Între cele „trei Turcii”: poate Yeni Parti redesena centrul-stânga turcesc?
„Cum ți-ai petrecut vacanța de vară?” este întrebarea la care răspund, de obicei, elevii atunci cînd se întorc la școală, dar pe care o auzim și noi, cei maturi. Eu mi-am petrecut vacanța de vară în Turcia. După o pauză de un an, am avut ocazia să petrec acolo aproape două luni și să observ îndeaproape schimbările din societate și din viața politică. Cei care cunosc Turcia, știu foarte bine că agenda publică a țării este rareori liniștită. Viața politică din Turcia nu are vacanță. Mai multe evenimente mi-au atras atenția și fiecare dintre ele ar putea constitui, în sine, subiectul unei analize: împlinirea a 25 de ani de la fondarea AKP, adoptarea legii din cadrul procesului „Terörsüz Türkiye” (Turcia fără terorism), summitul NATO de la Ankara din 7-8 iulie, apropierea strategică de Arabia Saudită și Pakistan prin semnarea acordului trilateral de apărare, criza și scindarea Partidului Republican al Poporului (CHP), urmate de fondarea Yeni Parti sub conducerea lui Özgür Özel.
Dintre toate acestea, două evenimente mi se par capabile să producă efecte importante asupra viitoarelor alegeri sau poate asupra configurației politice a Turciei: noua etapă a procesului „Terörsüz Türkiye” și apariția Yeni Parti. Subiectul acestei analize este apariția unui nou partid pe scena politică a Turciei, Yeni Parti și întrebarea mai dificilă pe care aceasta o ridică: asistăm doar la o nouă scindare a opoziției sau la începutul unei reconfigurări a centrului-stânga din Turcia?
De ani buni urmăresc și scriu despre politica internă și externă a Turciei, încercînd să înțeleg nu doar transformările puterii, ci și evoluția opoziției și crizele succesive prin care aceasta a trecut. Vara aceasta, evenimentul cu cel mai mare impact asupra opoziției turce a fost continuarea crizei din Partidul Republican al Poporului (CHP). După ce instanța a anulat congresul CHP din 2023, l-a îndepărtat pe Özgür Özel de la conducerea partidului și l-a readus în funcție pe fostul lider Kemal Kılıçdaroğlu, în interiorul formațiunii au apărut practic două centre concurente de putere. Özel și Kılıçdaroğlu au organizat reuniuni separate și și-au disputat atât legitimitatea politică, cât și controlul asupra structurilor partidului. Ceea ce inițial putea părea o nouă confruntare internă în CHP s-a transformat însă într-o ruptură cu efecte asupra întregii opoziții turce.
După marea ruptură din CHP și apariția Yeni Parti părerile sunt împărțite în societate. Mai mulți cetățeni turci cu care am dialogat sunt convinși că asistă la începutul unei noi etape pe eșichierul de stînga, în timp ce alții afirmă că asistă la o nouă fragmentare a stângii. Deoarece există atîtea păreri diferite, am încercat să aflu răspunsurile la cîteva întrebări, pe care le puteți lectura mai jos.
Criza opoziției din Turcia este o problemă de lideri sau de sistem?
În opinia mea, este și una și alta. Opoziția turcă a avut în ultimii ani un lider capabil să depășească granițele electoratului tradițional CHP și care s-a situat constant printre politicienii cu cele mai mari șanse într-o eventuală confruntare electorală cu Recep Tayyip Erdoğan. Este vorba despre primarul Istanbulului, Ekrem İmamoğlu, aflat în prezent în detenție.
Ani la rând, principalul partid de opoziție a fost condus de Kemal Kılıçdaroğlu. Acesta a reușit să coaguleze în jurul CHP o alianță foarte eterogenă și s-a bucurat de susținerea unei părți importante a electoratului, însă nu a reușit să transforme această susținere într-o victorie la nivel național. Imaginea sa de politician calm, conciliant și perseverent, care i-a adus inclusiv comparația cu Mahatma Gandhi și supranumele „Gandhi Kemal” nu a fost suficient pentru a-l învinge pe Erdoğan. Venirea lui Özgür Özel la conducerea CHP a schimbat vizibil dinamica partidului. Özel a adoptat un stil politic mai energic și mai confruntațional și, într-un timp relativ scurt, a devenit una dintre cele mai vizibile figuri ale opoziției. Dar experiența ultimilor ani arată că problema opoziției turce nu poate fi redusă la găsirea liderului potrivit.
