Am publicat luna trecută un text pe platforma Contributors în care pledam pentru adoptarea unei strategii de politică externă și de securitate bazate pe „asertivitate selectivă”, o formulă practică de operaționalizare a independenței solidare care stă la baza noii noastre Strategii naționale de apărare pentru anul 2025-2030. Am definit „asertivitatea selectivă” astfel: „o poziție strategică prin care România modelează agenda euro-atlantică în zonele sale de interes imediat și își calibrează angajamentul față de parteneriatul transatlantic și european pe baza capacității demonstrate a acestora de a aborda frontal interesele de securitate ale țării noastre”. Aceste interese de securitate, spuneam atunci și o cred și astăzi, iar nu alinierea de dragul alinierii, trebuie să fie principiul de organizare pentru politica externă a țării noastre într-o perioadă marcată de turbulențe geopolitice, de schimbări bruste, de creștere a permeabilității sistemului de alianțe așa cum îl știam noi – aspecte menționate și în primul discurs major al Președintelui României din acest an, susținut în fața șefilor misiunilor diplomatice acreditați în țara noastră. Sunt de părere că aceste schimbări obligă la o reevaluare a instrumentarului diplomatic al României, nu însă și la o reevaluare a fundamentului politicii noastre externe, reafirmat de Președinte în discursul anterior menționat (triada strategică NATO-UE-parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii).
Cu atât mai mult în contextul în care trăim în ceea ce analiștii de la European Council on Foreign Relations descriau încă din 2023 ca fiind o lume a alianțelor „à la carte”, fiecare român este liber să aibă anumite preferințe când vine vorba despre „meniul de opțiuni” de politică externă al României. Preferința mea este simplă și o descriu astfel: nu fără America, puternici în Europa, bazându-ne în primul rând pe România. Când vine vorba despre navigarea relației complicate cu cel mai important partener al nostru, SUA, consider că România trebuie să navigheze această dinamică din poziția de aliat, nu din cea de client, credință care impune elitelor autohtone să distingă acele cazuri în care alinierea cu Washingtonul este necesară, condiționată sau indezirabilă.
Urmărind ceea ce se întâmplă în lume astăzi, notând ezitarea elitelor politice autohtone de a se poziționa pe temele momentului (pozițiile noastre, dacă există, sunt adeseori prizoniere instanței de spectator și nu de jucător în politica globală, captive mantrei „urmărim cu atenție și îngrijorare!”), m-am gândit: cum am putea operaționaliza asertivitatea selectivă astăzi, având în vedere semnalele pe care le primim de la Washington?
Da, România ar trebui să se alăture Consiliului de Pace propus de președintele SUA
România a fost invitată să devină parte a Consiliului de Pace propus de Președintele Statelor Unite, un organism format pentru a rezolva criza din Gaza, care va fi condus de Donald Trump. Nu toate statele din Uniunea Europeană au fost invitate să facă parte din acest Consiliu, președintele SUA invitând doar aproximativ 60 de țări să se alăture acestei inițiative, incluzând aici liderii Franței, Germaniei, Australiei si Canadei. Ungaria a fost de asemenea invitată să se alăture Consiliului, ca membru fondator. Președintele Turciei a fost invitat să facă parte din Consiliul de Pace, fapt care a atras critici din partea Israelului.
Deși prezentat inițial ca fiind un organism cu mandat limitat (reconstructia Gazei), SUA ar considera oportun să folosească acest nou organism și pentru a gestiona alte crize de securitate de pe glob, precum dosarul Ucrainei și cel al Venezuelei, fapt care a atras anumite ezitări din partea cancelariilor occidentale. Contextualizând înființarea Consiliului de Pace a lui Donald Trump cu retragerea Statelor Unite în primele zile din 2026 din 66 organisme de cooperare internațională, incluzând 31 entitati ONU, putem conchide asupra faptului că Donald Trump caută să creeze un sistem de cooperare internațională alternativ, personalizat, centrat în jurul SUA (n-ar fi nici prima nici ultima inițiativă de cooperare internațională centrată în jurul intereselor naționale ale SUA – doar ca de data aceasta lucrurile sunt asumate frontal, dincolo de rigorile diplomației clasice). Este considerată problematică și lipsa de incluzivitate a inițiativei, demonstrată de faptul că statele care nu pot contribui cu măcar 1 miliard de dolari în primul an de la înființarea organizației ar avea mandatul limitat la o durată de 3 ani de zile, potrivit Cartei Consiliului. Inițial, acest Consiliu de Pace înființat ca urmare a semnării acordului de armistițiu dintre Israel și Hamas, ar fi avut ca obiectiv „consolidarea capacității de guvernare, relații regionale, reconstrucție, atragerea investițiilor, finanțare pe scară largă și mobilizare de capital” în Gaza. Mai recent, Carta Consiliului de Pace ne vorbește despre o organizație cu un obiectiv mai larg decât cel de promovare a oportunităților de business, organizație care ar urma „să promoveze stabilitatea, să stabilească o guvernare sigură și legală și să asigure pacea durabilă în zonele afectate sau amenințate de conflict” inclusiv prin „funcții de consolidare a păcii în conformitate cu dreptul internațional”.
