Pe 11 martie 2026, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat solicitarea Statelor Unite de a disloca temporar avioane de realimentare, echipamente de monitorizare și comunicații satelitare pe teritoriul României, la bazele Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii, în contextul operațiunilor americane împotriva Iranului. Parlamentul a votat în aceeași zi, cu 272 de voturi pentru, după o dezbatere în care parlamentarii AUR și SOS au încercat în mod repetat să blocheze ședința. George Simion a refuzat să voteze, i-a numit pe liderii coaliției „slugoi” și a cerut ambasadorului SUA „să nu gireze regimul Nicușor Dan”. Istoric vorbind, poziția AUR a reprezentat probabil cel mai notabil și grav caz de contestare a politicii externe românești venită din partea principalului partid de opoziție din ultimele decenii.
Reacțiile din spațiul public românesc nu s-au lăsat așteptate. Pe rețelele sociale, la televiziunile de știri și în paginile publicațiilor de știri, cetățeni, comentatori și jurnaliști au criticat, susținut sau comentat decizia parlamentului și rațiunile din spatele acestei decizii. Cele mai proeminente comentarii au fost mai degrabă cele care au contestat însăși decizia de a sprijini operațiunile militare americane din Golful Persic. Alții au întrebat, deseori la fel de vehement, de ce România acceptă să servească drept platformă logistică pentru Trump, în condițiile în care acesta a retras trupe din România, a exclus țara noastră din Visa Waiver și a impus taxe comerciale țărilor europene. O trecere în revistă a acestor poziții realizată de Adevărul nota, destul de pertinent, cum că „nu acceptăm umbrela nucleară a Franței pentru a nu fi o țintă pentru ruși, dar e OK să fim țintă pentru iranieni?”
Aceste poziții pot părea, la prima vedere, drept variațiuni ale aceleiași nemulțumiri față de politica externe și de securitate a României. Însă interpretarea mea este că ar trebui să le înțelegem drept forme diferite de a contesta politica externă românească, moduri care pleacă de la premise fundamental diferite cu privire la parametrii diplomației noastre, cu implicații pentru viitorul orientării strategice a României.
Ce și Cum
În analizele precedente publicate în paginile Contributors am identificat trei curente prezente în dezbaterea actuală privind politica externă și de securitate românească. Am identificat un curent revoluționar, promovat de dreapta radicală, care propune o ruptură paradigmatică de tradiția post-comunistă a politicii noastre externe, centrată pe o orientare euro-atlantică, un curent reformist, promovat de o coaliție pestriță de oameni politici și din societatea civilă, care cere schimbarea mijloacelor fără abandonarea direcției pro-Occidentale, dar și un curent continuist, reprezentat în principal de oamenii din instituții și de partidele tradiționale, care apără menținerea status quo-ului. Însă este insuficient să știm cine contestă și ce contestă pentru a înțelege evoluțiile interne cu privire la politica externă. Modul în care aceste curente contestă contează la fel de mult, pentru că moduri diferite de contestare au efecte diferite asupra consensului de la Snagov.
Pentru a înțelege, așadar, care sunt modurile în care aceste trei curente de gândire contestă diferite elemente ale politicii noastre externe și de securitate, propun nevoia unei distincții simple între două feluri de contestare: substantivă și procedurală.
Contestarea substantivă vizează conținutul orientării strategice. Ea pune sub semnul întrebării ideile, pozițiile și obiectivele care definesc politica externă. În cazul României, aceasta înseamnă contestarea pilonilor consensului de la Snagov, precum integrarea europeană, apartenența la NATO sau parteneriatul strategic cu SUA. Actorii care practică acest tip de contestare propun o reorientare a politicii externe, fie către multi-vectorialismul de tip Georgescu sau AUR, fie către diverse forme de „diversificare” care, la o analiză atentă, implică o distanțare de structurile euro-atlantice. Mai exact, contestarea substantivă condamnă fondul și nu neapărat forma.
