Evoluționistul Charles Dickens și cele două trenuri

O privire înăuntrul educației de afară. Episodul 3

Nici când am scris Episodul 1 al impresiilor mele despre învățământul britanic și nici când am urat cititorilor succes la învățătură și alegeri la finalul Episodului 2 nu mi-am imaginat o fertilizare atât de iute a terenului conversațional despre învățătură, analfabetism funcțional și politică. În vremuri mai inocente, de-abia ce mă bucuram vinerea de programul scurt destinat transformării școlii în secție de votare, că și venea ziua de luni și se ofilea entuziasmul – al tuturor – pentru cel puțin patru ani. Unde mai punem și că au fost publicate complet rezultatele celor mai recente teste PISA din 2022, iar Romania nu prea a făcut bine, în vreme ce Marea Britanie, această tocilară dată de exemplu acasă, a ieșit pe 7. E musai deci să vedem ce, cum și de la cine învață în sistemul britanic de învățământ, și cum am putea să fim și noi ca ei, dacă întradevăr asta ne dorim.

Cine le predă copiilor britanici?

Profesorii. Uneori. Alteori, oricine e dispus. Într-o vreme, pe spatele autobuzelor din cartierul londonez unde locuiam vedeam reclame pentru joburi de șoferi de autobuz. De câțiva ani acestea au fost înlocuite de anunțuri pentru posturi de profesor de școală și cursuri de reconversie profesională pentru a deveni profesor.

Asta pentru că sistemul britanic de învățământ trece printr-o criză de personal fără precedent. În campania electorală din iunie 2024, actualul premier Keir Starmer a promis recrutarea a 7.000 de noi cadre didactice pentru a acoperi golurile din sistem. De parcă până atunci lipsa efortului de recrutare fusese problema. Ca să recrutezi profesori, ei trebuie mai întâi să existe. Sau să-și dorească.

Profesia didactică o ducea rău și înainte de pandemie, ba chiar și înainte de Brexit. Conform unui articol publicat în 2020 în suplimentul educațional al ziarului The Times[1], o treime din profesorii nou calificați rămâneau în profesie cel mult cinci ani. Un articol The Guardian[2] din 2024 menționează că procentul anual de profesori care își părăsesc serviciul (nu neapărat profesia) este de aproape 20%. Aceste cifre cresc în fiecare an și concordă cu experiența mea. În școala în care lucram am avut ani când plecau în vară între 15 și 20 de colegi dintr-un total de puțin peste 40, fără să-i socotim pe cei care abandonau în mijlocul anului, uneori în mijlocul lecției.

În școala pe care am părăsit-o ca angajat acum 5 ani, din cei 40 de colegi pe care îi cunoșteam atunci, mai lucrează astăzi în același loc fix un sfert. Adică un procent mai mic decât cel al profesorilor pe care i-am avut la liceu în România și pe care i-aș găsi la lucru și astăzi în același loc, după douăzeci de ani. 

Asta pentru că profesia didactică în UK îți oferă siguranța jobului, nu – în opinia mea – și a vieții. Iar prima nu se mai confundă neapărat și cu siguranța zilei de mâine.

De atâția bani, cât pește?

În Mare Britanie, salariul profesorilor calificați depinde de mulți factori, începând cu națiunea în care își desfășoară activitatea. Spre exemplu, salariile în Irlanda de Nord sau Țara Galilor sunt mai mici decât cele din Anglia. Ne vom concentra pe cazul Angliei.

Un profesor calificat câștigă în Anglia între aproximativ 30.000 și 49.000 de lire anual, brut[3]. Există adjustări semnificative pentru Londra unde se poate ajunge până spre 60.000. Dacă sumele par mari, trebuie reținut că ele sunt impozabile, iar costurile de întreținere sunt mari. Pentru ca un cuplu de profesori din sudul Angliei să-și poată permite, de la zero, achiziționarea unui spațiu locativ de 60 – 80 mp care să le faciliteze întemeierea în condiții decente a unei familii, ei trebuie să economisească împreună cam 10 ani doar pentru avans. Greul de-abia aici incepe, pentru că băncile nu împrumută de regulă mai mult de 4.5 ori suma cumulată a veniturilor anuale ale aplicanților. Iar cât timp nu ești proprietar, ești chiriaș, la o medie de 1000 de lire lunar pentru un apartament de două camere în Anglia, minim 1500 în Londra.

E adevărat că un cuplu de profesori cu salarii de management nu ar avea probleme în exemplul de mai sus. Însă criteriile după care un profesor avansează în carieră sunt și ele destul de tulburi. Se ia în considerare un melanj din rezultate, obiective stabilite de profesor la sugestia școlii și altele stabilite direct de școală, iar cine și când ajunge pe treptele cele mai de sus ale profesiei nu depinde doar de cum îți atingi obiectivele, ci și de ce predai. În special recent, de când școlile de stat au fost reorganizate în academii, așa cum am explicat în Episodul 1[4], acestea din urmă au o mai mare libertate în a stabili oferte salariale. Astfel, un profesor cu adevărat specializat la o materie considerată premium, de pildă informatică, matematică sau fizică (în foarte rarele cazuri când alege să lucreze în educație) poate fi încadrat din start cât de sus se poate. Unul de educație civică sau sport va pleca mai de jos și va avea de îndeplinit mai multe condiții pe traseu, pentru că în cazul acestora, oferta de muncă depășește cererea.

