România fără simțul tragediei. Politica externă a unei puteri mici într-o ordine internațională în schimbare

1. Introducere – România fără „simțul tragediei”

În noul context internațional, marcat de incertitudine și cu o ordine internațională aflată în schimbare, România pare să intre în viitoarea configurație internațională fără a conștientiza amploarea momentului. Noua Strategie de Securitate Națională a SUA, lansată la finalul anului trecut, prin abordare și viziune cu privire la Europa, a trezit dezbateri și în zona de expertiză din România. Imediat au apărut articole care dezbat ce trebuie să facă România pentru a naviga în noua lume, între Uniunea Europeană care se înarmează și Statele Unite care vin cu o nouă abordare în privința relațiilor internaționale în general, precum și a Europei în particular.

Astfel, experții din spațiul românesc s-au lansat într-o dezbatere cu privire la viitorul României în noul context, propunând diferite viziuni. Unii autori precum Gabriel Elefteriu au propus o alternativă de reorientare externă revoluționară a României, în timp ce alții precum Robert Lupițu avansează o poziție de status quo, adică de continuare a liniei de până acum. Pe o cale de mijloc se situează Antonia Pup, care propune conceptul de ,,asertivitate selectivă”, în care România, bazându-se pe propriile mijloace, trebuie să penduleze între UE și SUA, în funcție de propriile interese. Nu doresc să mă lungesc mult pe subiectul acestei dezbateri, însă o trecere în revistă articulată și detaliată o face Marius Ghincea, care la rândul său propune ,,o viziune formată din trei dimensiuni: o fundație (capabilități proprii), o arhitectură (legăturile verticale și orizontale), și o postură politică (asertivitatea în UE) care le face pe celelalte funcționale”.

Articolul de față dorește să atragă atenția asupra unui lung istoric de aliniere dăunător pentru securitatea României și de care să se țină seama cu scopul ca România să rupă acest trend secular. Pentru a ilustra situația de aparentă inconștiență a României, vin cu un titlu apărut în 2019, anume Hal Brands & Charles Edel – The Lessons of Tragedy: Statecraft and World Order. În această carte autorii argumentau faptul că americanii și-au pierdut simțul tragediei pe care îl aveau în Războiul Rece, simț care îi făcea vigilenți sau îi ținea în gardă cu privire la un eventual război cataclismic cu blocul comunist. Istoric, România este și a fost o putere mică, ce întotdeauna, încă de la independență, a avut nevoie de a se pune la adăpostul unei construcții de securitate girate de o mare putere hegemonică, fie la nivel regional, fie la nivel global. La 36 de ani de la Revoluție, într-un cadru internațional incert și chiar mai periculos în prezent decât acum un deceniu, pare că României îi lipsește simțul tragediei. Acest fapt este completat și de alte elemente care subminează din interior România, atât la nivel simbolic, precum și prin prisma unor instituții slabe care nu livrează (cel puțin în percepția populației) și care îi erodează credibilitatea. La acestea se adaugă și o slabă solidaritate la nivel social, precum și o elită politică ce pare inconștientă de gravitatea momentului.

2. Lecția istoriei: aliniere fără reziliență și crize care ne surprind

După cum o arată istoria, situația României din prezent nu este o problemă de conjunctură, ci mai degrabă un tipar istoric. Astăzi, pare că, la nivelul elitelor politice românești, atât de la putere, cât și din opoziție, persistă un tipar de aliniere. Pentru a fi mai clar din punct de vedere teoretic, acest articol are în vedere grila de interpretare realistă cu privire la conceptul de aliniere, pornind de la înțelesurile acordate de Stephen Walt, respectiv Randall R. Schweller. Astfel alinierea se referă la comportamentul unui stat de a se coaliza cu sursa pericolului, de a susține un trend istoric, a merge cu valul sau de a aștepta un moment în care învingătorul e clar. În contrast cu alinierea, comportamentul de balansare se referă la coalizarea împotriva sursei pericolului. Acest tipar istoric de aliniere este sesizabil în cazul României încă de la Primul Război Mondial, mai exact, de la 1914-1916. De atunci, dominanta în (re)orientările externe ale României este dată aliniere, însă fără reziliență, fără capacitate proprie de susținere, cu rezultate uneori tragice.