Contestarea procedurală, în schimb, poate accepta orientarea strategică, dar critică modul în care aceasta este pusă în practică. Ea nu pune, de cele mai multe ori, la îndoială faptul că România ar trebui să fie membră NATO, să se integreze și să rămână ancorată puternic în UE sau să mențină o relație specială cu SUA, ci protestează împotriva calității, eficacității și performanței cu care aceste relații sunt gestionate, a actului diplomatic și a instrumentelor folosite pentru a atinge acele obiective de politică externă. Cu alte cuvinte, contestarea procedurală critică forma și nu fondul.
Decizia privind accesul SUA la bazele aeriene românești a scos la iveală ambele moduri de contestare. AUR și parlamentarii PACE au contestat substantiv conținutul politicii externe, așa cum a fost el formulat de Nicușor Dan și CSAT. Critica afirmă, implicit sau explicită, că România nu ar trebui să faciliteze aceste operațiuni militare americane, nu ar trebui să fie „slugă” a Washingtonului și, potențial, ar trebui să își regândească fundamental relația cu SUA. Pe de altă parte, o serie de voci din spațiul public, inclusiv din zona liberal-progresistă și din mediul de experți, au contestat procedural decizia, din perspectiva performanței actului diplomatic și nu neapărat legat de conținutul său. Din această perspectivă, dacă România este un partener strategic al SUA, de ce această relație funcționează doar într-o singură direcție? De ce suntem chemați să oferim baze, dar nu primim Visa Waiver? De ce Trump a retras trupe din România când noi aveam nevoie de ele, dar ne cere sprijin logistic când el are nevoie de noi? Această a doua critică este legată de performanța politicii externe, nu a obiectivelor asumate.
O distincție cu nuanțe
Distincția dintre contestarea substantivă și cea procedurală nu trasează însă o separație perfectă între dreapta radicală și liberal-progresiști. Ambele tabere practică ambele moduri de contestare, dar în proporții diferite.
Dreapta radicală privilegiază contestarea substantivă, dar recurge ocazional și la contestarea procedurală. AUR a criticat, la rândul său, subfinanțarea diplomației românești, pasivitatea Bucureștiului în formatele europene, lipsa de vizibilitate a României în formatele internaționale. Însă această critică procedurală servește, de regulă, un scop substantiv de condamnare a orientării generale și a pozițiilor concrete ale României pe teme externe. Critica curentului revoluționar la adresa performanței politicii externe este instrumentalizată pentru a delegitima orientarea externă și pozițiile substantive în sine. Ironia episodului accesului american la bazele aeriene românești este revelatoare în acest sens. AUR, care s-a prezentat ani de zile ca fiind pro-Trump, s-a opus unei cereri directe a lui Trump. Aceasta demonstrează că obiectul real al contestării nu este un lider sau altul, ci orientarea pro-occidentală ca atare. Instrumentalizarea lui Trump de către actorii suveraniști a fost întotdeauna selectivă, fiind utilă atunci când poate fi îndreptată împotriva „establishment-ului” de la București, dar este abandonată când contrazice fundamentele ideologice ale curentului revoluționar.
Liberal-progresiștii, în schimb, privilegiază contestarea procedurală, dar nu sunt imuni la contestarea substantivă. Aceasta se manifestă mai ales atunci când se pune problema ierarhiei dintre cei doi piloni principali ai consensului, între UE și SUA. În contextul fracturilor transatlantice din ultimul an, o parte din vocile liberal-progresiste argumentează că România ar trebui să acorde prioritate autonomiei strategice europene în detrimentul deferenței față de Washington, sau că parteneriatul strategic cu SUA ar trebui redimensionat în raport cu integrarea europeană. Aceasta nu trebuie văzută drept o contestare a orientării occidentale în ansamblu, dar cere cu siguranță o reconfigurare a ierarhiei interne a trinității strategice care pentru multă vreme a oferit o importanță mai mare parteneriatului cu SUA decât unei integrări europene mai aprofundate, ceea ce constituie, în sine, o mișcare de contestare substantivă a politicii externe și de securitate românească așa cum o știm noi din 1995 și până recent.