Luând în calcul și motivele de îngrijorare ale partenerilor noștri din UE și Israel, consider că Președintele României ar trebui să accepte invitația adresată de Statele Unite, în măsura în care aceasta ar putea oferi țării noastre oportunități tangibile de afirmare în procesul de reconstrucție al Gazei. Susținerea unei inițiative extractive din care doar Statele Unite ar avea de câștigat nu ar avea sens pentru România; ar avea sens, in schimb, participarea la lucrările Consiliului de Pace din trei rațiuni:
- Forjarea, de către oficiali români unor relații cu figuri importante în conturarea politicii externe și de securitate a SUA în mandatul Trump 2.0 – de la influentul Jared Kushner, player principal al procesului de pace în Orientul Mijlociu la secretarul de stat Marco Rubio. În condițiile în care Bucurestiul, chiar la un an de la preluarea celui de-al doilea mandat al lui Donald Trump, se chinuie sa „aibă contacte” la Washington, participarea la un asemenea format ar fi o bună ocazie de încălzire a relațiilor cu Casa Albă și conturarea unor relații personale valoroase în actualul context geopolitic.
- Dinamizarea diplomației românești în Orientul Mijlociu, mizând pe relațiile tradiționale bune pe care România le are cu statele din regiune și profitând de ocazia că țara noastră recunoaște Palestina încă din 1968, având totodată un parteneriat solid cu Israelul, mai ales în zona de securitate. Guvernul de la Cairo deja a afirmat la finele anului trecut că urmărește o participare activă a României în procesul de reconstrucție din Gaza.
- Oportunități de business, prin parteneriate cu companii egiptene sau din Golf deja poziționate competitiv pe piață sau prin oferirea de servicii specializate (inginerie, IT, echipamente medicale) în loc de a concura direct pentru construcția de infrastructură. În cazul în care acest Consiliu de Pace va juca un rol în mobilizarea de capital pentru reconstrucția Ucrainei, atunci, luând în considerare preferințele expuse de politicienii români de a juca un rol în acest proiect regional, cu atât mai mult este necesară participarea României în acest nou organism.
În cazul în care Președintele României acceptă invitația de a face parte din acest nou organism international, ar fi bine ca această decizie să fie însoțită de o strategie de maximizare a participării pe parcursul a celor 3 ani de mandat „fără plată”. În lipsa unei asemenea strategii cu oportunități de afirmare tangibile, nu ar fi nici prima, nici ultima dată când România nu profită la maximum de afilierea la formate de cooperare minilaterală pentru a-și proiecta interesele – după cum a afirmat și Tudor Dan Ancuta criticand lipsa de imaginatie a României în interiorul unor formate regionale precum Inițiativa celor Trei Mări.
Da, România ar trebui să fie alături de aliatul său din NATO Danemarca și să apere ordinea internațională bazată pe reguli
Acceptând invitația președintelui SUA de a fi parte din noul Consiliu de Pace nu ar trebui să însemne că România închide ochii la ceea ce se intampla in Groenlanda și la mijloacele coercitive care țintesc suveranitatea Danemarcei, cu atât mai mult în contextul în care Danemarca, prin forțele sale militare, este un participant activ la consolidarea mediului de securitate de pe flancul estic al NATO, și unul dintre cei mai mari apărători ai independenței Ucrainei în războiul de agresiune pornit de Federația Rusă.