            La 1916 România a intrat în război după îndelungi ezitări ale prim-ministrului de la acea vreme, I.I.C. Brătianu, care aștepta momentul prielnic de a trece la acțiune, precum și de a se întrezări tabăra învingătoare. După perioada de neutralitate, România a intrat foarte slab pregătită într-un război cu adversari încercați în doi ani de lupte intense. Rezultatul a fost un recul rapid al armatei române, ca urmare a ripostei Puterilor Centrale, urmat de un colaps al moralului și ocuparea unei jumătăți de țară. România s-a repliat cu ajutorul unei mari puteri, Franța, care ulterior a girat și proiectul României Mari, care făcea parte dintr-un angrenaj anti-sovietic în zonă.

            În perioada interbelică, alianțele regionale din care a făcut parte România (Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică, alianța cu Polonia) au fost girate de Franța în calitate de mare putere, care însă nu a fost foarte dornică să se implice în zonă sau nu a fost capabilă după 1930. Ca dovadă a implicării reduse a Franței în zonă stă tratatul bilateral semnat cu România în 1926, ca urmare a insistențelor celei din urmă, și care suna mai mult a pact de neagresiune. Odată cu ascensiunea Germaniei Naziste, situația a început să se schimbe treptat pentru România, urmând ca alianțele girate de Franța să dispară, prin dezmembrarea Cehoslovaciei și a Poloniei, urmate de înfrângerea Franței în 1940. Ceea e a urmat pentru România după căderea Franței au fost pierderile teritoriale din 1940, în favoarea Uniunii Sovietice, a Ungariei și a Bulgariei. Astfel, elitele de la București, au fost nevoite să vireze tot mai mult spre Germania și să se alinieze cu aceasta, mergând până la a trece Prutul și a ajunge adânc pe teritoriul sovietic în Al Doilea Război Mondial. Bineînțeles că o elită pro-germană a venit la putere în România odată ce a fost instalată dominația noului aliat de la Vest.

            În condițiile avansului sovietic, episodul 23 august 1944 a însemnat un alt moment în care elitele politice românești au aliniat, adaptându-se la noua situație de pe front, alternativa putând fi dispariția României. Drept urmare, România a intrat în sfera de influență sovietică, ce a venit ulterior la pachet cu instalarea unei noi elite politice, loiale Moscovei, respectiv a unui regim politic după model sovietic.

            După 1989 istoricul de aliniere a continuat. Dacă inițial noul regim s-a pronunțat pentru rămânerea în structurile politico-militare dominate de URSS, căutând și o alianță cu aceasta, după căderea Uniunii Sovietice elitele politice românești și-au îndreptat fața către Vest, vizând integrarea în structurile euro-atlantice. Integrarea în astfel de structuri se vedea de la București ca fiind un val al viitorului, în condițiile victoriei democrației și a capitalismului asupra modelului sovietic. Era o promisiune de securitate și dezvoltare a României, dublată de o revenire în matca Occidentului. Adică un nou moment de aliniere venit dinspre București, de data aceasta cu structuri politico-militare și economice care reprezentau viitorul României, alternativa Estului nemaifiind viabilă. Astfel, la Snagov, în 1995, România a fost martora unui consens trans-partinic ce desemna integrarea în Uniunea Europeană (revenire practic la Occident) drept un obiectiv strategic.

Pe fondul unei credibilități scăzute a elitelor politice românești, atinse de flagelul corupției, consensul privind orientarea pro-Occident a României a început să se erodeze în ultimii ani. Procesul a fost accelerat de pandemia de coronavirus, care, în urma măsurilor de sanitare și a restricțiilor, dar și prin proasta gestionare a acestei crize, cota de credibilitate a guvernului a scăzut. Pandemia, ca fenomen, a favorizat apariția pe scena politică românească a unor partide și figuri suveraniste, care au avansat un discurs contestatar la adresa orientării occidentale a României, propunând alternative precum reorientarea spre Est, discreditând totodată Occidentul.