Efecte opuse
Aceste două moduri distincte de contestare a politicii externe și de securitate a României, chiar dacă sunt folosite de ambele curente care contestă status quo-ul continuist, au implicații diferite pentru viitorul orientării strategice a României
Contestarea substantivă degradează pilonii ideologici și strategici ai consensului de la Snagov. Chiar și atunci când nu câștigă majorități, ea introduce în spațiul politic poziții care anterior erau excluse din sfera dezbaterii legitime. Multi-vectorialismul, neutralitatea, „diversificarea” către Rusia și China nu erau poziții discutabile în politica românească înainte de 2020. Astăzi încep să fie din ce în ce mai mult. Faptul că AUR a reușit să transforme politica externă dintr-un subiect marginal într-un subiect polarizant este, în sine, o formă de erodare accentuată a consensului, indiferent de soarta electorală a partidului. Fereastra de opțiuni de politică publică s-a lărgit deja, iar asta va avea consecințe pe termen lung pentru politica externă.
Contestarea procedurală, în schimb, consolidează consensul. Când criticii cer ca România să fie un partener mai asertiv în NATO, să investească mai mult în diplomație, să vină cu inițiative proprii la Bruxelles și să negocieze mai eficient cu Washingtonul, ei nu slăbesc cu nimic orientarea euro-atlantică a României. Din contră, ce fac este să o întărească. Prin contestarea procedurală a politicii externe, acești critici cer ca elitele politice să livreze mai bine pe promisiunile pe care le-au făcut deja. Această critică promovată în special, dar nu exclusiv, de curentul reformist, reafirmă baza ideatică a consensului de la Snagov, cerând totodată mai multă substanță și o trecere de la vorbe la fapte.
Însă consolidarea consensului de la Snagov nu este și nu poate fi automată. Ea depinde de gradul în care establishment-ul instituțional și politic de la București ia în serios această contestare procedurală și răspunde la ea prin măsuri de reformă și printr-o asertivitate constructivă mai mare și mai vizibilă. În același timp, este important de notat că cu cât frustrările legate de performanța politicii externe, frustrări care stau la baza contestării procedurale, sunt ignorate în mod repetat, dacă reformele diplomatice sunt amânate la nesfârșit, dacă reciprocitatea cu partenerii strategici rămâne o aspirație privată în loc de o poziție publică asumată a liderilor politici, atunci critica procedurală nu mai consolidează nimic. Ea se va transforma, treptat, într-o critica substantivă. Cetățenii și experții care cer de ani de zile o politică externă mai bună, mai performantă și nu o primesc vor ajunge, în cele din urmă, să pună la îndoială însăși fundațiile politicii externe românești, într-un mod substantiv.
Ce este de făcut
Traiectoria ideilor, pozițiilor și a orientării strategice euro-atlantice care fundamentează consensul de la Snagov depinde, prin urmare, de modul în care establishment-ul de la București se raportează la cele două moduri de contestare pe care le-am identificat în acest eseu. Curentul continuist promovat de establishment, pe care l-am identificat în cartografierea mea anterioară, este obiectul contestării din ambele direcții, atât dinspre dreptei radicale, care promovează un curent revoluționar, dar și cea liberal-progresistă, care împinge curentul reformist. Iar în această poziție, continuiștii au de făcut o alegere importantă. Fie aleg să trateze toată această contestare drept una și aceeași, ori aleg să diferențieze între critica care erodează bazele ideatice și politice ale politicii externe actuale și cea care îl poate întări. Până acum, reflexul dominant a fost de a le trata drept echivalente. Elitele continuiste au tendința de a trata orice critică a politicii externe ca pe o amenințare la adresa orientării strategice a țării, confundând deseori reformiștii cu revoluționarii. Acest reflex împinge contestatarii procedurali exact acolo unde nu ar vrea să ajungă, în brațele contestatorilor substantivi.
Alternativa este ca elitele guvernante de la București să recunoască public distincția, să legitimeze contestarea procedurală legată de performanța politicii externe românești și să o canalizeze productiv.
