Peste doar câteva zile, pe 7 și 8 iulie, liderii celor 32 de state aliate se reunesc la Ankara pentru al 36-lea summit NATO, al doilea găzduit de Turcia, după cel de la Istanbul din 2004. Mark Rutte, secretarul general al alianței, a anunțat deja că Ankara trebuie să fie un summit al „livrării și implementării”, al trecerii de la promisiuni la fapte, după angajamentul asumat anul trecut la Haga de a aloca 5% din PIB pentru apărare. În spatele acestui limbaj de lemn stă transformarea structurală a alianței, pe care Pentagonul a botezat-o deja prin vocea lui Elbridge Colby, subsecretarul pentru planificarea apărării a SUA, drept „NATO 3.0”, definită drept o alianță în care europenii preiau conducerea apărării convenționale a continentului, în timp ce America păstrează, deocamdată, doar umbrela nucleară.
Timp de decenii am trăit în îmbrățișarea caldă, chiar dacă uneori sufocantă, a garanțiilor americane de securitate. La București, Varșovia sau Tallinn, NATO a jucat întotdeauna rolul unei ancore civilizaționale, dar și pe acela al asigurării ultime că tragediile secolului XX nu se vor mai repeta așa ușor. Dar în timp ce delegațiile aliate își fac bagajele pentru Ankara, trebuie să recunoaștem că un fior rece străbate prin cam toate cancelariile europene legat de ce se va întâmpla la summit. Unul care nu are nicio legătură cu canicula anatoliană.
Încă din ianuarie, la Davos, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, avertiza că „nostalgia nu va aduce înapoi vechea ordine globală” și vorbea despre necesitatea unei „noi independențe europene”, independență tradusă prin cheltuieli de apărare care se îndreaptă spre 800 de miliarde de euro, o mobilizare industrială, pentru reînarmarea continentului. Pe scurt, o Europă care, în sfârșit, își plătește singură facturile de securitate. Pentru un analist român ca mine, subtextul acestor mesaje era însă ușor diferit încă de pe atunci. Mesajul de la Davos al lui von der Leyen reprezintă o recunoaștere a faptului că epoca externalizării costurilor securității noastre către SUA s-a încheiat. Pax Americana se destramă, iar în vidul astfel creat s-a declanșat o competiție acerbă pentru ceea ce ar trebui să o înlocuiască.
Summitul de la Ankara este, în acest sens, dominat de o dezbatere despre însăși natura alianței. De la șocanta revenire la putere a lui Trump, în ianuarie 2025, trei viziuni distincte privind „europenizarea” NATO par să se fi cristalizat în Europa. Le-am putea numi Consolidare, Complementaritate și Substituție. Fiecare oferă o teorie diferită a puterii, o evaluare diferită a prezenței americane pe continent și, mai ales, un viitor diferit pentru statele de pe flancul (sau frontul, dacă vrem să fim mai duri) din estul continentului.
De la marginea continentului
Pentru a înțelege aceste viziuni, trebuie mai întâi să înțelegem geografia politică a continentului. În Europa de vest, autonomia strategică este adesea un exercițiu pur intelectual. Deseori, nimic mai mult decât un proiect de afirmare identitară sau de politică industrială. În estul continentului, însă, ea poate fi și este deseori înțeleasă drept o chestiune de viață și de moarte pentru regimurile democratice din aceste țări. Teza pe care o aud frecvent în cancelariile de pe flancul estic este că noi nu ne permitem luxul de a privi NATO drept o relație „negociabilă”. Pentru noi, NATO este singurul lucru care stă între suveranitate și subjugarea sub talpa ursului rusesc.
De aceea prima viziune, pe care am putea-o numi „Consolidare”, își găsește cei mai fervenți susținători printre națiunile Formatului București 9. Această viziune tratează europenizarea ca pe o încercare disperată de a-i menține pe americani interesați de securitatea regiunii. Logica sub care operează această viziune este una mai degrabă tranzacțională și realistă. Cu alte cuvinte, dacă vrem ca Statele Unite să rămână, trebuie să facem în așa fel încât să le fie rentabil să rămână.
