Rândurile de mai jos reprezintă un fragment din volumul de memorii aflat în pregătire. Ca istoric și fost ofițer de infanterie participant la misiunea ISAF, am încercat să aștern pe hârtie nu doar cronica unor luni de privațiuni și tensiune pe front, ci și o reflecție asupra modului în care realitatea brutală a deșertului se ciocnește cu teoriile din cărțile de istorie. Ofer acest text publicului Contributors ca o avanpremieră a unei experiențe care ne-a marcat definitiv generația. Astăzi, din postura de profesor în învățământul preuniversitar, privesc în urmă la praful afgan ca la o lecție unică despre timp, datorie și supraviețuire.
Spre necunoscut
Dincolo de zidurile de pământ ale micii noastre baze din Afganistan, deșertul se întindea ca o imensitate selenară. Pământul din jur era stropit de sângele atâtor cuceritori ai anticei Bactria. Anakiteios, fiul lui Zeus își construise o cetate ale cărei ziduri în ruină acum, străjuiau împrejurimile. Ținuturile aspre îl învățaseră și pe el lecția dură a războiului fără fronturi. Dar, în acea dimineață, istoria s-a redus la greutatea vestei antiglonț care îmi strivea umerii și la picăturile de sudoare care mi se scurgeau de sub casca de kevlar direct în ochi.
Blocat în starea de alertă în care ochii caută febril orice dâmb suspect de pământ, am lăsat în urmă oaza taberei. Câteva minute mai târziu, difuzorul stației radio din mașina blindată a pârâit violent. Vocea operatorului a izbucnit, gâtuită: „Am fost atacați cu IED, repet, am fost atacați!”.
Într-o dimineață rece de decembrie, locotenentul Alexandru Codrea, își strângea rucsacul de campanie, pregătindu-se pentru îmbarcare pe aeroportul militar. În jurul meu, băieții fumau țigară de la țigară, glumeau zgomotos și își verificau echipamentul. Nimeni nu vorbea despre ce lăsam în urmă; sentimentele erau amestecate și fiecare se manifesta în felul lui. Unii alegeau să privească în gol, alții își strângeau bocancii.
În acest clipe alegeam de regulă să rămân preț de câteva momente singur pentru a-mi putea aduna gândurile. Îmbarcarea în uriașul avion militar a tăiat orice punte cu casa. După două ore de zgomot asurzitor de motoare, trapa din spate s-a deschis pe aeroportul din Kandahar. Am coborât în șir indian și și primul lucru care m-a lovit a fost un val de aer cald ce contrasta teribil cu frigul pe care-l lăsasem în urmă. Era amestecat cu praful fin, omniprezent care îți intra în plămâni și printre dinți. Deasupra liniei de debarcare, trona o pancardă din tablă: Welcome to Kandahar Air Field.
Am reușit să prind câteva minute la un telefon fix. Vocea soției de la celălalt capăt al firului tremura, dar cuvintele au fost scurte, aproape tehnice – nu era timp de confesiuni. În cortul supraglomerat în care am fost cazați, intimitatea lipsea cu totul. Strigătele camarazilor m-au determinat să ies la foișorul amenajat afară, unde îi auzeam parcă în surdină pe cei care se pregăteau să plece spre casă. Ne-au întins un suc și ne-au pus pe mană primele date din teren.
– Sunteți comandant TF[1]?
– Da, le-am răspuns.
– Nu veți avea viață ușoară. Este cea mai grea funcție pentru un ofițer.
– Sunt conștient de asta. Mi-am asumat deja de mult riscul.
– Aveți noroc că acum este iarnă și mulți talibani s-au retras în Pakistan. Dar din primăvară se vor întoarce. Nu încercați să faceți pe eroii și veți termina cu toții misiunea.