Ea este și una structurală. Atunci când opoziția începe să acumuleze capital politic și să-și extindă susținerea electorală, capacitatea sa de acțiune este afectată de conflicte interne, competiții pentru conducere, fragmentare, dar și de intervenții instituționale. Victoria în marile orașe și rezultatul alegerilor locale din 2024 au demonstrat că opoziția poate câștiga. Provocarea mult mai dificilă este însă transformarea acestor victorii într-o alternativă națională coerentă, capabilă să reziste în timp.
Unul dintre cei mai avizați sociologi turci, Bekir Ağırdır, propune însă o explicație și mai profundă. În analizele sale despre transformările societății turce, el susține că problema fundamentală a opoziției nu poate fi redusă la CHP, Kılıçdaroğlu, Özgür Özel sau la alegerea unui anumit candidat. Problema este incapacitatea opoziției de a propune o nouă paradigmă politică. Societatea turcă traversează simultan mai multe crize. Oamenii nu resimt doar efectele sărăcirii și ale creșterii costului vieții, ci și sentimentul pierderii controlului asupra propriei vieți și asupra viitorului copiilor lor. În același timp, încrederea în instituții, în lege și în capacitatea politicii de a rezolva problemele cotidiene s-a erodat. Din analiza lui Ağırdır se desprinde o idee esențială pentru înțelegerea opoziției turce: nemulțumirea față de Erdoğan nu produce automat susținere pentru opoziție. La fel, faptul că grupuri sociale diferite ajung să voteze același partid sau același candidat nu înseamnă că o fac din aceleași motive. Secularii, kurzii sau conservatorii nemulțumiți pot opta temporar pentru aceeași alternativă electorală, dar pot atribui votului semnificații foarte diferite.
De aceea, simpla ecuație „Erdoğan pierde popularitate, deci opoziția câștigă” este insuficientă. Problemele economice, sentimentul de nedreptate sau nemulțumirea față de guvernare pot eroda sprijinul pentru putere, dar nu pot construi de la sine o alternativă. Pentru aceasta este nevoie de ceva ce opoziția turcă încă încearcă să găsească: o perspectivă credibilă asupra viitorului. Și atunci apare întrebarea firească: este apariția unui nou partid soluția sau este, dimpotrivă, dovada că opoziția încearcă din nou să rezolve prin lideri și structuri de partid o problemă care este mult mai profundă?
Ce înseamnă apariția Yeni Parti pentru centrul-stânga din Turcia?
Apariția Yeni Parti poate avea consecințe mult mai profunde decât simpla adăugare a unei noi formațiuni pe harta politică a Turciei. Pentru prima dată după mult timp, CHP se confruntă cu un competitor important provenit chiar din interiorul său și care revendică o parte din același spațiu politic.
CHP a purtat de-a lungul istoriei sale mai multe identități: republicană, kemalistă, seculară, naționalistă și, mai ales în ultimele decenii, social-democrată. Yeni Parti, desprins din CHP sub conducerea lui Özgür Özel, își asumă această moștenire, dar încearcă în același timp să se prezinte drept o formațiune social-democrată modernă și mai incluzivă. Programul partidului pune accent pe democrație, stat de drept, egalitate cetățenească, justiție socială și stat social, dar păstrează explicit și principiile kemaliste ale celor Șase Săgeți. Prin urmare, nu asistăm la o ruptură totală cu tradiția CHP, ci mai curând la încercarea de a o reinterpreta. Din această perspectivă, ruptura poate conduce la două evoluții opuse.
Primul scenariu este fragmentarea. CHP și Yeni Parti pot ajunge să concureze pentru segmente importante ale aceluiași electorat. În locul unei opoziții mai puternice, rezultatul ar putea fi împărțirea centrului-stânga între două sau mai multe formațiuni și diminuarea capacității sale de a construi o alternativă la AKP.
Al doilea scenariu este regenerarea. Yeni Parti ar putea reuși să se desprindă de o parte dintre limitele istorice și organizaționale ale CHP și să construiască o social-democrație capabilă să atragă nu doar electoratul secular tradițional, ci și tineri, kurzi, conservatori nemulțumiți, naționaliști democrați și alegători care nu se mai identifică puternic cu partidele existente. În acest caz, nu am asista la dispariția centrului-stânga, ci la sfârșitul monopolului exercitat de CHP asupra acestui spațiu politic. De altfel, Özgür Özel pare conștient că un partid care dorește să ajungă la guvernare nu se poate limita la electoratul social-democrat. În definirea noii formațiuni, el a reluat conceptul de „Türkiye İttifakı” („Alianța Turciei”), experimentat electoral în perioada CHP. Ideea este construirea unei alianțe sociale mult mai largi, în care social-democrații, conservatorii democrați, naționaliștii democrați, kurzii, socialiștii și liberalii să poată participa la același proiect politic. Yeni Parti se declară în favoarea democratizării, egalității cetățenești, statului de drept, justiției sociale și distribuirii mai echitabile a resurselor. Özel insistă însă asupra unui lucru care mi se pare mai important decât simpla enumerare a principiilor: un partid nou nu înseamnă automat și o politică nouă. Schimbarea numelui și a structurii organizaționale nu este suficientă dacă formațiunea nu reușește să construiască o nouă relație între grupurile foarte diferite ale societății turce. Tocmai aici începe însă adevărata dificultate. O asemenea coaliție este mult mai ușor de imaginat decât de construit.