Mai mult, dacă se întâmplă să nu fii specializat într-o materie la mare căutare, este foarte probabil să ți se ceară să predai și altceva sau numai altceva. În școala londoneză în care lucram la un moment dat, din șase profesori de educație fizică, doi predau educația fizică. Restul acopereau varii științe, matematica, engleza și chiar limbi străine pe care nu le vorbeau. La interviul de detașare al unuia dintre ei am asistat fără să vreau. Șeful interimar de catedră de la limbi moderne, și el tot profesor de sport, a intrat în cancelarie într-o pauză și a întrebat dacă vorbim vreunul spaniola pentru că profesoarei de profil i se acrise de la atâta Brexit și se hotărâse să se întoarcă în Spania. Un coleg care înfuleca un copan de pui a răspuns în glumă că știe să ceară o bere la all inclusive. Și astfel dorința a fost gata. Un trimestru întreg a dictat copiilor un dialect inedit de castiliană saxonă cu accent irlandez dintr-un desfășurător de lecție în PowerPoint. Ne mirăm că englezii care știu limbi străine sunt păsări rare.

Pe hârtie, un profesor britanic de școală își câștigă salariul pentru 25 de ore de predat pe săptămână. În realitate însă, restul de până la 32,5 cât ar reprezenta o normă întreagă, o constituie ceva care se cheamă „timp direcționat” (directed time) și care nu este altceva decât timp pe care conducerea școlii ți-l ocupă cu diverse îndatoriri, ședințe și suplinire internă. Este mai ieftin, a se citi gratis, să acoperi lipsa cadrelor didactice cu profesori pe care îi ai deja în școală decât să plătești o firmă de recrutare suplinitori, mai ales că profesorii școlii cunosc deja elevii și riscul de a scăpa clasa din mână este mai mic.

Dar dacă profesorii își petrec timpul supraveghind copiii în pauza de masă sau patrulând coridoarele în timpul orelor cu stația de emisie-recepție la piept ca să dea o mână de ajutor cu zurbagiii dați afară, când mai au ei vreme să facă și restul? Planificarea, diferențierea, dezvoltarea profesională și mai ales corectura trebuie deci făcute în vacanțe (cea mai lungă are numai șase săptămâni), după terminarea orelor, sau acasă, până târziu în noapte. Astfel, programul real de lucru al unui profesor este cam de 60 de ore pe săptămână, incluzând aici si ceva din weekend. În afara cazurilor de contracte part-time, un profesor trebuie să se afle în școală de la ora 8 dimineața până cel puțin la 16:00. Pentru a-și termina treaba și a se pregăti de ziua următoare, mai e nevoie de cel puțin două ore. Un șef de catedră sau director care se respectă are de regulă la serviciu mai multe rânduri de haine și produse cosmetice, iar acasă e posibil să nu mai aibă familie. Un fost coleg de-ai mei a cauzat, în drum spre lucru, un accident rutier, pentru că se îmbrăca și răspundea la emailuri în timp ce conducea. Nu îl chema Mr Bean.

Mie ce notă îmi puneți pe notă?

Un exemplu de activitate didactică cronofagă este corectura. De la fiecare profesor există așteptarea să citească ce a scris fiecare elev în caiet, pagină cu pagină, cam cel puțin o dată pe trimestru, și să ofere feedback scris, tot pe caiet. La un volum mediu de lucru de 12-15 clase a câte 20-25 de elevi, asta înseamnă în jur de 200 de caiete de corectat o dată la o lună – o lună și jumătate, fără să numărăm eventualele teste sau simulări de examen care se corectează separat. Mi-a mărturisit un coleg odată, în asentimentul tacit al întregii cancelarii, că cel mai mult se bucură de elevii care nu scriu nimic și nu-și fac temele, că nu e mare lucru de corectat.

Dacă vă gândiți că se poate chiuli de la corectură, aflați că și corectura este corectată de un mentor sau un comitet de mai mari ai școlii. Astfel, observăm următorul fenomen: elevii scriu fraze șablon care să-l mulțumească pe profesor și profesorii corectează cu fraze șablon care să-i satisfacă pe superiori. La noi în școală exista un nomenclator cu frazeologie pentru corectură, cum exista și unul cu eufemisme pentru rapoartele către părinți, și ele între atribuțiunile anuale ale profesorilor.

La lista atribuțiunilor de sus se mai adaugă: colectare de date, prelucrare de tabele, strângerea de dovezi pentru aplicația de înaintare pe scara salarială, și multe altele. Mi-a spus un coleg odată că meseria de profesor înseamnă să trăiești numai în și pentru vacanțe. Restul e ca un montagne russe din care nu-ți mai aduci aminte mare lucru.

În școlile primare (și nu numai), profesorii se mai ocupă și cu monitorizarea dietei elevilor (copii trimiși nemâncați la școală) sau rezolvarea accidentelor de incontinență, incluzând aici spălat și schimbat haine, sau scutece, în cazul elevilor de 5-6 ani care încă le poartă la clasa pregătitoare.

Dar fie că spală chiloți sau nu, un profesor britanic trebuie să aibă pielea tăbăcită în toate înțelesurile.

În cei șase ani petrecuți în școli gimnaziale britanice am văzut: profesori cărora li s-a pus piedică, stropiți cu soluția de curățat table, loviți cu tava în cap la cantină și o profesoară vizibil însărcinată lovită cu scaunul în abdomen de o fată de 16 ani. Cum se spunea cândva într-un banc, ce dai dom’le, nu știi să-njuri? La abuzul verbal devi imun și chiar recunoscător.