Concret, acest lucru înseamnă câteva lucruri:
În primul rând, să arate mai multă deschidere la idei și critici din exteriorul sistemului. Am scris în repetate rânduri despre cultura instituțională exclusivistă din MAE care limitează producția de expertiză utilă doar la actorii afiliați instituțiilor strategice. Dacă contestarea procedurală consolidează fundația ideatică și politică stabilită la Snagov, atunci establishment-ul român are nevoie de canale instituționale prin care aceasta să intre în procesul decizional, inclusiv prin mecanisme consultative tratate onest și nu doar ca exerciții de PR, așa cum pare să fie cazul în acest moment, audieri parlamentare regulate privind performanța politicii externe, precum si un angajament structurat cu think-tank-urile și mediul academic.
În al doilea rând, este nevoie de o accelerare a reformei Ministerului Afacerilor Externe, care în ciuda multelor promisiuni din ultimul an continuă să fie dezamăgitoare, precum și să investească în capacitatea serviciului exterior prin alocarea de mai multe resurse. Subfinanțarea cronică a diplomației românești, pe care am documentat-o în mod repetat continuă să constituie o vulnerabilitate strategică pentru țara noastră. O diplomație subfinanțată produce exact tipul de pasivitate și lipsă de inițiativă care alimentează ambele moduri de contestare. Se va răspunde că suntem într-un an de austeritate, iar MAE, deja unul dintre cele mai precare și ponosite ministere, trebuie să strângă cureaua. Dar exemplul SRI, care a primit substanțial mai multe fonduri anul acesta, în ciuda măsurilor de austeritate, arată că de fapt alocările bugetare sunt încă, în bună măsură, o decizie de oportunitate politică.
În fine, elitele continuiste trebuie să răspundă la una dintre cele mai dificile întrebări pe care contextul geopolitic actual o ridică este legată de ierarhia dintre pilonii trinității strategice. Dacă relația transatlantică continuă să se deterioreze, evitarea acestei întrebări nu va mai putea fi o opțiune. Lipsa unei poziții clare privind raportul dintre parteneriatul cu SUA și integrarea europeană creează exact incoerența pe care ambele tabere o vor ataca, fiecare din propriul unghi.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
România are nevoie de continuitate, așa că nu putea întoarce spatele celui mai puternic aliat al ei. Cei care se bagă în seamă, urlând cât iubesc ei „poporul” (în lipsă de altă ocupație), dar de fapt nu au nimic de oferit României, vor să readucă România la „mândrul” renume de țară pe care nu poți baza.
@ Darie
Corect!
Din câte văd eu, niciun înalt funcționar al statului român (că nu pot să spun „om de stat”, fiindcă nu sunt sigur că avem așa ceva) nu-și asumă „riscul” să spună, răspicat, lucrurilor pe nume:
1. Ne place sau nu, prin apartenența sa la lumea occidentală (care i-a adus beneficii de netăgăduit), România și-a asumat niște parteneriate – cu UE, cu NATO, cu SUA etc. Aceste parteneriate nu sunt doar „la bine” și nu sunt cu sens unic. Dacă un partener „a livrat”, conform parteneriatului, trebuie „să livrăm” și noi, când suntem chemați să o facem. Punct.
2. D.p.d.v. militar, în lumea asta, există (exceptând statele neutre) doar două tipuri de actori: amici (sau parteneri) și inamici (sau adversari). Iar dușmanii prietenilor noștri sunt și dușmanii noștri. Punct.
3. Tot d.p.d.v. militar, ne place sau nu, inamicii NATO sunt inamicii noștri. Punct.
4. ORICE fel de acțiune ce ajută inamicii noștri și/sau este în detrimentul aliaților noștri, are potențialul de a fi clasificată ca trădare. Punct.
Dacă, la un moment dat, majoritatea populației din România consideră că valorile occidentale nu o reprezintă, poate să își voteze acei conducători care să schimbe macazul (să scoată România din UE, din NATO, din parteneriatul cu SUA ș.a.m.d.). Până la urmă, fiecare pasăre pe limba ei piere.