În volumul său recent Üç Kutuplu Türkiye (Turcia tripolară), marele scriitor turc Zülfü Livaneli susține că vechea diviziune politică dintre dreapta și stânga nu mai este suficientă pentru a explica societatea turcă. În locul ei s-au consolidat trei poli identitari: politica construită în jurul religiei, mișcarea kurdă și naționalismul turc. Livaneli atrage atenția că asemenea clivaje sunt mult mai greu de depășit decât divergențele privind economia sau politica externă, deoarece ating identități religioase, etnice și naționale formate în timp. Privită prin această lentilă, principala provocare pentru Yeni Parti nu este să demonstreze că este „mai de stânga” sau „mai social-democrată” decât CHP. Adevărata provocare este să găsească un limbaj politic capabil să traverseze aceste linii de fractură. Întrebarea la care ar trebui să găsească răspunsul Yeni Parti este: „Poate un alegător secular din İzmir, un alegător kurd din Diyarbakır, un conservator nemulțumit din Anatolia și un tânăr naționalist să se recunoască nu doar temporar în același candidat, ci într-un proiect politic comun?” Aceasta este marea miză a „Alianței Turciei”: nu simpla adunare a unor voturi diferite, ci transformarea unor grupuri sociale și identitare foarte diferite într-o coaliție politică durabilă.
Mai există un centru – stânga în Turcia în sensul clasic al termenului?
Competiția politică din Turcia nu s-a suprapus niciodată perfect peste axa europeană clasică stânga–dreapta. Religie și secularism, identitate turcă și identitate kurdă, naționalism, centralizare și democratizare, raportarea la Occident sau, mai recent, poziționarea față de Erdoğan sunt clivaje care traversează permanent diferențele ideologice și economice.
De aceea, același alegător turc poate susține politici economice pe care le-am considera „de stânga”, poate fi conservator în plan cultural, naționalist în problema kurdă și, în același timp, adversar al lui Erdoğan. În ce categorie politică îl plasăm? Și, mai important, ce partid poate transforma toate aceste preferințe aparent contradictorii într-un vot? Cred că aici se află una dintre marile provocări ale centrului-stânga turcesc. Baza electorală pentru o stângă modernă există în Turcia. Ceea ce lipsește încă este formula politică prin care secularii, social-democrații, tinerii, kurzii și conservatorii nemulțumiți să nu voteze doar temporar același candidat, ci să se recunoască într-un proiect comun.
Istoria ne arată că stânga turcă a cunoscut momente importante de mobilizare, fără să reușească însă să le transforme într-o hegemonie politică durabilă. Excepția cea mai importantă este perioada lui Bülent Ecevit. Sub conducerea sa, CHP a încercat să se desprindă de imaginea unui partid al statului și al elitelor și să se apropie de muncitori, țărani și categoriile populare prin formula ortanın solu („stânga centrului”). La alegerile din 1977, CHP a obținut peste 41% din voturi, cel mai bun rezultat al său în perioada multipartidistă. Experiența Ecevit demonstrează că un centru-stânga cu bază socială largă a fost posibil în Turcia. Demonstrează însă și cât de dificil a fost ca acest succes să devină unul durabil.
Există mai multe explicații la întrebarea de mai sus. Modernizarea Turciei a fost inițiată în mare măsură de sus, prin statul republican și elitele kemaliste. CHP, partidul fondator al Republicii, a fost asociat mult timp nu cu o mișcare socială venită de jos, ci cu statul, administrația, birocrația și elitele urbane educate. Pentru o parte a populației conservatoare din Anatolia, „stânga” și CHP au ajuns astfel să fie asociate mai degrabă cu elitele și controlul exercitat de stat decât cu egalitatea socială.