An offer you can’t refuse

Și atunci, dacă pe undeva este de înțeles că tinerii nu-și mai doresc să o ia pe cărarea profesoratului, cum de mai are Marea Britanie profesorii pe care îi are, peste 560.000 la număr?

Una dintre strategiile de retenție în profesie este inventarea pozițiilor de management mic și mediu, cu sporuri. Astfel, poți fi de pildă Mentor Profesional pe Matematică Remedială la Clasa a 8-a și Conducător de Dezvoltare Profesională prin Activități Online. Ambele îți vor aduce și un surplus de muncă pe lângă sporuri, dar, dacă vei vrea să-ți găsești de lucru la altă școală, nu vei avea garanția că îți vor fi transferate și aceste îndatoriri remunerate, așa că devine mai puțin probabil să pleci. O ofertă de nerefuzat. Am întâlnit cazuri de școli în care profesorii fără funcții suplimentare erau în minoritate.

Altă metodă pentru ocuparea posturilor sunt profesorii necalificați sau importați direct din altă țară vorbitoare de limba engleză. În ambele cazuri, grila de salarizare este mai modestă, ajungându-se la venituri nete de doar 1.500 – 2.000 de lire lunar. Nu este neobișnuit ca școlile britanice să aibă undeva între un sfert și jumătate din profesori din SUA, Canada, Irlanda, Australia, sau Africa de Sud. Mai recent, Jamaica[5] a devenit o plajă predilectă de recrutare, spre disperarea autorităților de acolo care rămân fără personal didactic. Similar, profesorii necalificați, și ei la jumătate de preț, pot fi încadrați ca specialiști, dar doar pe site-ul școlii și în statisticile ei interne pentru inspecții. E dificil, dar nu imposibil să le găsești undeva în CV un modul universitar vag legat de materia pe care o predau.

La fel funcționează logica și pentru profesorii necalificați. De ce să angajezi pe cineva pe 50.000 de lire anual, când aceeași muncă o poate face altcineva pentru 26.000? De ochii lumii, îi treci la specialiști pe site-ul școlii pentru că au făcut cândva un modul universitar vag legat de materia pe care o predau.

Încununarea metodei o constituie angajarea profesorilor calificați din străinătate și nerecunoașterea calificării, combinată cu șantajul nedeclarat al sponsorizării pentru viză, pe care respectivul cadru didactic nu știe dacă o va primi și de la alt angajator. Astfel se întâmplă că profesorii aflați în această postură, mai toți sub 30 de ani, strâng din dinți, se îngrămădesc în formule care mai de care mai inventive de locuire la comun și folosesc fiecare ban pus deoparte ca să viziteze Europa în vacanțe. Un fel de program Work & Travel ca pe vremuri. După câțiva ani se întorc de regulă în țările de baștină.

Am vizitat odată casa împărțită de cinci colegi, aproape întreaga catedră de discipline socio-umane. Nu-mi imaginam să văd două profesoare de 30 de ani împărțind un dormitor, cu două saltele întinse pe jos pe post de pat. Fiecare stătea întinsă lângă o lampă și corecta caiete noaptea.  

Nu e de mirare deci că profesorii au fost și rămân printre categoriile profesionale cu sănătatea cea mai șubredă, mai ales de la începutul pandemiei de Covid care acum s-a terminat atât de bine că toată lumea pare încontinuu bolnavă. Nici că abuzul de alcool și antidepresive în mediul didactic este, ca să cităm un celebru profesor tulcean cu speranțe prezidențiale, secretul lui Polichinelle. Între timp, companiile de recrutare și mai ales cele de suplinire înfloresc, trimițând regulat materiale promoționale școlilor cu care colaborează. Deși nici cănile de cafea nu sunt de colea, pixurile sunt apreciate în mod special pentru că, de când cu tăierile de buget, profesorii britanici trebuie să cumpere pixuri pentru toată acea corectură herculeană din banii lor. Vă sună cunoscut?

Duceţi-vă în toată lumea şi predați la orice făptură

Sigur că există și soluții bune despre care am vorbit în episoadele trecute. Unele școli private și/sau selective, precum și colegiile teoretice pentru tineri între 16 și 18 ani oferă condiții mai bune de muncă (nu neapărat și de salarizare). Cine se pricepe și are un pic de noroc prinde loc, ceea ce nu face decât să contribuie la inegalitatea tot mai pronunțată între sistemul neselectiv de stat în care învață 90% dintre copiii britanici și formele selective de învățământ.

Viața merge cât de cât înainte și pentru elevii care își permit meditații (despre care am scris pe larg în Episodul 2)[6]. În ultimul an am avut cel puțin trei elevi pentru care am fost singurul contact cu programa de examen la literatură, întrucât la școală aveau în fiecare zi alt suplinitor care îi punea să conspecteze singuri din carte, nu întotdeauna din cea corectă.

Mă veți întreba de ce profesorii acceptă astfel de condiții și nu fac grevă. Fac. În șase ani de învățământ am avut cel puțin patru greve, dintre care una de vreo două săptămâni, cum nu mai văzusem din România anului 2006. Rezultatul grevelor? S-au mai scumpit salariile, dar nu cât se tot scumpește inflația. Iar finanțarea pentru posturile de psiholog, logoped sau profesor de sprijin este în cădere liberă, cu văditul scop de a le elimina treptat.