Pentru România, țară care susține ordinea internațională bazată pe reguli și – având în vedere geografia noastră – este cu atât mai sensibilă la subiectul modificarii frontierelor prin utilizarea forței, este vital să menținem parteneriatul transatlantic funcțional, fapt care nu ar fi posibil dacă SUA ar decide sa intervină militar pentru a anexa Groenlanda. Aidoma altor parteneri de securitate importanți pe care România îi are în Europa (Regatul Unit, Franta, Germania, Polonia, Italia – parteneri de la care ne așteptam să trimită trupe și să fie sensibili la cauza Mării Negre), România ar trebui să transmită mesaje de solidaritate față de independența și suveranitatea Danemarcei și să se arate dispusă să participe la consolidarea securității din regiunea arctică pentru a descuraja operațiunile maligne ale Federației Ruse și China, sub umbrela NATO.
O poziție publică principială, solidară, fără echivoc în privința respectării dreptului internațional, ar fi de preferat ambiguității ultimei poziții a Președintelui Dan, în fapt o reeditare a laitmotivului „să fie bine, ca să nu fie rău”, chiar dacă, la fel ca Polonia, vom spune că nu vom trimite trupe în Groenlanda. Dacă România refuză să aibă o poziție fermă pe acest subiect de securitate europeană, de la cel mai înalt nivel al statului român, ar trebui să nu ne așteptam că aliații europeni vor fi solidari cu cauza noastră pentru asigurarea securității la Marea Neagră, mediu deja deteriorat pe fondul transformării regiunii într-un teatru activ de război de către Federația Rusă, la care se adaugă și retragerea a circa 1.000 de soldați americani la finele anului trecut.
Cred că asertivitatea selectivă trebuie să fie busola României în haosul geopolitic actual. Cele două exemple ilustrate, Consiliul de Pace pentru Gaza și criza din Groenlanda, ilustrează tocmai esență asertivitatii selective: nu e vorba despre a alege între America și Europa, ci despre a articula interesele României cu claritate pentru fiecare dosar în parte. Acceptăm invitația la Consiliul de Pace nu din servitute, ci din calcul strategic – pentru rețele, pentru influența regională, pentru oportunități economice concrete. Totodată, apărăm suveranitatea unui aliat NATO nu din idealism naiv față de o ordine internațională de mult apusă, ci pentru că dreptul internațional și suveranitatea sunt oxigenul țărilor de talia României; dacă tăcem când frontierele altora sunt amenințate, nu avem temei moral să pretindem solidaritate când vine vorba de Marea Neagră. România nu-și poate permite luxul spectatorului îngrijorat. Într-o lume a alianțelor „à la carte”, lipsa de poziție este însăși o poziție, una care ne plasează la periferia deciziilor care ne afectează direct. Trebuie sa renunțăm la mentalitatea tributară Războiului Rece, a alianțelor geopolitice totale, a blocurilor emertice, și să ne adaptam în această lume „à la carte” cu luciditatea și imperativul urmăririi propriilor interese. Paradoxal, tocmai această lume imprevizibilă, a realismului flexibil, a opțiunilor „à la carte” ar putea reprezenta o oportunitate fantastică pentru dinamizarea instrumentarului diplomatic al țării noastre, pentru a contura acea politică externă activă, dinamică și cu personalitate pe care ne-a promis-o Președintele României.
Sintagma ” Independență solidară” poate avea diverse interpretări „elastice” și nu știu dacă este o teorie sau o declarație de intenții. Eu chiar aș zice că este un avertisment pentru TOTI, ceva cam ca politica din anii 1914-1916. Adică în triunghiul Bermudelor SUA-UE-Rusia, România va avea o politică cu geometrie variabilă, obiectivul fiind cine dă mai mult și contra cât. Adică o politică trumpista, tranzactionista. Obiectivul fiind păstrarea actualelor granițe( apropo, nu vă sperie „prietenia” Orban, Trump, Putin, Netanyahu?) și, bineînțeles, Moldova.
Probabil pe undeva, prin Statul Major al Armatei, există niște planuri și hărți.
Aș mai zice ceva, o întrebare nu prea retorică: Cine sunt prietenii și cine sunt dușmanii României? Încercați un exercițiu, veți avea mari surprize. Așa că răspunsul României către toți este corect, așa ca între tâlhari….