Mark Rutte a devenit marele preot al acestei ortodoxii. Replica sa din ianuarie, prin care le transmitea celor care visează la o apărare a UE să „viseze în continuare” („keep dreaming”), nu trebuie văzută, cred, ca o scăpare. A fost, mai presus de orice, expresia unei viziuni particulare pentru arhitectura de securitate a continentului. Iar faptul că același Rutte vorbește acum, în ajunul summitului, despre „livrare și implementare” arată perfect logica acestei școli de gândire, care se concentrează pe alocarea de mai mulți bani și mobilizarea a unei mai mari capacități de producție militară, dar strict în interiorul cadrului NATO, cu SUA ca ancoră centrală. Pentru consolidaționiști, dacă îi putem numi astfel, fie ei Donald Tusk la Varșovia sau Mark Rutte la Bruxelles, simpla natură a războiului contemporan, așa cum îl vedem desfășurându-se în Ucraina, face din autonomia europeană o fantezie, poate chiar una potențial periculoasă. Ne lipsesc capacitățile de transport aerian strategic, capabilitățile de informații, supraveghere și recunoaștere (ISR) și, cel mai grav, profunzimea nucleară necesară pentru a descuraja singuri Moscova.
Din perspectiva unui planificator din Ministerul Apărării Naționale de la București, de pildă, calculul pare destul de simplu. Duplicarea structurilor de comandă ale NATO în interiorul UE poate fi de-a dreptul periculoasă, nu doar risipitoare, pentru că riscă să decupleze Europa de umbrela nucleară americană. Viziunea consolidaționistă pledează, așadar, pentru creșteri masive ale cheltuielilor europene de apărare, dar strict în interiorul unei anumite înțelegeri a cadrului NATO. Cumpărăm echipament american pentru a asigura interoperabilitatea, așa cum România a făcut și probabil va continua să facă; găzduim trupe americane pentru ca ele să servească drept „tripwire deterrence”; și evităm orice retorică politică ce i-ar putea oferi unui Washington „izolaționist” vreun pretext de a pleca din zonă. Cu alte cuvinte, este vorba despre a face mai mult, dar nu neapărat de a prelua vreun rol de leadership de la partenerul american.
Aceasta îmi pare a fi, mai presus de orice, o strategie de „ancorare” solidă a angajamentului și liderului american și de complicare a oricărei tentative de abandonare a țărilor de pe flancul de est de către SUA. Este, din această perspectivă, o încercare disperată de a-l lega pe Gulliver cu mii de lanțuri de integrare logistică și financiară astfel încât să-i fie greu și neprofitabil să își întoarcă privirea de la soarta acestei regiuni și a țărilor ce o compun.
Cred însă că această viziune suferă și de un defect mai degrabă tragic. Această viziune presupune că o eventuală retragere americană este bazată strict pe un calcul rațional cost-beneficii, care poate fi influențat printr-o schimbare de comportament sau prin oferirea de „stimulente” (a se citi Doicești, coridorul vertical, etc) mai bun al europenilor. Procedând astfel, această viziune și proponenții săi ignoră însă aproape complet posibilitatea ca schimbarea de la Washington să nu fie despre bani, ci despre o reorientare fundamentală a interesului național american dinspre Europa spre Indo-Pacific, așa cum reiese destul de clar din Strategia de Securitate Națională și din Strategia de Apărare Națională publicate în iarna ce tocmai a trecut. Din această perspectivă, revizuirea posturii de forțe din Europa, anunțată recent de Pentagon, nu face decât să confirme direcția ideologică și strategică. Iar dacă asta este adevărat, atunci putem noi să facem vrute și nevrute, să depunem eforturi supraomenești, dar dacă SUA decide să plece, sunt șanse slabe să schimbăm o reorientare strategică bazată nu pe o analiză de cost-beneficiu ci pe baze geopolitice globale (legate de China și de polul economiei globale care s-a mutat din Atlantic către Pacific) și potențial ideologice. Nimic din ce vor face esticii sau vesticii Europei nu are vreo șansă reală de a schimba acest lucru, din perspectiva mea. Putem doar să amânăm, cu costuri potențial prohibitive, deznodământul deja anunțat de la Washington.