Și totuși, în ciuda neajunsurilor cu care se confruntă, masa profesorală britanică, fie ea în degringoladă, este compusă din indivizi bine-intenționați și dăruiți profesiei, aș putea spune practicanți fără tăgadă ai omeniei și normalității. S-a întâmplat odată, imediat după votul pentru Brexit, ca un elev român din școala londoneză în care lucram să vină să îmi spună că fusese tăvălit de niște colegi care îi spuseseră să se întoarcă în România. Pe fondul tensiunilor sociale crescute în perioada aceea, incidentul nu era izolat, iar poezeaua discriminării faragiste putea fi auzită șușotită pe la colțuri. I-am comunicat problema profesorului, întâmplător de istorie, care era responsabil cu disciplina pe școală, iar el a organizat o adunare cu toți elevii în care a vorbit deschis și ferm despre discursurile politice ale urii și cum ele nu își au locul în comunitatea școlii noastre. Nu spun că a rezolvat problema în profunzime, dar s-a simțit o disipare imediată a aerului de animozitate care se crease. Și cred că l-a făcut pe elevul român să se simtă mai puțin străin.

Din alt punct de vedere, acel profesor englez neaoș a făcut mai multe pentru a le lua apărarea românilor diasporezi britanici decât întreg Guvernul României în contextul mișcării puternic anti-românești create intenționat de tabăra pro-Brexit în acei ani. Asta pentru cine se întreabă de ce votează unii cum votează, dar deja intrăm în altă poveste.

În fine, unii dintre profesorii britanici, chiar și în școlile de stat, sunt specialiști veritabili în materia lor și au și norocul să o și predea. Am avut colegi de la care am învățat mai mult decât de la orice curs de specialitate. Am văzut lecții de istorie predate ca piese de teatru. Am asistat la experimente de fizică ce m-au ajutat să înțeleg la 30 de ani ce nu pricepusem din manualele românești cu formule sterile la 14. Păcat că prea pronunțat aud ecoul frustrării profesorilor mei de acum 20 de ani și 2000 de kilometri care se plângeau că a face învățământ e apostolat. Apostoli, se pare, sunt peste tot, de la Petru la Bologa.

Cine învață?

Elevii, firește. Ceea ce e de mirare, pentru că, așa cum se știe, toți copiii români sunt cuminți și deștepți. Englezii sunt obraznici, netoți și nu învață bine.

Recunoaștem aici un stereotip care ne bântuie visele de mărire națională cu care am trăit și eu ceva vreme după un schimb școlar petrecut în 1998. Copiii englezi alături de care am petrecut două săptămâni la ei în Buckinghamshire și acasă la mine în cartierul bucureștean Rahova știau mai puțină matematică decât noi, vorbeau neîntrebat mai des, erau mai obraznici, se băteau cu mâncarea și făceau comentarii nepoliticoase în auzul tuturor, crezând că părinții români nu-i înțelegeau. Erau în schimb mai buni la sport, pe care îl practicau la școală de cinci ori pe săptămână.

După zece ani de lucru cu copii britanici, am ajuns la o revelație care s-ar putea să nu placă. Copiii sunt copii peste tot și tind să fie copii în feluri asemănătoare. E drept că în UK încep școala mai devreme cu un an-doi, și că ziua și anul școlar durează mai mult. Este la fel de adevărat că se observă un clivaj tot mai pronunțat între copiii care-și petrec timpul liber de capul lor (în casă, în fața unui ecran, sau pe străzi până târziu în noapte) și cei ai căror părinți organizează orare stricte cu scopul de a eradica hiatusurile cu activități cât mai atent programate, contra cost. Variantele de mijloc par a fi tot mai puține.

Ce și cum se învață

Aici încep diferențele. Din ce am înțeles de la colegi mai în vârstă decât mine, a existat o încercare de modernizare a învățământului britanic în prima decadă a anilor 2000. Planurile includeau încurajarea jocului în procesul de învățare, a gândirii critice în detrimentul memorizării și corelarea învățământului cu cerințele și realitățile societății. Planurile s-au schimbat din 2010, odată cu venirea Conservatorilor la putere în primul cabinet Cameron care l-a avut ca ministru al educației pe Michael Gove. Impresiile pe care le-am adunat vorbind cu colegii de breaslă tind să conveargă spre același punct, și anume că în ciuda obiecțiilor aliaților Liberal-Democrați, specialiștii Conservatorilor au hotărât o întoarcere spre școlarizarea clasică, de modă veche. Rațiunea schimbării – avantajarea elevilor din școli selective și private (vezi Episodul 1[7]) unde învățarea se face pe stil vechi. Un exemplu grăitor: unde înainte era voie să intri în examen cu textul romanului studiat, acest privilegiu a fost înlăturat și s-a revenit la toceala de citate.

Cu toată tenta ideologică a discuției de mai sus, ce se întâmplă în sălile de clasă din UK este diferit față de ce îmi aduc aminte din România.

Se încurajează cu precădere simțul critic, discuția, opinia. Ceea ce mie la liceu mi se părea inovator atunci când o făceau puținii profesori deschiși la dialog, în școlile britanice este norma. În așa măsură încât sintagma chalk and talk adică „cretă și vorbărie” este folosită peiorativ pentru orele plictisitoare în care profesorul vorbește și elevii iau notițe. În ansamblul ei, aceasta este o atitudine pe care o consider salutară, însă pe care am văzut-o și mergând în gol acolo unde gândirea critică nu beneficiază de suficiente date pentru a mai fi critică. Un exemplu este peer marking-ul, notarea muncii unui elev de către un coleg care volens-nolens este obligat să găsească un aspect de laudă și unul de criticat, chiar și unde pagina e goală sau plină de un conținut pe care cititorul nu-l înțelege.  