Tipare -repetitive- in politica externa mondiala contemporana:
La inceputul mileniului, Rusia era in mare criza. Armata ei nu reusea sa inviga mica Cecenie. Au pornit o campanie larga de crime de razboi, ce a ingretosat tpata lumea. UE era la un pas de a incepe sanctiuni impotriva Rueiei, dar… WTC au cazut.
Dana Nastase a plecat peste „Garla”. S-a pregatit terenul pentru Adrian Nastase. Care a pregatit terenul pentru …….Putin in persoana.
Dupa 20 de ani, aproximativ, Rusia iar in corzi. Ucraina rezista si sanctiunile curg pe capul Rusiei. Dar… Hamas porneste un atac criminal si prostesc impotriva Israelului. Scopul clar definit: lovitura sa fie atit de puternica, incat Israelul sa porneasca un razboi impotriva Hamas. Asta ar atrage raspunsul tuturor tarilor arabe impotriva Israelului. Rusia iese de sub observatia mondiala.
N-a fost sa fie. Desi razboiul a inceput, Rusia nu a scapat.
Ucraina continua razboiul, respimge toate atacurile, contraataca. Si fara sprijin american. Rafinariile si porturile petroliere rusesti sunt atacate, armata e in corzi. Rusii incep sa vinda aur, pentru a-si acoperi gaurile din buget. Si pretul aurului urca mai ceva ca-n povesti.
Dar sa vezi minune. Exact in clipa asta, Israelul si SUA separat, afla de o itilnire la nivel inalt in Iran. Fara sa stea pe ganduri si fara acordul Congrsului, ataca desiv. Iranul este decapitat dar… nu inceteaza lupta. Vapoare aduc cereale pe Caspica in Iran. Si cine mai stie ce, Noul aytolah e operat la Moscova. Ucraina ofera drone antidrone SUA si tarilor riverane Golfului. Dar SUA nu vrea sa auda de Ucraina…..
In aceste conditii, aurul si argintul scad (?!!!) la bursa si prima doamna a Romaniei este invitata in SUA……..
Rusia are o armata de doi bani. Urs de mucava. Dar trebuie sa fiti atenti la serviciile lor secrete. Ei intretin terorismul mondial. Le foloseste. Teheran e o mica sucursala aflata sub controlul lor. TOTAL.
In ce-i priveste pe pitigoii nostri, s-au dus in SUA cu surle si trimbite sa-si declarare iubirea si devotaentul. Si la prima decizie care ajuta SUA, au trintit mucii in fasole. Sa strie si americanii cine sunt. Mde….
Îndrăznesc un singur comentariu asupra textului.
În România nu există formațiuni politice de dreapta.
Spre exemplu, liberalismul este o ideologie de centru stânga.
Iar șarlatanii „suveraniști” confecționați de PSD cu sprijinul „serviciilor” conform Strategiei Hrebenciuc, cei cărora PSD le-a dat voturi, iar PNL le-a finanțat campania online, sunt fie cu dreapta, fie cu stânga, sau cu niciuna dintre aceste ideologii, în funcție de cine îi plătește și ce li se cere pentru asta.
Spre exemplu, „case la tot cartieru’ ” cu 35.000 euro, sau amendamentele AUR la Legea Bugetului (pensii, „masa sănătoasă”, burse, mame cu copii mici etc.), sunt mai „la stânga” chiar decât cele propuse de Partidul Social Democrat.
Este absurd să considerăm șarlatanii fideli vreunei ideologii, alta decât cea a înșelăciunii.
(Inclusiv atunci când se află în postura de „cozi de topor” în folosul Rusiei, dacă dinspre Kremlin vin banii.)
O altă perspectivă asupra „suveraniștilor” „proruși” (termeni contradictorii!) din România și a le atribui o ideologie de dreapta, ar putea, cred eu, să devieze analiza către concluzii eronate.