Intre 1914-1916 România a practicat tactica „cine dă mai mult și contra cât”. Dar atunci aveam politicieni inteligenți. Brătianu a negociat la sânge si pana la urma am ieșit bine. E drept cu mult noroc. Acum nu avem nici miniștri de externe, nici prim miniștri, si nici măcar un șef de stat la nivelul de atunci. Avem mare nevoie de noroc.
…pana la urma am iesit bine! Am iesit foarte bine…gratie unui noroc imens, aproape de neimaginat si foarte probabil irepetabil!
PS. Ca să fiu mai precis în legătură cu „prieteniile” vecinilor:
– există „prietenia” specificată mai sus dintre Victor Orban și Trump+Putin
– există și „prietenia” între Germania+Austria+Ungaria.
Vreau să spun că „prietenul” V.Orban lucrează la două capete, una cu axa SUA+Rusia și altul cu axa Germania+Austria care „lucrături prietenești” pot avea un singur scop: teritorii revendicate de la România și Ucraina, poate de la Slovacia și Serbia. De fapt, Orban A REVENDICAT public aceste teritorii, vrea „dreptate” după Trianon. Și Ungaria ne-a mai „fript” odată prin Diktatul de la Viena. Implicit apare discuția despre Moldova. Adică dacă România vrea Moldova, atunci trebuie să-i dea și Ungariei ceva teritorii, nu-i așa? Ca urmare România tace, dar lucrează pentru integrarea Moldovei în…UE.
Situația în spatele ușilor închise este mai dură și periculoasă decât ce se spune în public sau cât li se permită analiștilor să intre în tenebrele real-politik.
„Consiliul de pace” este de fapt un consiliu de rupere a NATO și de bagatelizare a Națiunilor Unite. Prin ruperea NATO Trump încearcă distrugerea Europei ca entitate geopolitică. Apoi, România face parte din Europa, nu din complexul de clădiri al lui Trump. Trump va pleca! Și la cum aleargă spre plecare s-ar putea să plece înainte de vreme. Nu cred că ar fi cazul să ne confirmăm din nou renumele istoric de duplicitari, ca să nu zic celălalt termen vulgar. Jocul la două capete s-ar putea să te lase fără niciunul. Istoria ne mai arată că pe termen lung cine a ales renunțarea la valori a pierdut. Ar trebui să ne vedem de Europa noastră. O Europă unită e mult mai puternică decât ne lasă internetul ruso-american să vedem.
In primul rand, nu am inteles exact care e scopul acelui miliard de dolari. E o taxa care sa filtreze natiunile in functie de cat de mult isi doresc sa faca parte din consiliu, taxa incasata de SUA? Sau e parte a unui fond cu care consiliul sa poata sa intreprinda actiuni concrete, peste nivelul declarativ al unor hotarari?
In al doilea rand, daca am inteles bine, consiliul ia anumite hotarari, hotarari care sunt apoi supuse aprobarii presedintelui Trump. Asta e deja inacceptabil. Pune puterea de decizie a intregii lumi in raport de suzeranitate cu un singur om, presedintele SUA. Nu vad de ce am plati un miliard pentru asta.
E un om bolnav. Statele Unite sunt reprezentate la cel mai înalt nivel de un om al cărui comportament pune mari semne de întrebare asupra sănătății lui mintale. Vrea să desființeze totul pe această planetă și să reînființeze totul sub numele lui. E o nebunie! Uitați-vă la puterea pe care o are astăzi acest bătrân de 80 de ani cu semne de demență. Ce fel de democrație e asta? De fapt cu-i dă socoteală acest om pentru faptele lui? Își vânează cetățenii pe stradă cu trupe paramilitare. Se întâmplă în America! Dacă omul acesta mai stă trei ani va distruge foarte mult în SUA și în lume. Are declarații incontestabil iraționale. Cum să spui că Putin vrea binele Ucrainei în timp ce ăla o distruge clădire cu clădire și oraș după oraș? Vorbim de un om care peste cinci ani va fi o legumă, dar el vrea să mai candideze a treia oară în Statele Unite. Ne uităm toți la acești nebuni care joacă un teatru halucinant, dar uităm că totul se face cu viețile noastre.
Cred că politica României față de subiect este foarte bine descrisă aici…
https://www.g4media.ro/o-capodopera-de-diplomatie-romaneasca-un-spagat-perfect-executat-de-nicusor-dan-intre-sua-si-ue-peste-groenlanda.html
Probabil că domnul Marius Lazurca a ajuns din eroare în postul pe care domnia-sa îl ocupă.