Un fapt care m-a surprins a fost învățatul tematic, care înțeleg că este actualmente dezbătut în vederea introducerii în sistemul românesc. Acest mod de a studia deschide noi orizonturi de înțelegere mai umane și mai relevante pentru copii în ceea ce privește unele discipline umaniste precum istoria sau geografia. Aș fi preferat, copil fiind, să învăț cum trăiau oamenii de rând în Evul Mediu, cum călătoreau sau se tratau de boli, mai degrabă decât un lung șir de date și tratate internaționale. Sau la geografie, să învăț mai degrabă despre răspunsul la dezastre în țări cu grade diferite de dezvoltare decât lista capitalelor asiatice.

La fel de adevărat este că am descoperit cum învățământul tematic poate lăsa goluri între teme. De pildă, am avut elevi care la un examen de științe l-au dat ca autor al Teoriei Evoluției pe scriitorul Charles Dickens. Confuzie de înțeles dacă ne gândim că în aceeași zi copilul mai avusese și alte examene. La istorie nu studiaseră o temă care să cuprindă și perioada Victoriană, în schimb o studiaseră vreme de zece minute la literatură, ca preambul la romanele „Poveste de Crăciun” și „Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde”. Unul este scris de Dickens, celălalt inspirat printre altele de Teoria lui Darwin, de unde și ghiveciul de sinteză din examenul de biologie.

Altă dată am avut un elev care m-a întrebat în ziua examenului de ce Henric al VIII-lea nu a făcut nimic pentru a-l opri pe Hitler. Epoca Tudorilor și Germania anilor 30 sunt ambele teme de examen, iar dacă le studiezi consecutiv și fără un fond solid de cunoștințe care să te ajute să le poți plasa într-o cronologie mai amplă, se ajunge lesne la astfel de întrebări.

În fine, am avut un elev de 15 ani care nu știa care este capitala Regatului Unit, deși locuia într-o suburbie a ei. Din nou de înțeles dacă în atâția ani de școală învățase despre cutremurele din Chile și tsunami-ul din Thailanda, dar nu avusese o lecție propriu-zisă despre geografia teritoriului în care locuia. De ce, n-aș putea să spun. Poate că o minimă listă de capitale este totuși binevenită.

Dincolo de a fi simple perle, exemplele de mai sus reflectă un fel de a învăța care nu sunt convins că este mai benefic decât memorarea de cifre și denumiri. La augmentarea efectului se adaugă și absența manualelor. Există un soi de culegeri si caiete de lucru („tip” se chemau în România pe vremea mea). Cei mai înstăriți și cunoscători și le cumpără din auzite. Mai mult, nu există un sistem unitar de notare la clasă ci un fel de calificative proprii fiecărei școli în parte, iar sancțiunile se adresează în mare comportamentului și mai puțin învățării deficitare. În cinci ani de lucru în aceeași școală secundară, am văzut elevi sancționați și părinți chemați la școală pentru uniformă incompletă, geamuri sparte, fumat sau vapat în uniformă în afara școlii, niciodată pentru refuzul de a învăța. De altfel, punctajele și calificativele se acordă pentru teste și niciodată pentru ascultatul la clasă, așa cum eram noi obișnuiți. De aici cred că vine și o dificultate în a înțelege necesitatea efortului în procesul învățării. E posibil să mă înșel, dar impresia mea este că elevul mediu britanic este străin de noțiunea de a revizita pe cont propriu ce s-a predat la școală. Rolul meditatorului acolo unde el există este și acesta: de a-l învăța pe copil să învețe și a-i confirma că nu ar trebui să se simtă ciudat dacă petrece câteva ore pe zi singur în cameră cu niște fișe de studiu.

În fine, ar mai fi de spus că elevii din ciclul secundar, iar la unele materii și în ciclul primar, nu învață în grupuri de componență fixă numite clase ca în România. Clasele britanice tind să difere de la materie la materie, și de cele mai multe ori ele constituie seturi valorice fluide – o dată sau de două ori pe an, în urma unor teste, elevii pot trece dintr-unul în altul. Unele școli folosesc culori sau animale pentru denumirea seturilor, astfel încât cei din seturile inferioare să nu se simtă prost. Ideea mi se pare bună, dar, așa cum mi-a spus un elev dintr-un astfel de grup în timpul unei lecții, „Sir, știu exact că sunt în setul de la coadă, că pot să mă uit și singur în jur.” O alternativă sunt seturile mixte, dar le-am întâlnit preponderent în școlile de elită unde plaja de abilități este îngustă sau la materii unde nu existau suficienți profesori pentru seturi stratificate.

Incluziune, diferențiere, caracatițe

Diferențierea și incluziunea sunt concepte care teoretic stau la baza calității învățământului britanic. Primul se referă la adaptarea așteptărilor și elaborarea planurilor de lecție în concordanță cu abilitățile fiecărui elev. Este o noțiune de bun-simț și de ordinul evidenței, sigur că așa ar trebui să fie în orice sistem de învățământ centrat pe interesul copilului.