Relația cu religia a accentuat această distanță. Unele dintre politicile seculariste ale Republicii și, ulterior, restricțiile privind manifestarea religiei în spațiul public au contribuit la percepția, în rândul unei părți a electoratului conservator, că secularismul nu însemna doar separarea religiei de stat, ci și limitarea vizibilității oamenilor religioși. Dreapta conservatoare a exploatat politic această percepție cu mult mai mult succes decât a reușit stânga să o depășească.
Stânga turcă nu a fost însă doar incapabilă să-și extindă suficient baza socială, ea a fost și slăbită prin intervențiile statului. Loviturile și intervențiile militare, în special cele din 1971 și 1980, au afectat profund partidele și organizațiile socialiste, sindicatele, presa de stânga și mediile intelectuale. După lovitura de stat din 1980, numeroși activiști au fost arestați, torturați, obligați să plece în exil (Zülfü Livaneli, menționat anterior) sau excluși pentru perioade îndelungate din viața publică. Contextul Războiului Rece a contat la rândul său. Turcia, membră NATO și stat aflat la frontiera Uniunii Sovietice, a dezvoltat un puternic discurs anticomunist. Stânga putea fi astfel prezentată nu numai ca o amenințare la adresa proprietății sau a ordinii politice, ci și ca apropiată de Moscova și ostilă religiei într-o societate predominant conservatoare.
La toate acestea s-a adăugat problema kurdă, care a complicat și mai mult raporturile din interiorul stângii. O parte a electoratului kurd a rămas apropiată de CHP și de tradiția republicană seculară, în timp ce o altă parte s-a orientat către formațiunile politice care au pus în centrul programului lor identitatea, limba și drepturile kurzilor. În același timp, poziționarea față de problema kurdă a creat permanent tensiuni între dimensiunea social-democrată și cea naționalistă a centrului-stânga turcesc.
Toate acestea ne readuc la ideea lui Zülfü Livaneli: în Turcia, religia, naționalismul și identitatea kurdă pot cântări electoral mai mult decât apartenența de clasă. Tocmai de aceea, provocarea Yeni Parti nu este doar să formuleze politici economice de centru-stânga, ci să construiască o identitate politică suficient de largă încât să traverseze aceste clivaje fără să-și piardă propria coerență.
O ultimă întrebare: Poate Yeni Parti să transforme opoziția într-o alternativă?
În această vară, AKP a împlinit 25 de ani de la înființare. Am avut ocazia să urmăresc în Turcia manifestările organizate cu această ocazie și entuziasmul membrilor și simpatizanților partidului. Un sfert de secol de existență și aproape 24 de ani de guvernare reprezintă, indiferent de opțiunea politică a celui care privește fenomenul, o performanță care spune ceva esențial despre capacitatea AKP de a construi și menține o relație durabilă cu o parte importantă a societății turce.
Tocmai de aceea, întrebarea „De ce este atât de greu să învingi AKP?” nu poate avea un singur răspuns. Avantajele acumulate de un partid aflat la guvernare de peste două decenii, accesul la resurse, influența asupra instituțiilor și spațiului mediatic sau transformările sistemului politic sunt importante. Dar există și cealaltă parte a ecuației: incapacitatea opoziției de a transforma nemulțumirea existentă în societate într-un proiect politic comun și durabil.
Aici se întâlnesc, cred, cele două perspective care au traversat această analiză. Sociologul Bekir Ağırdır avertizează că nemulțumirea față de Erdoğan nu produce automat susținere pentru opoziție și că societatea are nevoie de o perspectivă credibilă asupra viitorului. Scriitorul Zülfü Livaneli ne amintește, prin imaginea unei Turcii tripolare, cât de dificil este să construiești un asemenea proiect într-o societate traversată de clivaje identitare profunde. Adevăratul test pentru Özgür Özel și Yeni Parti va fi „Alianța Turciei”. Ar putea oare un asemenea proiect să-i aducă împreună pe seculari și conservatori, pe turci și kurzi, pe social-democrați și naționaliști democrați, nu doar pentru a vota împotriva lui Erdoğan, ci pentru a susține aceeași viziune asupra Turciei de după Erdoğan?
Dacă noua formațiune va reuși să transforme grupurile sociale foarte diferite care își doresc schimbarea într-o coaliție politică durabilă, ruptura din CHP ar putea marca începutul unei reconfigurări profunde a centrului-stânga din Turcia. Dacă nu, se va confirma încă o dată problema identificată de Ağırdır: opoziția poate schimba lideri, nume și structuri fără să găsească neapărat noua paradigmă politică de care are nevoie.
În definitiv, problema Yeni Parti nu este doar să-i convingă pe turci că Erdoğan poate fi înlocuit. Problema este să-i convingă că pot construi împreună ceea ce vine după Erdoğan.