Compromisul de la Bruxelles
Dacă consolidarea este strategia statelor de pe flancul estic, complementaritatea pare să fie strategia centrului pragmatic. Aceasta pare să fie viziunea Berlinului, a Comisiei Europene și a atlantiștilor moderați care populează think tank-urile bruxelleze. Este o strategie de hedging născută din constatarea că, deși căsnicia cu America pare să eșueze, un divorț ar putea fi prea scump pentru a fi luat în calcul.
Cei care susțin o europenizare a NATO în termeni de complementaritate argumentează că Europa trebuie să își construiască propria capacitate nu pentru a înlocui NATO, ci pentru a o salva. Sau măcar pentru a nu rămâne complet cu pantalonii în vine dacă americanii decid totuși să plece. Aceasta a fost esența discursului de la Davos al lui von der Leyen din ianuarie și a poziției Comisiei în drumul spre Ankara. Nu o ruptură, ci un viitor în care UE acționează ca un „pilon european” în interiorul alianței, adică o Europă capabilă de acțiune autonomă în vecinătatea apropiată (Balcanii, Africa de Nord, poate o criză limitată în Est), dar bazându-se pe SUA drept asigurator de ultimă instanță.
Trebuie să recunosc că această viziune este seducătoare pentru mintea birocratică europeană pentru că oferă o soluție tehnică unei probleme politice. Ea se concentrează pe inițiative precum Fondul European de Apărare (EDF), Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO) sau, mai recent, programul SAFE, pentru a depăși și rezolva problemele legate de fragmentarea industriei europene de apărare, printre altele. Și trebuie să recunoaștem că, cel puțin din perspectiva mea, logica acestei viziuni este destul de convingătoare. O Europă care își poate construi propriile tancuri, își poate coordona propria logistică de apărare și își poate comanda propriile grupuri de luptă este un partener mai bun pentru SUA și un actor mai rezilient în absența americanilor, dacă aceștia din urmă decid să-și ia tălpășița sau să nu se implice.
Totuși, dintr-o perspectivă românească, complementaritatea proclamată de la Bruxelles pare adesea o formă fără fond. Cum zic anglofonii, proponenții complementarității „want their cake and eat it too”. Liderii de la Bruxelles sau Berlin vor să fie autonomi dar să continue să se bazeze în continuare pe sprijinul american. Perspectiva complementaristă vrea să construiască redundanțe strategice, ceea ce este bine, dar mi se pare că tinde totodată să ocolească întrebările dificile legate de lipsa voinței politice și de neîncrederea dintre europeni. Cu alte cuvinte, Comisia vrea să construiască o mașinărie militară similară unei superputeri dar fără sistemul politic nervos care să o dirijeze.
Mai mult, mulți decidenți din estul Uniunii Europene, inclusiv noi, românii, pot suspecta că viziunea complementarității promovată de Comisie, Berlin și alții nu este decât o altă formă de promovare a protecționismului industrial franco-german. Când liderii francezi sau germani vorbesc despre „suveranitate europeană”, ce auzim cu adevărat este că trebuie să cumpărăm tancuri germane și avioane franțuzești. Din această perspectivă, est-europenii pot fi pe bună dreptate precauți în a schimba o dependență de securitate față de Washington (care are un track record respectabil) cu o dependență industrială de Paris și Berlin (care au un întreg istoric de ezitări strategice în raport cu Rusia). În același timp, trebuie să recunoaștem și că este chiar greu de crezut că avem vreo alternativă la această dependență industrială de Franța și Germania, având în vedere dimensiunea industriilor de apărare și a know how-ului tehnologic pe care îl dețin. Asta pe lângă faptul că nu este ca și cum central și est-europenii n-ar fi deja foarte dependenți de industriile, centrele de producție industrială și manufacturieră și lanțurile de valoare adăugată controlate și dirijate de la Berlin și Paris. Fără industria germană, economia și industria românească ar dispărea de pe harta economică a lumii. Suntem complet dependenți de bunăstarea economică a Franței și Germaniei. Iar această dependență este, încă, din păcate, foarte asimetrică.
