Odiseea, megaproducția în care Christopher Nolan rescrie în felul său propriu celebra scriere a lui Homer, fără însă a omite aproape nimic, adică nici un episod important din capodoperă, a fost lansată în cinematografele din toată lumea în ziua de vineri, 17 iulie.
Firește, au existat ca întotdeauna critici ce au avut privilegiul de a vedea chiar mai înainte filmul. Unii își făcuseră deja publice opiniile, deloc puțini fiind cei ce au pus filmul alături de Interstelar. Creație de căpătâi a aceluiași Nolan. Au fost și voci care au rostit cuvântul capodoperă. N-aș zice că nu ar avea dreptate. Sigur că s-au formulat și observații, și rezerve.Unele acuzând o seamă de abateri de la adevărul istoric, altele criticând libertățile asumate față de textul clasic al lui Homer, unele referitoare la costume și recizită. Nu au lipsit însă nici ironiile. Cele mai multe vizând faptul că în rolul Elenei zisă din Troia care era, de fapt, din Sparta, socotită a fi fost cea mai frumoasă femeie din lume, de la care până la urmă a pornit totul, adică și tragedia Troiei, și cea a soldaților conduși de Odiseu, și așteptarea cumplită a Penelopei, și rătăcirea parcă fără sfârșit a lui Ulise, și greșelile acestuia, conștientizate și plătite scump și mai ales răscolitar regretate de acesta, și încălcarea regulilor, și pedeapsa în consecință a Zeilor care au îngăduit victoria, nu însă și întoarcerea acasă a victorioșilor, a fost distribuită o actriță de culoare. Pe care o cheamă Lupita Nyong’o. Născută în Mexic, având însă origini africane. Cu un Oscar la activ. S-a vorbit instantaneu despre faptul că până și un regizor de talia lui Christopher Nolan a ajuns să se supună regulilor gândirii politic corecte. S-au pronunțat condamnări și excomunicări. În spațiul carpato-danubiano- pontic s-au auzit și jurăminte. Unii s-au angajat public, desigur pe rețelele sociale, că nu vor vedea niciodată filmul. Treaba lor. Dacă ar face-o, s-ar putea lămuri repede că actrița în chestiune are doar două apariții scurte, scurte însă foarte bune, interpretând rolul Elenei, și una în personajul Clytemnestrei. Se poate ca recursul la Lupita Nyong’o să însemne trucul la care a recurs Christopher Nolan spre a păcăli regulile absurde ale Hollywoodului. Cred însă că gândul lui Nolan a bătut mult mai departe. Până la urmă, Odiseea este o parte a istoriei întregii omeniri. A istoriei sale culturale. Inclusiv a greșelilor comise de-a lungul timpului de aceasta. Tocmai de aceea cred că mai apar în film încă câțiva actori de culoare.
Cineva a afirmat și că marea problemă a filmului ar fi Matt Damon. Interpretul lui Ulyse. Parcă prea încet, prea lent, prea nehotărât. S –a omis, cred, însă importantul detaliu că avem de-a face deja cu un Odiseu și bătrân, și obosit, și înțelepțit care rememorează povestea războiului troian, a victoriei militare și a tragediilor umane ce au urmat după, la 20 de ani distanță. Stimulat fiind de Calypso (Charlize Teron). Cea care o vreme i-a scos din joc memoria, administrându-i periodic ceaiul din floarea de lotus. Încet-încet însă Odiseu dobândește, cum spuneam, conștiința greșelilor comise. Începând cu distrugerea monumentului de civilizație și de cultură reprezentat de Troia din care știe că nu va mai rămâne decât cântecul, poezia și continuând cu greșelile față de Zeus căruia nu i-a respectat principala regulă, față de Poseidon căruia i-a anihilat fiul (iar secvența luptei cu Ciclopul, cu Polifem jucat de Bill Irwin, este absolut senzațională), față de soldații pierduți cărora nu le-a făcut mormânt. Fapt pentru care aceștia nu se pot odihni. Rememorarea se face de către un om deja bătrân care ajunge cu greu acasă, unde puțini fideli îi mai așteaptă. Care își știe și recunoaște propriile vini, dar care îi pedepsește drastic pe mai toți pețitorii lui Calypso ( excelentă în rol Anne Hathaway), pe trădători, neuitându-l, firește, pe Antinous ( foarte bun Robert Pattinson), lașul ce a fost înlocuit odinioară de Sinon (Elliot Page), înșelând încrederea lui Odiseu. Ulyse, metamorfozat din războinic în om, în strateg politic pregătește ocuparea tronului de către Telemachus (Tom Holland).
