna procedurile de acceptare a unui articol. Reviewer-ii se gasesc greu, sunt putini raportat la numarul de articole trimise spre publicare. Deci dupa submission, sa presupunem ca editorul la care ajunge articolul se misca repede, citeste, vede ca nu apar greseli evidente) si in 1-2 zile trimite articolul la referenti( teaba asta uneori poate dura zeci de zile, din cauza dificultatii de a gasi referenti). Daca referentii sunt seriosi, munca pentru a depista eventualele erori, corectitudinea argumentarii, faptul ca problema a mai fost studiata sau nu, dureaza cel putin o luna, asta in cazul in care in afara obligatiilor sale didactice si de cercetare, referentul nu are nimic altceva in program.
Deci practic, zic eu, un raport serios privind acceptarea sau nonacceptarea unui articol dureaza cel putin 40-45 de zile, asta in cazul fericit.
In consecinta, ceea ce practica jurnalele MDPI este complet neserios, pentru ca e clar ca fie nu aplica un proces serios de peer-review, fie falsifica date.
Chiar raspunsul primit de tine de la AI spune: „While laureates rarely publish their primary, prize-winning breakthrough papers within MDPI journals, many choose these open-access platforms to share subsequent research, review papers.” Deci acei laureati Nobel nu trimit acolo decat articole subsecvente, nu cele de inalta calitate.
De ce o fac? Nu stiu, pentru ca nu de faima este vorba! O au deja. E posibil ca acele articole subsecvente sa contina lucruri noi care ar putea fi gasite de altii in termen scurt, deci publica la MDPI ca sa apara rapid, astfel incat sa isi asigure paternitatea ideilor. Din punctul meu de vedere ar fi singura explicatie.
Pe mine ma revolta insa calitatea articolelor din MDPI. Pentru ca gasesc pe Researchgate diverse articole publicate in jurnale MDPI in domeniul Math, postate de autorii lor, si numai in ultimele luni am gasit 3 sau 4 cu grave greseli( la nivel de anul 1 de facultate). Ma mai revolta si faptul ca in Romania sunt unii care au obtinut pozitii exclusiv prin articole publicate in jurnale MDPI si problema este ca le cunosc pe persoanele respective si stiu ce le poate pielea. Consequently, MDPI este o trambulina pentru impostori. Si cum tara asta e plina de impostori, orice astfel de caz ma revolta !!! Eram deja satul de impostori inca de pe timpul lui Ceausescu!
Ca mai apar si articole ale unor autori seriosi si valorosi, astea sunt intamplari fericite. Chiar acum citesc ca sunt jurnale MDPI care au publicat peste 10 000 de articole( acelasi jurnal) intr-un an( 2024). E raportul lor nu altceva. E strigator la cer!
Cele mai mari jurnale de math de la Elsevier, cele care au 12 numere pe an, publica maxim 350-400 de articole pe an.
Amestecarea valorilor cu nonvalorile este cel mai periculos lucru ce i se poate intampla unei societati umane. Si in Romania asta e principala politica in toate domeniile.
In.primul rand multa sanatate. Asta conteza cel mai mult. Pot spune 95 la suta din ce se publica , fie in mdpi sa nu, poate lejer sa lipseasa. Sunt multe articole publicate in Nature care fie nu au citari, fie sunt retrase. Sute de articole sunt retrase pe an din Naure si revisistele editate de Nature.
In aceasta epoca meschina a stiintei, a clasametelor de tot felul, conteaza numai numarul: cate articole ,cate citari. Valoarea lor nu are mare importanta, multe sa fie.
Peter Higgs pana sa ia premiul Nobel era criticat de decani si colegi, ca nu publica.
Iar a publica ceva nou cu adevarat valoros, ia cam un an, fiindca te lupti cu evaluatori care nu pricep ce scrii , sau te invidiaza pur si simplu. Vezi scrieri de genul:too much math and lack of physics, sau too much experimental results without an elaborate math model, etc si pana gasesti niste evaluatori cinstiti dureaza. De aceea merge lumea la mdpi , ca merge repede,bun, prost se publica.
De acord cu tot ce ai scris in acest comentariu, draga Matrix! De-a lungul timpului am avut de-a face si cu referenti de foarte buna calitate, care efectiv mi-au furnizat idei de imbunatatire a articolelor, iar in report-ul de acceptare consemnau caracterul de noutate al unor abordari din cadrul articolului. Putini intr-adevar, dar care merita tot respectul.
Sanatate, mult succes si numai bine iti doresc!
