În timp ce lumea aleargă cu viteza Formulei 1, adaptându-se din mers la revoluții tehnologice, administrația publică din România rămâne o frână istorică. Paralela dintre noul val de performanță globală și imobilismul politic de la București scoate la iveală o realitate crudă: costul lipsei noastre de reformă structurală ne împinge, cu fiecare secundă, mai aproape de marginea prăpastiei financiare.
Italianul Kimi Antonelli tocmai a devenit cel mai tânăr campion mondial din istoria Formulei 1, la doar 20 de ani și 68 de zile. Înaintea lui, recordul fusese deținut de Sebastian Vettel, germanul care cucerea primul său titlu la vârsta de 23 de ani și 134 de zile. Este evident că lumea se îndreaptă spre performanțe tot mai spectaculoase, la vârste tot mai fragede. Talentul, munca enormă și antrenamentele la standarde tehnologice tot mai înalte contribuie direct la acest trend.
În cazul Formulei 1, mai există însă o explicație: schimbarea tehnologică majoră a mașinilor de curse. Acestea au în prezent o parte însemnată de motor electric, transformând radical dinamica vehiculului. Doar că nu toți piloții se pot adapta la noile standarde. Cei mai în vârstă resimt din plin dificultățile de adaptare. Tânărul italian are tocmai avantajul de a avea mai puțină experiență pe vechile modele – un ecart care s-a transformat, paradoxal, într-un atu major pentru el.
Lumea se schimbă rapid și radical. Este bine sau rău? Ca oriunde, vor exista unii care câștigă și alții care pierd. Dincolo de asta, contează doar că schimbarea este deja aici și dă peste noi în fiecare secundă. Suntem în stare să ne adaptăm sau rămânem încremeniți într-un proiect mort?
Priviți spre harta de acasă. România păstrează aceeași organizare teritorială de aproape 60 de ani: 41 de județe, peste 3.200 de Unități Administrativ-Teritoriale (UAT) și nu mai puțin de 7 primării în București. Hrănim o armată de aproape o jumătate de milion de funcționari publici. În lumea largă, informatizarea și inteligența artificială contribuie enorm la simplificarea birocrației și la reducerea costurilor. La noi, deși ne confruntăm cu o reducere semnificativă a populației din localitățile mici și cu o concentrare a acesteia în zone viabile economic, refuzăm realitatea. Păstrăm toate cele 3.200 de localități într-o înghețare în alt timp istoric. Ba chiar bifăm „evoluții” de secol XXI în stil pur dâmbovițean: Parlamentul votează declararea orașului Voluntari ca municipiu. Exact ce ne lipsea!
Fără îndoială, clasa politică va găsi oricând argumente pentru a ne menține administrația la nivelul jumătății secolului trecut. Există însă un detaliu ignorat complet de public și de decidenți, deși cifrele sunt de-a dreptul înspăimântătoare. Anul acesta a marcat depășirea pragului critic de 60% din PIB pentru datoria publică, aducând la pachet o povară colosală a dobânzilor: 3% din PIB în acest an și un prognozat 3,5% din PIB pentru anul viitor.
Dar prognoza pentru 2027 nu ia în calcul nici tendința generală de creștere a ratelor de dobândă, nici riscul iminent ca, în absența unei reduceri reale a deficitului bugetar, România să-și piardă statutul de țară „recomandabilă investițiilor” (investment grade). Costul unei asemenea retrogradări este greu de imaginat.
În momentul de față, rata dobânzii plătită de România la titlurile de stat pe 10 ani se situează la un nivel alarmant de 7,2%. Prin comparație, Ungaria se împrumută la 6,4%, iar Polonia la 5,5%. Fiecare punct procentual de dobândă plătit de statul român echivalează cu o gaură de 8,45 miliarde de lei din buget. Suma va continua să crească sufocant dacă nu vor fi adoptate politici macroeconomice capabile să reducă povara datoriei.
Semnalul de alarmă este teribil. Politicienii ar trebui să caute intens căi de reducere a deficitului pentru a permite economiei să respire financiar. În schimb, ministerele au găsit de cuviință să ceară rectificări și creșteri de cheltuieli de aproximativ 60 de miliarde de lei până la finele anului – adică exact echivalentul plăților de dobânzi pe un an întreg. O asemenea responsabilitate ministerială mai rar ne-a fost dat să vedem.
Se vehiculează la nivelul Guvernului o așa-numită reorganizare administrativ-teritorială, dar una gândită astfel încât să nu deranjeze pe aproape nimeni: ar dispărea vreo 400 de localități – cele cu sub 1.000 de locuitori. În realitate, impactul ar fi aproape zero. Este drept, în aceste comune, veniturile proprii nu acoperă probabil nici măcar cheltuielile de încălzire a primăriei. Şi aşa, vorbim despre un efort de ajustare administrativă uriaș pentru o reducere de costuri neglijabilă.
Nu de surogate avem nevoie, ci de măsuri urgente. Tăierea cheltuielilor cu aparatul administraţiei publice reprezintă singura direcție rezonabilă pentru ajustarea deficitului în anii următori, iar acest lucru nu se poate realiza prin modificări cosmetice pe hartă. Cealaltă componentă vitală ar fi îmbunătățirea colectării impozitelor, într-o țară în care evaziunea fiscală atinge cifre amețitoare, depășind 10 miliarde de euro anual. Dar, până acum, puținele măsuri de combatere par să ocolească strategic marea evaziune, cea care secătuiește cu adevărat resursele țării. Cât despre a folosi cu adevarat tehnologii de vârf pentru a depista şi a combate marea evaziune, ce să mai vorbim!
Suntem periculos de aproape de marginea prăpastiei. Dacă facem pasul în gol, nu va exista nicio salvare pentru mulți ani de acum încolo. Și, cu siguranță, nicio blană de șinșilă nu va putea amortiza prăbușirea.