Filmul lui Christopher Nolan spune cu o claritate exemplară mai multe istorii convergente. Aceea a Calului Troian, o invenție a lui Ulise, a asedierii și a distrugerii Cetății, aceea a pedepselor divine aplicate soldaților din subordinea lui Odiseu, povestea cântecului Sirenelor (o alta secvență reușită), a întâlnirii lui Ulise cu Tiresias și cu crunta lui profeție,a ostilității Zeilor ce le opun soldaților marea și vântul, aceea a așteptării eroice și fidele ca și viclene a Penelopei, povestea trădărilor cărora ea însăși a trebuit să le facă față. Istoria fidelității porcarului orb (John Leguizamo) și a câinelui Argus.
Greaua reîntoarcerea acasă a lui Ulise este excelent contrapunctată de drumul căutării tatălui pe care îl parcurge Telemah. Personaj căruia regizorul îi amplifică ponderea. Nolan administrează măiastru, inteligent, autoritar axa timpului, recurge la o infinitate de flashback-uri, încastrează în rama esențială noian de povestiri complementare. Și-culmea! -nici una nu trece neobservabilă. Nimic nu râmâne neexplicat. Nimic nu mi s-a părut a fi neclar în filmul lui Nolan. Importanța aparte a unor momente, lupta cu forțele ostile, cu monștrii sunt subliniate de coloana sonoră creată de Ludwig Göranson și de muzica anume compusă de Alex Gibson.Sunete dure, puternice, uneori voit, deliberat asurzitoare. Camera lui Hoyte van Hoytema, efectele speciale le amplifică substanța. Imaginile, decorurile sunt absolut copleșitoare și admirabil valorate de van Hoyetma. Care s-a slujit de celebrele IMAX, despre care aflu că ar cântări sute de kilograme, că sunt teribil de greu de manevrat și că produc un zgomot teribil. Un sunet ce trebuie anihilat în consecință. Nolan a mai recurs la ele, pare-se însă că numai parțial, în Oppenheimer. Cert e că ele ridică mari probleme nu doar personalului tehnic, ci și actorilor. Impresia mea e că aceștia le-au surmontat eroic, nu doar cu bine. La rândul lor, decorurile create de o echipă întreagă de scenografi sunt mari, imense. Acaparatoare de-a treptul. Mai-mai să crezi că se prelungesc, că se întind în sală. Foarte adesea, am fost încercat de teama că un munte s-ar putea prăvăli accidental peste mine, că aș putea fi și eu luat de valuri ori că aș putea deveni și eu una dintre victimele de la ospățul de aproape de final. Indiciu clar al unor efecte de real gândite, create cu totul impecabil.
De fapt, copleșitor mi s-a părut a fi tot filmul. Care nu prea permite momente de neatenție. De aici mai mult ca sigur faptul că marea majoritate a spectatorilor din sală au uitat de-a lungul celor trei ore cât a durat proiecția de existența telefoanelor mobile.
Universal Pictures
ODISEEA
Regia: Christopher Nolan
Scenariul: Christopher Nolan
Imaginea: Hoyte van Hoytema
Producători: Christopher Nolan, Emma Thomas
Scenografia: Silvia Adragna, Filippo Agliocchi, Ismail Ait Lahcen, Hilary Ament, Ahmet Azig, Massimiliano Baliista, Jill Beecher, Ilaria Benbakrim, Paolo Caiti, ș.a.
Costume: Senhaji Ayoub, El Behja Bader Eddine, Maria Bernardi, Kelly Cercone, Stefano De Nardis, Houcine El Benja
Design de producție: Ruth de Lonh
Decoruri: Larry Dias, Gene Sordena
Montajul: Jennifer Lame, David Flamer
Coloana sonoră: Ludwig Göransson
Muzica: Alex Gibson
Cu: Matt Damon (Odysseus), Anne Hathaway (Penelope), Robert Pattinson (Antinous), Joe Bernthal (Menelaus),Tom Holland (Telemachus), Charlize Theron (Calypso), Zendaya (Atena), Lupita Nyong’o (Helena din Troia, Clytemnestra), John Leguizamo (Eumaeus),Eliot Page (Sinon) Samantho Morton (Circe), Himesh Patel (Eurylochus), Bill Irwin (Polyphemus), Ryan Hurst (Mentorul) Andew Howard (Polites), Benny Safdie (Agamenon), James Remar (Tiresias),