Ca întotdeauna în Istoria ei, România este într-un fel de „triunghi al Bermudelor” fie el Hungaria-Polonia-Turcia, Turcia-Rusia-AustroUngaria sau azi UE-Rusia-SUA. Deci este greu să fii coerent, mai ales acum când România este și într-o criză economică și socială gravă care slăbește direct și poziția geopolitică a României. În plus, mai există și problema Moldovei.
Ca observație, TOATE statele europene trec cam prin aceleași dileme, toate fiind prinse pe picior greșit. Încă nu se constată o politică coerentă a statelor europene față de SUA, războiul din Ucraina sau războiul din Iran.
Aparent, politica externă a României este cu geometrie variabilă părând incoerentă. Dar în situația actuală nu poți încă să te definești mai precis fiindcă este periculos și riscant.
Până la urmă va trebui să alegem o soluție, a alerga după doi-trei iepuri simultan înseamnă să nu prinzi niciunul …
Deci, care ar trebui să fie OBIECTIVELE de politică externă ale României pe termen mediu și lung? Eu aș zice întărirea economică și militară și mai ales Moldova. Adică o politică mai agresivă. Trebuie ieșit la luptă. Cine nu luptă, moare….
@Lucifer
De acord cu dvs., dar cu cine să ieșim la luptă? Cu Nicușor-stai-să-mai-vedem, cu Grindeanu-ceas-în-buzunar, cu Dominic Fritz-Cimișoara, cu Kelemen Hunor-Orban-V, cu Simion-Vuvuzea, cu Diana Șoșoacova și Anamaria Gavrilovna? Cu ăștia ieșim noi la luptă? Care să fie tactica? Ne facem adversarii să moară de râs?…
Tactic, mai sunt unii care luptă, de ex. BOR( se luptă pentru câștigarea influenței în Moldova și Ucraina) și Serviciile Secrete.
Strategic- poate va apărea un politician mai viteaz, dar nu de tip Georgescu, Simion, Șoșoacă. Deocamdată trebuie inventariați prietenii și dușmanii și fixat un scop. Ca părere, dușmanii sunt și în Est, dar și în Vest.
Domnule Ghincea eu am emigrat de mult. Mulți dintre cei care scriu pe platforma aceasta nu erau născuți când eu eram deja plecat. Sunt cetățean european, am ales să fiu cetățean european. Cetățenia europeană nu poate să fie doar o chestie care să îți permită să călătorești „cu buletinul”, să cauți de lucru în toată UE sau să construiești autostrăzi din banii germanului sau francezului. De pe vremea cetăților-stat cetățenii stau umăr la umăr, scut lângă scut, mai ales când sunt amenințați de străini. Mie incidentul Groenlanda mi-a arătat cine merită cetățenia europeană și mai ales cine nu o merită. Cine e aliat cu străinii și merită să fie tratat ca un străin.
@Margicu,
eu am emigrat in Germania, nu stiu cit de nascut erai tu pe atunci. In Germania, nu in Europa. Mie nici un incident nu m-a invatat nimic, doar vad ca Germania aia pe care am cunoscut-o si unde am muncit cu f multa placere nu mai e.
Si am invatat ca cu gargare de doi bani nu dai de mincare la pulime… ca sa nu mai vorbesc de tot felul devorbe „intelepte”,… auzi briul „aliat cu strainii”, paicu cine ai vrea ma sa fi aliat, cu nasu?
Acum ceva mai bine de o sută de ani, analfabetismul în România era mare. Dascălul din sat era o somitate pentru că știa să citească și să scrie. Dar i-a învățat și pe alții. Acum dascălul nu se mai distinge în mulțimea de alfabetizați. Dascălul ăla de altădată nu mai este.
Era de așteptat ca situația de atunci să se perpetueze la nesfârșit?
A făcut bine dascălul sau nu? A meritat să îi pună pe școlari pe coji de nucă sau trebuia să fie indulgent?