@matrix. Ma intreb daca macar ai habar de publicarea stiintifica, sau doar vorbesti sa te afli in treaba, zici niste bazaconii. Cica „95 la suta din ce se publica, fie in mdpi sa nu, poate lejer sa lipseasa”, …. cum ai ajuns la procentul asta?!
Sau alta perla … cica „de aceea merge lumea la mdpi, ca merge repede, bun, prost se publica.” .. Sa le luam pe rand:
1) Fals! Procentul de 95% e total aiurea. E adevarat ca nu tot ce se publica in jurnale prestigioase e valoros si ca uneori procesul de peer-review e viciat, dar de aici pana la a afirma ca 95% e garbage, e cale lunga… Daca procentul de nonvaloare la jurnalele bune e undeva intre 10-25%, la jurnalele open access e intre 80-95%. Deci deosebirile sunt uriase.
2) „Lumea merge la mdpi” … care lume, cei f.slabi, cei din indonezia, pakistan, nigeria sau malaezia?! Eu nu prea am auzit de oameni cu activitate stiintifica cat de cat decenta sa publice in jurnale open access; sau publica doar in cazuri extrem de rare, daca sunt invitati special, li se anuleaza taxa, etc. Acele jurnale cer niste sume aberante nejustificate, 1000-3000 $/articol, e o afacere, autorii scriu articole gratis, referentii gratis, chiar si editorii nu sunt platiti in general. Deci de regula numai cineva disperat sa publice undeva trimite acolo. Exista destule jurnale medii care publica gratis si in interval rezonabil de timp, si care uneori au chestii mai tari decat jurnalele prestigioase. Ce proces de „peer-review” e ala la jurnale open access care dureaza doar 10 zile??!
Nu stiu daca acest mesaj va ajunge si la acest ganditor de ocazie:
1. Cauta pe ai si vei vedea ca peste 40 de laureati ai premiului nobel….au publicat in mdpi, si nu sunt din china , indonezia, sau lumea a treia.
2. Majoritatea jurnalelor au open acces: Nature Communications costa 6000 euro/ articol.
3. 95 la suta din articolele publicate sunt redundante, cercetare incrementala, la care Pluribus contribuie cu succes la consumul inutil de hartie, pixeli si energie elecrrica de pe glob
4. 95 la suta din articolele publicate de univ. din Romania sunt cercetare incrementala, articole facute pentru a indeplini cerintele minimale cnadtcu, ca respectivii sa avanseze in cariera desigur impreuna cu slugarnicia si linguseala soecifica intelectualilor romani de toare varstele.
Din Stanford, fara a regreta ca am plecat din frumoasa noasta tara, impins de insi ignobili pe care ita dau de ei pe net.
@matrix. Ai declarat singur ca 95% din ce se publica oriunde, nu doar in mdpi, e „cercetare incrementala”; asta iti dovedeste habarnismul si frustrarea. Pai daca 95% e incrementala sau garbage, ce nevoie mai avem de publicatii stiintifice si de stiinta in general, nu??!
Faci confuzii grave… Si unele jurnale bune au posibilitate de a publica open access, dar NU e obligatoriu, ci la latitudinea autorilor. Nu ca la jurnalele open access de proasta calitate. Faptul ca sunt cateva articole invitate ale unor laureati Nobel printre zecile de mii de articole-maculatura din jurnalele open access e alta gainarie irelevanta. Laureatii respectivi nu au primit Nobelul in urma publicarii acolo, stai linistit. Numai unul care vorbeste de stiinta aiurea sa se afle in treaba, sau vreo nulitate care nu poate publica decat in mdpi, ar face afirmatiile false si ridicole pe care le faci.
E amuzant si cum sustii ca esti „la stanford”… locatia fizica valoreaza cat o ceapa degerata, oricine poate zice orice nazbatie si minciuna pe net. Cu ce te ocupi la stanford, pui gresie si faianta? Sau a aparut stanford si in Vascauti sau Mozambic?
12 zile mai târziu
Le mulțumesc tuturor pentru comentarii. Mi se pare că discuția a devenit mai interesantă tocmai pentru că a depășit strict tema MDPI, QS sau a indicatorilor bibliometrici și a ajuns la problema de fond: ce fel de sistem CDI produce România și ce anume recompensează el.
Scopul articolului meu nu a fost să neg relevanța indicatorilor, a rankingurilor sau a evaluării cantitative. Dimpotrivă, cred că avem nevoie de indicatori, dar nu de o „numerologie administrativă” în care numărul de articole, quartila, factorul de impact sau poziția într-un clasament devin substitut pentru calitatea cercetării. Problema nu este măsurarea, ci confuzia dintre semnal și substanță.