Astăzi, în condițiile războiului din Ucraina, care vine cu alte valențe discursive ce atacă orientarea Occidentală a României, consensul național pro-occidental exprimat la Snagov este vizibil erodat, mai ales în condițiile unei ambiguități strategice exprimate de Statele Unite, partenerul strategic al României și unul din pilonii securității țării noastre. Uitându-ne în istorie, este posibil ca, în cazul schimbării elitei politice, care ar putea adopta o altă orientare externă, să asistăm la o aliniere cu o altă Mare Putere. Iar proiectul alternativ la orientarea vestică este cel ce privește spre Est. În condițiile destrămării ordinii internaționale bazate pe reguli, o schimbare de orientare externă poate surveni prin două moduri. În primul rând, schimbarea se poate face prin venirea la putere a unei noi elite ca urmare a unor alegeri, pe fondul crizei în care se află România. În al doilea rând, schimbarea poate surveni printr-o transformare a configurației geopolitice regionale, noua elită fiind adusă de o altă putere hegemonică în zonă, care va prefera la București o conducere politică favorabilă sau cel puțin care să nu-i fie ostilă. În al doilea caz, în condițiile unei eventuale descoperiri a României, ca urmare a unei conjuncturi geopolitice defavorabile, această nouă putere hegemonică în zonă ar fi Federația Rusă.

3. România – putere mică într-un spațiu instabil

Uitându-ne în istorie, orice proiect privind asigurarea securității României a funcționat sau funcționează doar cu girul unei mari puteri și integrat într-o construcție de securitate mai largă. Odată dispărută protecția oferită de acea mare putere, opțiunile României s-au schimbat, pornind în general de la factorii externi. România, ca putere mică, a avut sau are nevoie de integrarea în cadrul unor structuri girate de marile puteri, menite să asigure securitatea. România nu are, de pildă, luxul Portugaliei, care este un stat mic aflat la mare distanță de tumultul geopolitic din Europa de Est.

Astfel, poziția geografică a României și statutul de putere mică reprezintă două vulnerabilități care le pot amplifica pe cele interne, iar în contextul unei vâltori geopolitice România poate rămâne descoperită. În contrapartidă, vulnerabilitățile interne, agravate în ultimii ani – deficit bugetar, corupție, încredere erodată a populației în stat și într-o clasă politică din ce în ce mai slabă – se pot reflecta la nivel extern prin lipsă de viziune, inacțiune, ezitare în luarea unor decizii și chiar aliniere cu sursa pericolului. De pildă, România nu este astăzi reprezentată la cel mai înalt nivel de conducerea sa la toate întrunirile hotărâtoare cu privire la războiul din Ucraina sau nu preia inițiativa în chestiuni ce țin de interesele sale regionale. De exemplu, în  contextul exploatării zăcămintelor de gaze naturale de la Marea Neagră în cadrul Neptun Deep, România – dar și Europa – va avea nevoie să protejeze acest obiectiv.

Aflată în estul Europei, pe Flancul Estic al NATO, cu un război la graniță, unde una dintre părți, Federația Rusă, este, istoric, o mare putere concurentă a Vestului, România nu poate persista în apatie și indecizie, mai ales în condițiile unei relații din ce în ce mai încordate între Statele Unite și Uniunea Europeană, doi piloni ai politicii externe românești. În prezent, în condițiile turbulențelor care caracterizează relația transatlantică, elitele de la București riscă să tragă de timp în relația cu Statele Unite, așteptând o reașezare a plăcilor tectonice geopolitice de la nivel global. Această abordare este una foarte riscantă, existând posibilitatea ca România să rămână din nou descoperită în fața unei eventuale amenințări. Soluția este ca România să-și asume un rol mai asertiv, venind cu inițiative proprii sau solidarizându-se ferm cu statele membre din cadrul Uniunii Europene sau NATO, în vederea avansării propriilor interese. În egală măsură, România trebuie să participe la nivel de șef de stat în toate formatele multinaționale precum Coaliția de Voință care susține Ucraina, forumul de la Davos sau alte reuniuni internaționale cu rol hotărâtor în lumea de mâine.