@ Marius Ghincea, Constantin: Mai pe scurt, domnul Constantin a dorit sa puncteze prin comentariul sau faptul ca a oferi publicului de pe Contributors asa zise analize politice referindu-ne la PSD si AUR ca partide politice este cel putin ridicol, daca nu chiar manipulatoriu, pentru ca PSD nu este nimic altceva decat un grup infractional organizat, iar AUR o clica de sarlatani dispusa sa faca si sa spuna orice, dupa cum i se cere sau conform avantajelor primite sau promise.
Orice incadrare a gastilor PSD si AUR la categorii de genul „partide politice” reprezinta fie naivitate si stupiditate, fie intentie de manipulare, fie savanterism de cel mai prost gust !
@LS
Din păcate, aceste găști au, împreună, majoritatea în parlamentul României, la o adică… așa că nicio analiză nu le poate ignora.
Da, dar trebuie sa le denumim conform cu ceea ce sunt in realitate, ori de cate ori se pune problema sa discutam despre ele, pentru ca in caz contrar, pur si simplu le oferim legitimitate si inducem in eroare pe cei care nu inteleg bine ce se intampla.
Trebuie amintit cat mai des, cu orice ocazie, ca intr-o democratie autentica aceste gasti ar fi avut o mare parte dintre membri in spatele gratiilor. In acest fel ajutam macar o parte dintre cei care inca nu au priceput ce se intampla in tara aceasta si voteaza bezmetic.
😊 Teamă mi-e că cei ce votează bezmetic pot fi câștigați doar cu așa ceva:
„Apa este sângele pământului, iar România este inima acestuia.”
„Hristos a înviat pentru ca poporul român să devină un far al lumii.”
„Fiecare român are în el o scânteie divină care poate aprinde lumina universală.”
„Românii sunt gardienii spiritualităţii europene.”
„România este locul unde Dumnezeu şi-a pus degetul pe Pământ.”
„Internetul este o reţea care capturează sufletele pierdute.”
„ADN-ul spiritual al românilor este un cod cosmic unic.”
„Suntem într-un război invizibil al sufletelor.”
„”Este un război teopolitic. Este o luptă între văzduh și cer.”
ș.a.m.d.
Cum poate raționalul să concureze cu așa ceva?… 😁
@Decebal _ „Cum poate raționalul să concureze cu așa ceva?”
Simplu și natural…
Președintele N. Dan s-a angajat cu fermitate să publice un raport [amplu și bine documentat] cu privire la anularea alegerilor prezidențiale.
Promisiunea a venit de la cel mai înalt nivel al statului, care se pretinde democratic, România. Raportul ar fi arătat publicului de ce șarlatanii sunt șarlatani și le-ar fi demontat șarlatania/înșelăciunea.
Apoi, C Georgescu, D Șoșoacă etc. și ramura militară a mișcării șarlatanilor, reprezentată de grupul armat Potra, sunt de mai mult timp cercetați în mai multe dosare penale.
Aceste dosare sunt înțepenite de către magistrați prin sertarele unor birouri.
Aceasta pentru că Justiția din România este aservită cleptocrației (sunt sumedenie de articole și declarații publice din interior cu privire la acest fapt).
Adică, aservită aceleiași cleptocrații care „i-a confecționat” pe șarlatani, pentru a o sprijini să-și mențină la putere marionetele politice.
Condamnarea lor ar fi arătat publicului de ce șarlatanii sunt șarlatani și le-ar fi demontat șarlatania/înșelăciunea.