Zborul spre linia frontului
Am zburat spre baza avansată la bordul unui elicopter Chinook. Aparatul a decolat violent, lăsând dedesubt o umbră uriașă care alerga spre munții golași ai Afganistanului. Se zbura cu trapa din spate larg deschisă; acolo, un mitralior supraveghea crestele. Alți doi mitraliori încadrau flancurile. Când elicopterul a intrat pe un culoar îngust printre stânci, băieții din lateral au tars câteva rafale scurte spre gura unei peșteri, pentru a descuraja orice tentativă de atac. Sunetul puternic al cartușelor de calibru 12.7 mm au șters orice alt gând. cămin pentru următoarele șase luni.
Am aterizat la poalele unui deal, într-un vârtej uriaș de praf. Baza avansată însemna doar un perimetru îngust, delimitat de sârmă ghimpată, cu alei trasate printre corturi Alaska. Veteranii ne așteptau cu bagajele făcute. Mi-am luat o cafea de la popotă, dar am aruncat-o după prima înghițitură – laptele cu gust de vanilie mi se părea o ciudățenie artificială.
Nu am apucat să termin a doua cafea, când în bază s-a declanșat alarma. Echipajele QRF (Quick Reaction Force) alergau spre mașini, echipându-se din mers. O patrulă a armatei afgane lovise un dispozitiv exploziv improvizat, la doar câțiva kilometrii de noi. În acel haos de motoare turate și strigăte, m-am repezit către comandantul patrulei:
– Vreau să vin și eu.
– Negativ, doar mâine urmează să luați în primire aria de operații, până atunci rămâne în grija noastră, zise un locotenent din trupa care pleca.
Moștenirea feudală
Dincolo de tensiunea ieșirilor din teren, viața din interiorul bazei era dictată de capriciile căpitanului Mureșan. Comandatul de companie se comporta precum un senior medieval cu șerbii săi. Ne ținea ore în șir inutil în soare, urlând la cea mai mică abatere. Când un sergent a cerut să iasă la raport, cerând o permisie de urgență din cauza unei situații grave din familie, Mureșan i-a retezat-o scurt. „Mă doare în p…de familiile voastre. Armata e pe primul loc”.
Într-o tabără de pregătire pentru misiunea din Afganistan, venise beat în fața trupei, amenințându-și subordonații cu aceeași sintagmă favorită: „O să vă f.. pe toți”. Deși ofițerii din alte unități asistaseră la scenă și și-au exprimat dezgustul, în cadrul batalionului nostru comportamentul lui grotesc era tolerat fără nicio explicație logică. În timp ce îmi schița un traseu pe hartă, folosind un limbaj de țăran analfabet, îl priveam și realizam că omului îi lipsea o doagă. Agresiv, imprevizibil și violent în gestică, își construise autoritatea exclusiv pe umilirea publică a celor mai experimentați oameni.
Ritualul ospitalității afgane
Contrastul total cu această realitate cazonă l-am descoperit în vârful unui deal din apropiere, la un post izolat al Poliției Naționale Afgane (ANP). Căpitanul Zalmay Tokhi ne-a primit în încăperea sa din beton. Ne-am așezat direct pe jos, pe niște covoare aspre, iar un subordonat de-al său ne-a turnat ceai în pahare mici. Am început o conversație cu ajutorul ajutorul „tadjimanului”, un tip tânăr, frumos și foarte cultivat. Zahin, după cum aveam să aflu mai târziu, era din zona Kabul, de la 400 de kilometri și fusese mai întâi translator pentru americani și mai apoi intrase în serviciul românilor.
Mâinile lui Zlmay Tokhi era brăzdate de straturi adânci de praf bătătorit, o dovadă fizică a fuziunii sale cu acel pământ arid. În acea încăpere, ospitalitatea nu era o convenție socială sau o ipocrizie de salon european, ci o lege biologică a supraviețuirii în deșert. Din momentul în care ai trecut pragul, ai acceptat ceaiul și ai rupt din pâinea lor, gazda devenea responsabilă cu prețul propriei vieți pentru siguranța ta. Armele rămâneau la ușă, iar deșertul ostil părea, pentru o oră, să se oprească la intrare.
[1] Task Force – echivalentul unui pluton de infanterie.