În prezent, hegemonul american se schimbă în interior. America nu mai este cea pe care o cunoaștem, aceasta trecând printr-o schimbare ideologică internă, cu efecte directe la nivel geopolitic. Lumea asistă la o transformare a politicii externe americane, care devine mai puțin previzibilă, mai tranzacțională, în timp ce hegemonul american e mai puțin dispus să ofere securitate Europei. Astfel, nu este departe de realitate ca România să se pregătească de o eventuală decuplare parțială sau totală a Statelor Unite de Europa, mai ales în contextul ultimelor amenințări ale administrației Trump de a prelua Groenlanda și a unei concentrări mai pronunțate a Americii pe Emisfera Vestică. Totodată, având în vedere și preferința americană exprimată în noua Strategie de Securitate Națională de a lucra cu anumite state europene apropiate ideologic de administrația Trump, precum și preferința președintelui Trump de a ocoli dreptul internațional, articolul 5 din tratatul NATO nu mai poate fi privit ca un reflex automat. Astfel, România trebuie să se concentreze pe eforturile de a-și afirma un rol mai proeminent în organizațiile internaționale din care face parte, în paralel cu a depune eforturi susținute menite să mențină relația cu Statele Unite.

4. Locul României într-o Europă care se reînarmează. Ce este de făcut?

            Europa a reintrat într-un proces de reînarmare și remilitarizare (ReArm Europe Plan/Readiness 2030, SAFE), dinamică ce deja implică și România, care trebuie să profite din plin de programele UE în acest sens. Schimbarea de paradigmă la nivel european, pe lângă fondurile ce vor fi atrase, poate însemna pentru România alocare sporită de resurse militare, umane și material-economice, presiune pe resursa umană, dar și necesitatea dezvoltării unei autosuficiențe militare de nivel minim, care să permită României să reziste în cazul unui atac până sosesc trupele aliate. Pe de altă parte, apărarea ține și de reziliență socială, dar și încredere în stat și autorități, aspecte care în România se află în eroziune contiunuă de la pandemie încoace. În cazul unei crize geopolitice, încrederea slăbită în autorități, precum și slaba coeziune socială se poate transpune într-o formulă de genul ,,eu nu lupt pentru acești conducători”, iar o astfel de atitudine poate fi devastatoare din punct de vedere strategic.

            În aceste condiții, în care România nu își permite nici o continuitate inertă, nici o ruptură radicală de Statele Unite, ce este de făcut? Astfel, răspunsul stă într-o dublă recalibrare. În primul rând, România trebuie să aibă în vedere Europa ca bază de putere, prin implicarea reală în construcția europeană despre care se discută din ce în ce mai serios și care devine esențială. În acest sens, Uniunea Europeană trebuie tratată ca multiplicator de putere, cadru de legitimitate și sursă de reziliență strategică. În al doilea rând, relația cu Statele Unite trebuie să fie una pragmatică, nu de dependență. Această relație nu trebuie abandonată, mai ales că Statele Unite sunt partenerul strategic al României, dar nici absolutizată, în condițiile unei recalibrări a politicii externe americane care pledează pentru o mai mare autonomie strategică a Europei. În condițiile noii abordări tranzacționale al lui Donald Trump, România trebuie să aducă argumente menite să cointereseze economic și strategic Statele Unite în zonă, în special la Marea Neagră, pentru ca Washington-ul să vadă avantaje concrete în menținerea prezenței în zonă.