Domnul Lazurcă are un background academic impecabil, nu înțeleg de ce dă cu bîta-n baltă la fel cum colega Țoiu dă cu mucii-n fasole. De la Țoiu nici nu ai la ce să te aștepți, e un fel de Guseth care a avut noroc și a trecut prin parlament cam cum și-a luat jenăralu’ Oprea doctoratul, totuși de la dl. Lazurcă poți să ai niște pretenții…
N-au experiență. Nici ND. Sărmanii de ei! Nu poți face un „om politic” dintr-un oengist amărât ( valabil și pentru Simion). Trebuie să fi făcut ceva politică la nivel mare pentru a ajunge în funcții politice înalte. Altfel nu-ți înțelegi responsabilitatea. Din neștiință poți face mari greșeli ireparabile, chiar crime. Apoi, îți mai trebuie ceva decență, moralitate și patriotism. E greu.
@cetățeanul turmentat _ „la fel cum colega Țoiu…”
Scuzați, dar nu văd legătura dintre cele trei persoane menționate în comentariul dumneavoastră.
Așa cum nu văd cu ce v-a supărat O Țoiu, care are un background academic impecabil, după cum vă place să spuneți. Și chiar are un discurs coerent și o exprimare diplomatică.
Poate i se reproșeză că nu face parte din nicio Lojă, dar cred că asta se poate trece cu vederea. Sau nu?
Poate că Ministerul de Externe al României are nevoie de oameni deosebit de bine pregătiți pentru perioada dificilă pe care lumea o traversează în prezent. Pot fi de acord cu asta.
Doar că NU ministrul de Externe îl poate cere Președintelui Republicii să mergă sau nu la evenimente externe, ci invers.
Iar Dan face ceea ce face în plan extern, reprezentând interesele României carevasăzică, sfătuit de Lazurca.
Inclusiv indicațiile pe care le dă ministrului de Externe, O Țoiu, tot la sfaturile lui Lazurca le dă.
Or, când Lazurcă deraiază prin păpușoi, spunând năzbâtiile pe care le spune, pune interesele României, adică și pe cele ale copiilor mei, în primejdie.
Desi a lucrat la Vatican, se vede că nu s-a lipit diplomația de acolo de el.
Exprimarea sa „diplomatică” seamănă mai mult cu cea a lui Dragoș Sprînceană, „emisarul special” desemnat de Ciolacu pentru a reprezenta interesele României în SUA.
Sprînceană era și el membru în nu știu ce Lojă obscură, așadar era bun de emisar special al României, chiar dacă era un țepar și avea exprimarea unui „băiat de cartier”.
Da, spre deosebire de turma de idioți de la guvern a făcut ceva școală la zi, jurnalism și științele comunicării cu masterat SNSPA (de ajuns pentru oengeuri și influensăreală, cam subțireanu pentru un ministru de externe), după care a dat-o pe oengeală pînă a reușit să se bage în politică. Să zicem că pînă aici e acceptabil, totuși, atunci cînd o telecabină cu trei români a rămas atîrnată pe cablu undeva prin Italia a apărut imediat ca să ne informeze că cei trei români au fost salvați cu succes și se află în afara oricărui pericol. Dacă asta e treabă de anvergura unui ministru de externe, s-avem pardon! Ne băgăm și noi în seamă, deh…
Opțiuni contradictorii
@Mongolul _ „Opțiuni contradictorii”
Îndrăznesc să cred că nu sunt deloc contradictorii.
Să explic…
Ele au fost cu precizie și fermitate exprimate de către domnul Marius Lazurca, consilierul pe probleme de politică externă al Președintelui Dan.
Domnia-sa a spus cu privire la [ne]participarea domnului Dan la formul de la Davos, unde se discută exact aceste subiecte, că Dan „nu umblă teleleu prin lume”.
Și Președintele României le transmite liderilor mondiali…
„Băieți, opriți-vă, fiindcă ne facem rău unul altuia”.
sunt complementare.
ue ne da banii iar america armele.
printre cele 60 de tari care au fost invitate se numara rusia si belarus.
lukasenko radiaza de fericire, putin nu radiaza, el se mai gandeste.
oare ucraina a primit invitatie?