Pariul francez
Apoi există a treia viziune, cea care provoacă cea mai mare anxietate la Varșovia și la București, cea care proclamă substituția ca principiu central pentru securitatea europeană.
Aceasta este o opțiune radicală. Câștigând rapid teren la Paris și în unele aripi „suveraniste” ale comunității de gânditori strategici europeni, viziunea substituționistă susține că era atlantică s-a încheiat. Argumentul cel mai des auzit este că SUA nu mai sunt și nu mai pot fi de încredere ca asigurator de securitate pentru europeni. Concentrată din ce în ce mai mult pe competiția cu China, polarizată intern și tot mai tranzacțională la nivel extern, SUA nu mai este ce a fost și nu va mai reveni la cum a fost indiferent de cine va ajunge la Casa Albă. Toate acestea sunt, evident, adevărate! Prin urmare, teza propusă de proponenții acestei viziuni este că Europa trebuie să se pregătească să înlocuiască SUA în întregime.
Replica lui Charles Michel la adresa lui Rutte, din ianuarie 2026, cum că „Donald Trump is not my daddy”, poate fi văzută drept o expresie emoțională a acestei viziuni. Viziunea substituționistă, așa cum a fost ea exprimată și reiterată de Emmanuel Macron, cere un spectru complet de capabilități suverane pentru Europa, inclusiv cele de comandă și control autonome, informații satelitare independente și, probabil cel mai controversat, o descurajare nucleară europenizată sub comandă franceză.
Oferta lui Macron de a deschide un dialog privind rolul descurajării nucleare franceze în securitatea europeană este poate cea mai semnificativă evoluție strategică din ultimele decenii, din acest punct de vedere. Pentru prima dată, o putere europeană sugerează serios că ar putea extinde o umbrelă nucleară asupra continentului. Pentru substituționiști, acesta este singurul drum logic pe care UE îl poate urma, având în vedere diagnosticul pe care îl oferă legat de viitorul comportamentului american față de Europa. Cu alte cuvinte, dacă Articolul 5 este condiționat de toanele unui președinte american impredictibil, atunci el nu mai este deloc o garanție în care te poți încrede. Europa trebuie, așadar, să dețină ea însăși propriile capabilități, trebuie să substituie tot ce îi oferă o americă care devine nedemnă de încredere.
Nu pot să neg că pentru un susținător al proiectului european ca mine, această viziune francofonă este foarte atractivă. Asta pentru că vorbește despre o demnitate și o maturitate care, cred că poate accepta oricine, i-au lipsit mult timp Europei. De ce trebuie să depindă 450 de milioane de europeni bogați și educați de alegătorii din Pennsylvania pentru siguranța lor? Nu putem nega că există o anumită noblețe în ideea că ar trebui să stăm pe propriile noastre picioare.
Dar în același timp trebuie să recunoaștem și că limitările foarte vizibile ale unei astfel de viziuni sunt de-a dreptul paralizante pentru cineva venit dintr-o țară ca România. Mai întâi avem o problemă legată de încredere. A schimba o umbrelă nucleară americană cu una franceză cere un salt de încredere pe care Europa de est nu este pregătită să-l facă. Statele Unite au petrecut optzeci de ani demonstrându-și angajamentul față de securitatea europeană. Franța a petrecut o bună parte din acest timp apărându-și cu gelozie independența și flirtând cu „dialogul strategic” cu Moscova. Ar pune, oare, în pericol un președinte francez Lyonul pentru Vilnius dacă apare riscul unui atac nuclear? Nu sunt atât de sigur. Dar adevărul este că sunt la fel de nesigur dacă un președinte american ar risca cu adevărat să vadă Chicago sau New York-ul distrus de o bombă nucleară pentru a apăra Varșovia sau Bucureștiul.