Problemele încep acolo unde resursele școlii și așteptările teoretice nu se intersectează. Aici intervine și conceptul de incluziune, adică includerea pe cât posibil a tuturor elevilor, indiferent de abilități și cerințe, în activitățile educaționale mainstream. Din nou, de acord, dar trebuie să fie de acord și cei care alocă resursele de bani și personal, nu numai cei care bifează criteriul egalității de șanse. Altfel se poate întâmpla ca elevii cu cerințe adiționale de învățare, împreună cu cei mai slabi academic să fie filtrați de-a lungul anilor în aceleași seturi codașe. Acolo, un profesor excedat de volumul de muncă ar trebui să redacteze pentru fiecare oră de curs 15 planuri de lecție diferite pentru 20 de elevi, dintre care 10 ar avea nevoie de un profesor de sprijin care nu există. Rezultatul este o clasă de copii slab motivați care învață să echivaleze cerințele adiționale cu eșecul academic și să afirme deschis despre ei înșiși, textual, că sunt proști, cum mi s-a întâmplat de atâtea ori să aud.

Am văzut și incluziune și diferențiere făcute bine. În școlile unde încă exista finanțare și personal, se putea lucra unu-la-unu cu copiii care aveau nevoie de sprijin sau se organizau grupuri mici de lucru, programe de învățământ remedial și de mentorat. Din păcate însă, un sistem care începe să nu aibă bani pentru acoperișuri și conducte de apă în școli nu are nici pentru specialiști. Mi-a ramas în minte un citat de la un director cu care am lucrat, „Uneori a include înseamnă a exclude.”

La capitolul părți pozitive, țin să menționez buna practică a organizării examenelor de limbă maternă acolo unde ele sunt oferite de companiile făcătoare de examen (vezi Episodul 2[8]). Un rezultat bun la limba maternă, deși poate nu datorat sistemului de învățământ, poate ridica moralul elevului într-un an de examen.

Alt exemplu ar fi educația politică. În toți anii electorali, în școala mea se organizau alegeri paralele, folosindu-se numele adevărate ale partidelor și programele lor, adaptate la interesul elevilor de 11-16 ani. În acest fel copiii erau învățați în primul rând ce și pentru ce vor alege mai târziu ca cetățeni, că este important să voteze, și că e bine s-o facă în cunoștință de cauză. Experimentul în sine le era folositor și profesorilor pentru înțelegerea comunității mai largi și a lumii din jurul lor: în anul cu Brexit, alegerile școlarilor noștri au fost câștigate detașat de extremiștii lui Farage. Doi ani mai târziu, aceștia au ieșit pe locul al patrulea.

De asemenea, învățământul alternativ pentru sănătate fizică, mentală și socială cred că aduce un real plus dezvoltării complete a oricărui tânăr. Nu includ aici transformarea copiilor în hamsteri pe care o mamă româncă de copil școlit în UK o deplângea la o emisiune de radio din România. În contextul respectiv înțeleg că elevul de școală primară avea voie să experimenteze la școală cu identitatea sus-numitului rozător. Doamna a avut noroc. Am citit pe un cunoscut forum de părinți părerile unora ai căror copii îi enervau acasă cu apucături de dinozauri. Nu sunt psiholog, dar întreb și eu: dacă în școala primară nu le dăm voie copiilor să se joace de-a hamsterii și dinozaurii, atunci când mai exact? Cât despre alte frici sădite în mintea noastră mai recent, dacă o persoană va decide sau nu să-și reconsidere identitatea de gen mai târziu în viață, aceasta nu va fi rezultatul unei corelări cu circetida din clasa a patra. Îmi asum această afirmație, chiar și așa nepsiholog cum sunt.

Și că veni vorba, cele mai bune sesiuni de educație sexuală, anti-violență sau anti-drog continuă să fie cele facilitate de organizații externe, dar prezența lor în școli este un fapt îmbucurător, semn că unii au înțeles că nu cu frica, nuiaua și controlul obligatoriu se realizează cel mai bine prevenția, ba nici chiar combaterea.

În fine, un exemplu care mi-a rămas despre educația pentru viață făcută la clasă este cel al lecțiilor de gândire critică și discernământ în selectarea informațiilor. Lecția despre caracatița de copac și copacul caracatiță presupunea cercetarea acestor două viețuitoare pe internet. Una este reală și poate fi găsită pe numeroase site-uri cu surse diferite, iar cealaltă este inventată special pentru lecție și prezentă numai pe site-ul creat cu acest scop. Copiii învață astfel despre necesitatea verificării informațiilor din mai multe surse, precum și a surselor. Nu spun că este suficient, iar problemele ridicate acum de utilizarea inteligenței artificiale pentru plagiat sunt o încercare deloc de neglijat. Ar merita propriul lor articol.

Gîndirea critică, predatul dinamic, educația pentru sănătate și viață, învățarea ca joc și alte idei bune sunt deci prezente în spațiul educațional britanic, dar apun de regulă în ultimii ani dinaintea examenului de GCSE. Întrucât, așa cum am explicat în Episodul 2[9], rezultatele contează mult pentru fiecare școală în parte, profesorii sunt încurajați să îi învețe pe elevi mai puțin materia și mai mult cum să răspundă la aceleași întrebări tip. Din ce în ce mai des această strategie începe tot mai devreme, cu trei sau chiar patru ani înainte de examen. Există de asemenea noțiunea de „Treime de Aur” (Golden Third). Aceștia sunt elevii care se află la limită sub nota de trecere și ar avea șanse să treacă pragul – de regulă cam o treime dintre elevii unei școli. Întrucât progresul înregistrat de ei e mai valoros în statistici decât al unui elev care ar trece de la un nivel bun la unul foarte bun, profesorilor li se va cere de către conducerea școlii să se concentreze pe treimea aproape-trecuților, restul elevilor descurcându-se cum pot undeva în fundal.