Articol bun, nu sunt neaparat de acord cu unele opinii dar asta nu scade calitatea articolului. Cel mai bun material pe care l-ati scris pana acum. Felicitari.
Știrea moșirii unui consiliu pe bani de către Trump & ginerică este aidoma anunțului că Sile Cămătaru’ își face o bancă și caută depunători. Dacă România încearcă iar să fie slugă la doi stăpîni sau acceptă să se joace prin cartier cu bricheta și canistra cu alde Nero Americanu’, cînd se termină bîlciul s-ar putea ca să nu mai aibă pe ce să cadă cortina. Independentă și solidară, asertivă și jmekeră, România s-ar putea să ajungă ceva între Belarus și Kurdistan.
”Da, România ar trebui să se alăture Consiliului de Pace propus de președintele SUA”.
NU!!!!!!
De ce? Pentru că nimic din ceea ce provine din mintea unui bolnav mintal nu are cum să dăinuiască în timp. Nu are cum să rezolve probleme. Nu rezistă noțiunii de bun-simț.
Pentru a putea înțelege natura relațiilor diplomatice posibil a fi cultivate cu actuala administrație de la Washington nu trebuie plecat de la niște ideații abstracte și alcătuită a acrobație eclectică între diferite școli de gândire ci trebuie plecat de la evidența simplicității faptice. Trump este un magnat născut, e un dat al sorții sale, ce în virtutea educației primite din familie funcționează în paradigma win-loose. El chiar nu poate pricepe altceva, e cablat în înțelegerea ”pierde tu pentru ca să pot câștiga eu”. Un alt magnat american, mult mai potent financiar ca el dar ajuns în atare condiție prin propria-i strădanie (self made) a dat cândva o povață angajaților săi: ”Pierde bani și voi fi îngăduitor, știrbește câtuși de puțin reputația companiei și voi fi necruțător” (Warren Buffet). Ceea ce Trump face în actuala administrație este să încerce să câștige ceva de la altcineva stirbind în fiecare zi mai mult reputația Statelor Unite. Buffet nu făcea bravadă când spunea ”necruțător” ci voia să evidențieze acolo că reputația unei companii e în fapt cel mai important asset al ei. Actuala administrație americană a dus în derizoriu credibilitatea Statelor Unite iar încrederea se câștigă greu dar se poate pierde foarte repede. Statele Unite vor deconta pentru decade de acum încolo această aventură numită Trump.
Situația SUA e mai gravă din această perspectivă chiar decât a Rusiei.
Putin era un obscur atașat diplomatic în RDG, plantat apoi în funcția de prim-ministru, ce a aglutinat sub comandă unică cartelurile mafiote ce se răfuiau prin Rusia iar apoi s-a eternizat fatalmente în funcție; e și greu de aflat dacă a fost vreodată votat cu adevărat de majoritatea rușilor, deci nu se prea știe ce legitimitate are acolo.
Trump nu e venit de nicăieri, americanii îl cunoșteau bine, avea un reality show foarte mediatizat, i se știau bine reflexele despotice, lipsa de scrupule, stilul megalomanic iar americanii l-au votat în majoritate și nu o dată ci chiar de două ori, asta după asaltul asupra Capitoliului cu triumful omului-bizon. Ideea anexării Groenlandei pe orice cale, făcând inclusiv aluzie la ocupația militară, este un act literalmente de trădare cu atât mai mult cu cât Danemarca este un partener de securitate în cadrul NATO cu o conduită impecabilă. Diplomația românească nu e nevoie să trimită mesaje de susținere danezilor fiindcă ceea ce face actuala administrație americană este descalificant, este pur și simplu o rușine. Sintagma pe care onorabilul președinte al Germaniei a pronunțat-o recent în acest context (<>) va rămâne lipită ca timbrul de scrisoare pe Casa Albă pentru multă vreme de acum încolo. SUA e unreliable, părea de necrezut, dar s-a dovedit deja pe deplin și asta nu va fi reevaluat prea curând.
NU, președintele Dan nu ar trebui să accepte invitația și sper că liderii rezonabili să aibă bunăcuviința să decline în bloc invitația de aderare la acel ”Consiliu al Păcii”. Să-l lase pe Trump să se reunească doar cu Putin, Lukashenko și Orban, adică un fel de Consiliu al Troglodiților. Și NU, președintele Dan nu ar mai trebui să avanseze cu pregătirea vizitei planificate la Washington ci să găsească un bun pretext de a o amâna fără un termen precizat. Chiar nu văd ce discuții s-ar putea antama într-un bârlog al tâlharilor sau ce beneficii ar putea asta aduce României.