În al doilea rând, calendarul implementării unei viziuni substituționiste nu răspunde provocărilor și nevoilor urgente din punct de vedere strategic. Construirea capabilităților pe care le vizează substituționiștii ar dura două decenii și ar costa trilioane de euro. Iar mesajul pe care îl auzim recurent de la analiștii militari ai NATO și ai statelor membre de pe flancul estic este că nu avem atâta timp la dispoziție. Rușii se reînarmează acum. Criza este imediată. A semnala astăzi o mișcare spre substituție ca direcție de acțiune unică înseamnă a demonta arhitectura de securitate existentă înainte ca cea nouă să fie construită.
Angoasele tranziției
Aceste trei viziuni sunt deja omniprezente în dezbaterile europene cu privire la securitate și apărarea continentului, creând în interiorul alianței tensiuni pe care adversarii noștri abia așteaptă să le exploateze. La Ankara, ele vor sta, nespuse, în spatele fiecărui paragraf din declarația finală.
Tensiunea este vizibilă în luptele privind achiziția de echipamente militare din țări terțe din SAFE, unde statele estice s-au bătut să își păstreze accesul la armamentul american, britanic și sud-coreean, în timp ce Franța a împins clauze de tip „Buy European”. Este vizibilă în dezbaterile privind structura de comandă de la SHAPE, unde planificatorii alianței se chinuie să lege planificarea strategică a NATO cu embrionarele state-majore militare ale UE. Și este vizibilă, într-un mod aproape ironic, chiar în cazul Turciei, unde ministrul turc de externe, Hakan Fidan, spunea recent că nimeni nu își mai poate permite să funcționeze „pe pilot automat”, cu o singură alianță drept unic principiu organizator. Dacă și turcii, multă vreme proponenții consolidări NATO vor să își diversifice formatele de securitate și apărare, susțin modele alternative, atunci e clar că status quo-ul nu mai este sustenabil.
În termeni gramscieni, asistăm la un interregnum în arhitectura de securitate și apărare a Europei. Ca român, sunt pus într-o poziție aproape imposibilă. Pe de o parte, achiesez la viziunea consolidaționistă promovată de mulți decidenți de pe flancul estic, inclusiv cei români, pentru că vreau ca americanii să rămână, status quo-ul să nu se schimbe, iar certitudinile ultimelor trei decenii să reziste. Aș vrea sincer să cred că, dacă vom cumpăra destule F-35 și vom atinge țintele de 5% din PIB, Washingtonul ne va iubi din nou.
Dar evoluțiile politice și militare recente îmi spun că substituționiștii, cu toată aroganța lor, au identificat corect traiectoria istorică pe care ne aflăm. Statele Unite se schimbă. Lumea se schimbă. O Europă care nu se poate apăra singură este o anomalie istorică pe care revenirea competiției dintre marile puteri o corectează chiar sub ochii noștri.
Unde vom ajunge? Dacă ar fi să privim istoria dintr-o perspectivă dialectică, de sorginte hegeliană, atunci răspunsul puțin prea simplu este că vom ajunge la o sinteză a acestor trei viziuni. Ca mai mereu în istorie, viitorul arhitecturii de securitate europeană va fi definit de elemente prezente în acestei trei viziuni distincte. Dar puterea instituțională, capacitatea de a răspunde mai bine la provocările ce vor veni și factori total aleatorii vor determina, cel mai probabil, în ce proporție vor fi reprezentate ideile acestor trei perspective în viitoarea arhitectură de securitate a Europei. Am putea ajunge, foarte posibil, ca pe termen scurt să aibă succes de cauză consolidaționiștii, pe termen mediu complementariști, iar pe termen lung substituționiștii. Totul va depinde de ce se întâmplă atât la marginea Europei dar și în interiorul națiunilor ce o compun.