Priviti intregul .Ceausescu, inainte de a fi impuscat la Tirgoviste ,se reintoarce in tara din Iran . Prietenia cu Israel este evidenta si tot ce s-a intimplat in ultimii ani de la Dancila incoace ne arata asta totul suprapus peste vechile relatii cu Tel Aviv-ul .Deveselu este facut parca anume sa controleze aceasta parte de lume in cazul in care Iranul va provoca lumea libera si Israelul .Cine nu intelege cum ca intreg sistemul de aparare ENATO este facut spre a putea pune in dificultate
Rusia si Iranul aidoma aparitiei razboiului din Ucraina care, urmare a deciziilor lui Putin , apara Europa , este naivul absolut .Rusia nu a avut alta solutie .A atacat la risc Ucraina .Ce s-a intimplat se stie .Rusia s-a impotmolit in Ucraina si acum se impotmoleste si in Iran .Fara deciziile lui Putin(declansarea razboiului in Ucraina ) si Trump (cele cu cresterea procentului din PIB oferit NATO) Germania nu se putea inarma fiind oprita de toate tratatele aparute dupa incheierea celui de al doilea razboi mondial .Acum, Germania este pe punctul de a finaliza si un tratat militar cu Japonia dupa ce tehnologia germana a ajutat Israel sa se pregateasca pentru acest imens razboi inceput in Gaza si unde Hamas si Hezbolah isi vor gasi sfirsitul .Unde se va termina totul nimeni nu stie dar cred ca pacea finala va fi la Moscova .Acum Germania este in cu totul alta situatie politica si militara decit in 1945 .Acum Germania are intreaga Europa si Marea Britanie plus aliatii lor impreuna cu Israel si „neamtul ”Trump ,precum si vechii ei aliati de felul Japoniei ,la picioare .Iranul nu are nici o sansa avind in vedere deciziile recente ale Romaniei care poate trimite trupe in Iran .Romania nu numai ca a decis punerea in miscare a bazelor sale special construite pentru aparitia unor astfel de situatii dar are si expertiza in teren raportata la Iran expertiza ce poate face cu usurinta diferenta .Romania stie exact unde si cum se realizeaza ,In Iran,toate aceste capacitati militare iraniene contribuind de-a lungul timpului cu expertiza umana si materiale extrem de folositoare dezvoltarii tehnologiei de razboi iraniene .SUA nu a avut de ales .Fara Romania si structurile ei de inteligence pentru SUA era greu sa penetreze Iranul .
Cred ca complicati! Simion e simplu de citit, doua lucruri trebuie intelese la el pentru a-i prezice orice actiune: 1. unde e licuriciul mare acolo e si el prezent ca sustinator chiar daca nu il intreaba nimeni, nu conteaza ce sustine atata timp cat el are toba suficient de mare si se face auzit. Ca e Trump, sau Savonea, sau Putin, sau Georgescu, chiar nu conteaza cat timp e cineva care are putere sau electorat de la care exista o sansa cat de infima sa profite. 2. Orice face actuala putere, cei care nu il primesc si pe el in randurile lor ca sa strice el lucrurile exponential mai rau ca ei, este clar gresit, condamnabil si catastrofal. …nu conteaza pentru el tema, daca Moldova se lipeste la UE sau la Rusia, daca Groenlanda e in Europa sau SUA, nici daca Transilvania se realipeste la Ungaria …daca el ajunge presedinte.
Asta e tot, nimic mai complex. Daca ar ajunge presedinte n-ar sti ce sa faca, ar trebui sa inventeze lucruri traznite, ceea ce probabil ca ar face caci nu e obisnuit sa stea locului fara sa faca paguba.
Mi se pare un personaj simplu dar de mare succes pentru vremurile si educatia din Romania prezentului.
Cred ca nu peste foarte mult timp vom discuta despre un nou Snagov.
1. Vulnerabilitate financiara extrem de mare.
2. Deindustrializare
3. Degradarea calitatii educatiei si exportul de capital investit in educatie.
4. Sistem de aparare neadaptat la noile paradigme si lipsit de o doctrina reala.
5. Capacitate administrativa extrem de slaba(nu ca am fi excelat vreodata)
6. Schimbari profunde in sistemul de relatii internationale:
– modificarea ponderii economice
– modificarea capacitatii industriale
– modificarea capacitatii tehnologice(patente, etc)
– modificarea performantelor in educatie(a se vedea topurile universitatilor din 2000, 2010, 2020)
– modificarea capacitatilor militare(deriva din precedentele)
In functie de cat de rapid va avea loc noul Snagov adaptarea la noile realitati va fi mai mult sau mai putin dureroasa. Un lucru e cert: aceasta adaptare e inevitabila.