            Fiind o putere mică, aflată într-o zonă sensibilă geopolitic, România nu-și permite să joace independent. În general, puterile mici sunt fidele ordinii internaționale bazate pe reguli, dreptului internațional și se implică în aranjamente instituționale multilaterale, unde puterea crește prin multitudinea actorilor. Astfel, ca putere mică, România nu poate construi singură o contrapondere, dar poate deveni indispensabilă în anumite aranjamente, iar un bun punct de plecare este deja ceea ce avem, adică Uniunea Europeană. Cât încă mai este în viață, nu trebuie ignorată nici NATO, însă pe termen scurt viitorul acesteia pare incert, în condițiile disputei privind Groenlanda, care riscă să rupă Alianța, dar și a noii abordări de la Washington. România poate juca un astfel de rol geopolitic doar prin eforturi susținute de credibilizare internă (depășirea crizei interne, o mai bună guvernare, echilibrare bugetară, consolidare militară) și externă (un rol mai asertiv pe scena internațională).

5. Concluzie – ieșirea din reflexul de aliniere

Este greu pentru România de a ieși complet din logica alinierii, fiind constrânsă de statutul său de putere mică. Pe de altă parte, acest lucru nu înseamnă automat condamnare la un rol redus din punct de vedere geopolitic. România poate rupe trendul istoric de aliniere prin reziliență internă și o strategie clară în interiorul Uniunii Europene, participând activ la inițiativele de consolidare europeană, prin eforturi interne. În condițiile schimbării de atitudine a Statelor Unite, România trebuie să se implice activ în viitoarele eforturi de consolidare a Uniunii Europene, dar trebuie să cultive și relația cu partenerul strategic, Statele Unite, însă adoptând o atitudine asertivă, în punctele de interes pentru ambele părți. Un lucru este însă clar. Europa trebuie să-și dezvolte autonomia strategică, iar România trebuie să fie la masa discuțiilor și să joace un rol activ, prin inițiative clare. Însă, întorcându-mă la ideea de simț al tragediei menționată la început, fără coeziune internă, încredere a populației în stat, capacitate de auto-apărare și inteligență strategică în raport cu marile puteri, România riscă să rămână doar un obiect al confruntărilor geopolitice, în loc să fie un actor activ într-o lume care se schimbă.

Având în vedere faptul că România are un istoric al alinierii, astăzi semnele nu sunt îmbucurătoare. În prezent, România pare mai mult un stat reactiv decât proactiv, iar această postură trebuie schimbată cât mai repede. Încă de la Primul Război Mondial și până la pandemia de coronavirus, România mai are și un istoric al slabei pregătiri în context de criză, trend care poate fi rupt în prezent, prin eforturi susținute la nivel extern, împreună cu o bună guvernare și administrare a resurselor la nivel intern. România se poate întoarce chiar și la spiritul lui 1916, care milita pentru acțiune (atunci intrarea în război), de a nu rămâne deoparte atunci când viitorul lumii era în joc. Doar că acum trebuie jucate bine cărțile și să evităm inconștiența de atunci, deoarece România, fiind foarte prost pregătită la acel moment, a fost salvată de deznodământul tragic tot de către Marile Puteri. Prin spiritul lui 1916 nu mă refer la o atitudine belicoasă pentru România, ci la a nu sta deoparte atunci când soarta lumii se decide, pentru a nu fi ulterior în meniu. Ar fi timpul ca astăzi România să facă un tandem frumos între mijloacele proprii, ajutorul oferit de alte state mai mari și gândirea strategică.

România trebuie să profite din plin de eforturile de înarmare și consolidare europene, care, pe lângă întărirea internă pot face din țara noastră o parte componentă dintr-un proiect mai larg, sporindu-i securitatea. Șansa României este apartenența la un proiect geopolitic mai mare, nu să rămână în afara marilor decizii și transformări geopolitice. Altfel, după cum arată istoria, pentru România a rămâne descoperită nu este de bun augur. Rămâne de văzut însă dacă România poate rupe vechile tipare, precum și vechiul trend istoric de aliniere. Avem nevoie de lideri politici care să se ridice la înălțimea momentului, deci să iasă din starea de apatie, precum și de o societate rezilientă, două aspecte la care România pare că suferă. Societatea trebuie să dobândească un simț al tragediei, să simtă pericolul care se poate întrezări la orizont și să realizeze momentul în care lumea se află, unul mai periculos și mai ușor inflamabil decât acum câțiva ani.