În aceeași logică trebuie citit și articolul publicat pe 4 iulie de Radu Silaghi-Dumitrescu, profesor și președinte al Consiliului Științific al UBB, pe Educație Privată. Îl văd complementar, pentru că deschide o discuție necesară despre standarde, reforme și modele de evaluare; dar notez și contextul: a apărut, întâmplător sau nu, la aproximativ 24 de ore după textul din Contributors, iar înainte de această apariție discuția critică circulase mai ales informal, pe rețele și grupuri WhatsApp, fără să existe, din câte am văzut eu, o poziție publică instituțională explicită. Nu spun că există o relație cauzală; spun doar că proximitatea temporală și poziționarea autorului fac lectura contextuală relevantă. (https://www.educatieprivata.ro/cercetarea-stiintifica-intre-standardul-de-aur-american-si-reformele-europene-romania-treneaza-in-numerologie/)
Comentariile au adus corect în discuție și alte dimensiuni: subfinanțarea cronică, fragmentarea instituțională, rolul Academiei Române, slăbiciunea competițiilor naționale, lipsa infrastructurii și dificultatea de a construi masă critică. Acestea nu contrazic articolul, ci îl completează. Nu poți cere performanță internațională robustă într-un sistem care finanțează puțin, impredictibil și adesea prin competiții rare, hipercompetitive sau instituțional dezechilibrate.
De aceea, cred că trebuie să mutăm discuția de la „cine a publicat unde” la întrebarea mai dificilă: ce raport există între input, proces și output? Câți bani intră în sistem, cum sunt distribuiți, cine are acces la ei, cum se face evaluarea, ce tip de performanță este recompensată și ce efecte instituționale produce finanțarea?
În acest sens, pe lângă sugestia de la finalul articolului meu privind proiectele PNRR, competiția CoEx reprezintă un exemplu foarte bun. CoEx2024 a fost prezentat ca „cea mai mare investiție” făcută în cercetarea românească, cu 1,6 miliarde lei pentru 20 de centre de excelență; prin raportare la bugetele CDI românești, suma este importantă, dar raportată la PIB și la nevoile reale ale sistemului rămâne o intervenție punctuală, nu o reformă structurală. (https://www.edupedu.ro/autoritatea-nationala-pentru-cercetare-declara-ca-a-indeplinit-la-termen-toate-tintele-si-jaloanele-pnrr-in-acest-domeniu-la-5-zile-dupa-ce-a-publicat-o-lista-cu-activitati-pnrr-de/) (https://www.research.gov.ro/mcid-anunta-cea-mai-mare-investitie-facuta-vreodata-in-cercetarea-romaneasca-20-de-centre-de-excelenta-in-cercetare-vor-fi-finantate-cu-16-miliarde-de-lei-15666/)
CoEx2026 poate fi citit în două chei: fie ca o corecție necesară pentru proiecte bune rămase nefinanțate, fie ca un mecanism care riscă să reconsolideze aceleași rețele instituționale, dacă nu este însoțit de transparență, criterii explicite și analiză a efectelor sistemice. Pachetul pus în dezbatere publică indică o competiție restrânsă la proiectele evaluate în CoEx2024 cu scor de minimum 80, nefinanțate inițial, cu directorul și structura parteneriatului păstrate. (https://uefiscdi.gov.ro/resource-832948-PI_-CoEx_2026_dezbatare_pub_07.07.2026.pdf)
Dincolo de metrici și retorici, concluzia rămâne simplă: nu avem nevoie nici de demonizarea indicatorilor, nici de idolatrizarea lor. Avem nevoie de o evaluare care să lege finanțarea de calitatea reală, calitatea de conținut, conținutul de integritate, iar integritatea de responsabilitatea instituțională. Altfel, vom continua să producem performanță aparentă, să raportăm excelență și să pierdem, în același timp, capacitatea reală de a construi cercetare solidă, competitivă și credibilă.
În fond, mediul academic din România pare blocat într-un veritabil Mexican standoff, original și mioritic: universitățile critică indicatorii, dar îi folosesc când le avantajează; ministerul cere performanță, dar nu finanțează structural; cercetătorii critică sistemul, dar sunt constrânși să joace după regulile lui; instituțiile cer reformă, dar evită costurile reale ale reformei. Ieșirea din acest blocaj nu poate veni din așteptarea pasivă ca altcineva să înceapă. Trebuie să apară, simultan, curaj instituțional, onestitate administrativă și responsabilitate individuală. Primul pas nu va rezolva totul, dar fără primul pas vom continua să ne privim unii pe alții peste baricade, în timp ce sistemul pierde oameni, încredere și viitor.