Și nu e vina profesorilor. În definitiv, tabloul care mi-a rămas în minte despre situația învățământului britanic este acela al unui profesor necalificat și extenuat, obligat să predea aceleași 10 tipuri de întrebări timp de ani de zile, mînat de frica zilei de mâine și nimic altceva. De partea celaltă a catedrei sunt copiii – obligați să studieze un număr covârșitor de materii care nu li se potrivesc, din ce în ce mai academice și obligatorii, cu rezultatul cuantificabil al unor examene picate și cel intuitiv al pierderii încrederii în procesul educațional cu totul.

Și atunci de ce?

De ce sunt ei mai breji decât noi în viziunea altora, ca de pildă la Testele PISA?

La un moment dat un ministru al educației din România a protestat împotriva spontaneității cerute de Testele PISA spunând că elevii români n-au avut acces la cărțile de unde să învețe. S-a râs atunci, dar ceva adevăr cred că există în nemulțumirea respectivei doamne. Este adevărat că gândirea critică, la fel ca cea creativă, se dezvoltă prin practică. Dacă tipul întrebărilor din testele și examenele la clasă se aseamănă suficient de mult cu cele din teste, înseamnă că elevii astfel pregătiți au un avantaj în examen. Adică învață în spiritul testului, lucru la care britanicii sunt experți. Poate însemna asta și că sunt mai alfabetizați functional, sau altfel spus, mai funcționali pe viitor în societate? Aici discuția este mai largă.

Cercetând metodologia testelor PISA și procesul de selecție al elevilor care îl susțin, am descoperit studiul unui profesor de la University College London[10]. Acesta este foarte amplu și vorbește despre o serie de inadvertențe în procesul de selecționare a candidaților britanici pentru testul cu pricina. Cu alte cuvinte, procentul de excluziune este de câteva procente peste limita admisă ca testul să mai fie perfect credibil. Excluziunile se aplică pe anumite criterii cum ar fi absenteismul sau cerințele educaționale speciale. Dar dacă stăm să ne gândim cât de ușor pot fi fentate examenele naționale la nivel de școală, așa cum am povestit în Episodul 2[11], îmi pot imagina că metode similare pot fi aplicate și la nivel de țară. Atât articolul mai sus menționat precum și Cambridge Mathematics[12] par să indice anumite probleme legate de lipsa de transparență în selectarea candidaților. Întâmplător, probleme similare și de mai mare amploare sunt semnalate în legătură cu competitorii chinezi.

Nu am însă dovezi, și diferența dintre rezultatele britanice și cele românești pare a fi grăitoare. Chiar dacă admitem că britanicii ar trebui să fie câteva locuri mai jos și românii puțin mai sus, parcă tot nu s-ar întâlni. Apoi ne mai punem întrebarea dacă vrem cu adevărat să avem o educație precum cea din țările din topul Pisa – China, Vietnam, Korea. Sau mai degrabă ca în Cehia, Canada sau Slovenia? Ar mai fi de spus că PISA nu este singurul test de felul său, ci este considerat cel mai amplu. Mai sunt TIMMS[13] și PIRLS[14], fiecare cu metodologia și povestea lui. În general Regatul Unit sau Anglia au rezultate bune și foarte bune, România mai puțin sau nu participă.

Dar să revenim la discuția analfabetismului funcțional. În ciuda faptului că 17 milioane de votanți britanici au căzut în 2016 în plasa escrocheriei numite Brexit, totuși tinerii au votat covârșitor pentru rămânerea în Uniunea Europeană[15], iar prezența lor la vot a fost de peste 60%. La fel, în România și mai de curând, un mare număr de oameni i-au dorit în funcții de conducere pe apologeții unor criminali, de război sau obișnuiți. Dar parcă nu i-au dorit până la capăt, iar în cazul alegerilor prezidențiale, tinerii au avut din nou un important cuvânt de spus în favoarea bunului-simț și a rațiunii. La fel, ar fi de remarcat că o parte a electoratului român tânăr din eterna și fascinanta diasporă a fost educat chiar în diaspora. Întrebare: puteți ghici ce fel de mesaje politice distribuie în prezent elevul român din exemplul de mai devreme cu profesorul de istorie și discursul anti-discriminare?

În loc de concluzii, o problemă

Privesc la cele două sisteme educaționale pe care le cunosc din cele două state în care am locuit până acum. Da, Marea Britanie se descurcă mai bine decât România. Nu, România nu a aratat vreun trend semnificativ de îmbunătățire cum se lăuda un fost ministru al educației.

Da, testele PISA se pot pregăti. Dar nu se poate ca pregătirea unor deprinderi de gândire critică să nu lase urme pozitive dincolo de rezultatele la un examen.

Și de fapt, ne dorim, britanici sau români, un sistem de învățământ care să facă bine la teste sau la oameni?

În Marea Britanie, în ciuda tuturor dificultăților financiare, școlile sunt de regulă mai bine dotate și au un aspect mai potrivit și mai primitor pentru copii și tineri decât în România. Curiculumul arată de regulă bine pe hârtie, dar profesorii fie nu sunt, fie sunt sufocați de date, limbaj de lemn și grija zilei de mâine. Iar copiilor li se spune într-un an că trebuie să-și exploreze creativitatea și propriile opinii, iar următorul an că trebuie să rețină cincizeci de citate dintr-un roman de secol XIX.

Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre sistemul de învățământ românesc de acum. Impresia mea este că se mișcă înspre vest, așa cum cel britanic are tendințe spre toceala noastră de bază. Aud discuții despre incluziune, recunoașterea cerințelor educaționale speciale, continua dezvoltare profesională a cadrelor didactice și altele. Dar aud în același timp despre creșterea nivelului de violență, inclusiv împotriva profesorilor. Și de idei precum folosirea tabletelor și telefoanelor în scop educațional, de parcă elevii ar avea inteligența unor carași care nu-și dau seama când tehnologia e mămăliga cu care sunt momiți către aceeași materie care nu-i mai interesează. Știu ce spun, pentru că elevii britanici care îl confundă pe Dickens cu Darwin au avut la lecții interactive cu tablete de le-au ieșit pe nas. Și nu mai vorbesc de extinderea numărului de examene și introducerea criteriilor de performanță de tip corporație care se vântură momentan pe niște valuri de heirupism schimbist. Cale sigură către Treimea de Aur. Dacă vreți să scăpați și de profesorii pe care îi mai avem în România, continuați.

Mi-aș dori pretutindeni școli care să-i învețe pe copii nu numai cifre și date, dar și despre sentimente, empatie și înțelegere, așa-zisele soft skills pe care nu trebuie să le neglijăm dacă nu vrem să ajungem într-o lume hard. Mi-aș dori o educație care să introducă ore obligatorii de educație pentru sănătate, nutriție, și educație sexuală, tocmai pentru a preîntâmpina abuzurile și accidentele. Mi-aș dori ca școala să nu mai trebuiască să suplinească rolul altor instituții ale statului, și desigur mi-aș dori să nu mai existe sărăcie, dar dacă e nevoie, școala să poata pune la dispoziția elevilor tampoane gratis, iar mai târziu, produse anticoncepționale, chiar și fără știrea părinților. Mi-aș dori ca educația anti-drog să aibă la bază adevărul științific, conversația și alegerea, nu controlul obligatoriu care amintește de controlul ginecologic cu forța la locul de muncă din trecutul după care suspină unii. În definitiv, îmi doresc mai mulți copii care să se joace la școală de-a alte specii, pentru că un adult care a fost cândva hamster e mai puțin periculos decât unul care a fost bătut pentru note.

Îmi doresc școli care să fie grădini în care copiii să învețe a-și crește singuri roadele minții de mai târziu, pe care să le culeagă selectiv și cu discernământ, și împărțindu-le cu ceilalți.

Visez la școli care să producă oameni fericiți și care se cunosc în primul rând pe ei înșiși, în al doilea rând lumea în care trăiesc, și abia pe urmă cum să devină contribuabili eficienți.

Deocamdată, dincolo de vise, nu pot decât să mă uit la scoala britanică și la cea românească și să mă gândesc la următoarea problemă de matematică:

Doua trenuri pleacă unul spre celălalt din punctele A, respectiv B.

Pe traseu, fiecare își schimbă în legea lui viteza, direcția, planul mișcării, ambele pierd din vagoane și parcă nici mecanicii nu mai sunt aceiași ca în T₀.

Să se determine de ce au mai plecat.

Referințe:

https://www.theguardian.com/education/2024/apr/16/multi-academy-trusts-higher-teacher-turnover-secondary-level

https://www.tes.com/magazine/archive/third-teachers-leaving-profession-within-5-years

https://www.theguardian.com/education/2024/apr/02/steep-rise-in-schools-in-england-recruiting-teachers-from-jamaica

https://bera-journals.onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1002/rev3.3270

https://www.cambridgemaths.org/blogs/pisa/

https://www.iea.nl/studies/iea/timss/timss2023

[1] https://www.tes.com/magazine/archive/third-teachers-leaving-profession-within-5-years

[2] https://www.theguardian.com/education/2024/apr/16/multi-academy-trusts-higher-teacher-turnover-secondary-level

[3] https://www.nasuwt.org.uk/advice/pay-pensions/pay-scales/pay-scales-england.html

[4] https://www.contributors.ro/o-privire-inauntrul-educatiei-de-afara-episodul-1-o-scoala-buna-un-veceu-in-plus/

[5] https://www.theguardian.com/education/2024/apr/02/steep-rise-in-schools-in-england-recruiting-teachers-from-jamaica

[6] https://www.contributors.ro/examene-meditatii-si-cum-3-10o-privire-inauntrul-educatiei-de-afara/

[7] https://www.contributors.ro/o-privire-inauntrul-educatiei-de-afara-episodul-1-o-scoala-buna-un-veceu-in-plus/

[8] https://www.contributors.ro/examene-meditatii-si-cum-3-10o-privire-inauntrul-educatiei-de-afara/

[9] https://www.contributors.ro/examene-meditatii-si-cum-3-10o-privire-inauntrul-educatiei-de-afara/

[10] https://bera-journals.onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1002/rev3.3270

[11] https://www.contributors.ro/examene-meditatii-si-cum-3-10o-privire-inauntrul-educatiei-de-afara/

[12] https://www.cambridgemaths.org/blogs/pisa/

[13] https://www.iea.nl/studies/iea/timss/timss2023

[14] https://pirls2021.org/results#about

[15] https://www.statista.com/statistics/520954/brexit-votes-by-age/