Cei care deplâng lipsa de asertivitate a diplomației române pot afla de aici că de pildă pentru Ghaza, guvernul român derulează un program dedicat copiilor palestinieni răniți în bombardamente pentru tratament în România și suport de integrare pentru ei și aparținători, programul fiind coordonat de dr. Raed Arafat (el însuși de origine palestiniană). Morala e că în diplomație, ca și în viață de altfel, nu e nevoie să fii neapărat gălăgios ca să faci ceva fundamental bun.
Board of peace. Articolul nu dezbate nu pune în discuție. Ce înseamnă propunerea asta?
Mulți lideri și diplomați străini sunt precauți sau critici în privința eficienței reale a acestui consiliu.
Unele țări (de exemplu, Franța) au refuzat să participe, iar altele analizează foarte atent dacă să se alăture sau nu. Un punct critic major e că locurile permanente costă 1 miliard USD.
Board of Peace a fost recunoscut în anumite contexte legate de gestionarea situației din Gaza printr-o rezoluție a ONU, dar are un mandat provizoriu și limitat. Este un mecanism politic care nu are bază. Dacă proiectezi ceva te asigur in primul rând că organizez fundamentul. Cine va face dezarmarea hamasului? Cine va organiza alegeri libere în Gaza? Cine va administra Gaza până când va fi un guvern oficial? Cine va aproviziona Gaza cu cele necesare apă , mâncare, electricitate?
Proiectul este extrem de fragil. Un mecanism de pace fără structură de implementare este, practic, un discurs, nu o politică.
Hai să luăm fiecare punct, pe rând, în mod realist:
1. Cine dezarmează Hamas?
Dezarmarea unei organizații armate:
nu se face prin declarații politice,
necesită forță coercitivă, mecanism legal, control teritorial și monitorizare internațională.
Opțiuni reale ar fi:
Israel (dar asta menține conflictul deschis),
o forță multinațională ONU / NATO / coaliție arabă, sau o combinație cu un mandat internațional clar. Fără un astfel de mandat, dezarmarea este imposibilă.
2. Cine organizează alegeri libere în Gaza?
Alegeri reale necesită: securitate totală,
instituții civile funcționale, observatori internaționali, libertate politică reală.
Niciuna dintre acestea nu există în prezent.
Fără dezarmare + administrație de tranziție, alegerile sunt imposibile sau pur formale.
3. Cine administrează Gaza până la un guvern legitim?
Modele istorice reale arată că e nevoie de:
o administrație civilă internațională (ex: Kosovo, Timorul de Est), sau o autoritate palestiniană reformată, susținută internațional,
sau un consorțiu regional (Egipt, Iordania, Arabia Saudită etc.).
Fără un astfel de aranjament, Gaza rămâne într-un vid de putere, iar vidul e umplut mereu de grupări armate.
4. Cine asigură apă, mâncare, electricitate?
Aprovizionarea presupune: control logistic,
securitate pe rute, finanțare, autoritate administrativă. Fără un administrator recunoscut și o forță de protecție, ajutoarele: sunt blocate, deturnate, sau folosite politic. Concluzia corectă:
Acest „consiliu” nu este un mecanism funcțional, pentru că: nu are mandat legal, nu are structură operațională, nu are forță de implementare,
nu are legitimitate internațională largă.
Din punct de vedere al proiectării sistemelor :
Nu poți construi etajele fără fundație.
Ce ar fi necesar pentru ca un astfel de proiect să fie real?
Un cadru minim funcțional ar include:
Rezoluție ONU cu mandat clar.
Forță internațională de securitate.
Administrație civilă de tranziție.
Program de dezarmare verificabil.
Reconstrucție și guvernanță instituțională.
Abia apoi alegeri. Fără aceste componente, vorbim de retorică politică, nu de arhitectură de pace.
Distinsă doamnă,
Vă rog mult, dacă se poate, să-mi explicați la ce anume vă referiți când scrieți: „elite autohtone”. Sper că nu faceți aluzie la „politicienii” din această țară. O elită autohtonă nu batjocorăște un popor și nu ruinează o țarâ.