1.Între Mickey Mouse și Stalin
Marele romancier german Thomas Mann și-a părăsit irevocabil țara natală la scurtă vreme după ce Adolf Hitler a devenit cancelar. În 1934. Decizia a devenit și publică, și definitivă la capătul unei vacanțe prelungite consumată în Franța cu un an înainte. Vacanță fără întoacere..După câteva luni petrecute în Elveția, în 1944, Thomas Mann s-a mutat în Statele Unite.
Despre lunile petrecute în vara lui 1933 în Franța și ezitările aferente, despre inadaptarea franceză și dificultatea acceptării ideii că întoarcerea în Germania nu mai este posibilă dă seama cu lux de amănunte romanul lui Florian Illies Când apune soarele –Familia Mann în Sanary-sur-Mer, tocmai apărut la editura ieșeană Polirom.
Mann a revenit în Germania despărțită în două de abia în 1949. În plin război rece. A fost primit cu onoruri atât la Frankfurt, oraș aflat atunci sub control american, cât și la Weimar, din noua Germanie zisă democrată, controlată la sânge de oamenii lui Stalin. A făcut călătoria într-un superb Buick Cruiser negru condus de fiica lui, Erika. Actriță și scriitoare. În ambele țări i s-au făcut oferte cum nu se poate mai îmbietoare. Aceasta în pofida faptului că omul era însoțit de resentimentele celor ce nu îi puteau ierta decizia plecării. Regimurile din ambele Germanii aveau nevoie de legitimări, iar Thomas Mann putea să le ofere una. După propriile spuse, scriitorul a fost pus în situația de a alege între Mickey Mouse și Stalin. A preferat din nou Elveția.
Fatherland, regizat de polonezul Pawel Pawlikowski,bazat pe scenariul scris de el în colaborare cu Henk Handooegten, admirabil filmat în alb negru de Lukas Zal, reface respectiva călătorie. Surprinde detalii semnificative, definitorii despre cele două regimuri. Mann, un Mann extrem de riguros, cu o conduită drastic determinată de reguli autostabilite, și fiica lui, Erika, ajung fără probleme la Frankfurt, sunt primiți acolo chiar cu o anume bucurie de Johannes Becher. La intrarea în RDG, sunt drastic legitimați, trebuie să aștepte, e nevoie de aprobarea și de reconfirmarea aprobării, venite din partea omului sovieticilor. Un anume Tulpanov (Daniel Wagner). Peste tot, bătrânul Mann face dovada unei amabilități rezervate. Care nu îl împiedică totuși să fie cum nu se poate mai dur cu cei doi frați Wagner care îi solicită să intervină în favoarea reluării festivalului de la Bayreuth, încă interzis și supus denazificării. Festivalul fusese confiscat de Führer. Despre această confiscare făcută cu acordul și ajutorul mamei celor doi frați găsim destule amănunte și în romanul mai sus menționat. Protagonista unei scene dure, scenă a reproșurilor și socotelilor, este și Erika, fiica lui Thomas Mann, în clipa în care aceasta își reîntâlnește fostul partener de viață, și el actor de profesie, care nu a ezitat să treacă cu arme și bagaje de partea naziștilor. În noua Germanie, Thomas Mann suportă stoic un moment în care la mare cinste se află muzica sovietică. Nu protestează, însă nu rămâne la masă ce ar urma după pretinsul moment artistic. Nu dă curs cererii disidenților de a face referire în discursul în care îl omagiază pe Goethe la Weimar la suferințele acelor germani ce i se opun lui Stalin. E un Mann perfect controlat.
Firește, în economia filmului, toate acestea sunt detalii. Amănunte care însă nu îi scapă Erikăi. Fatherland este însă preponderent concentrat pe relația complicată dintre tată (excelent interpretat de Hanns Zischler, actor ajuns la 74 de ani) și Erika. Rol în care Sandra Hüller, cunoscută spectatorilor datorită evoluțiilor sale remarcabile din filme precum Anatomia unei prăbușiri sau Zona de interes, face un rol de mare clasă. Relația dintre cei doi, bine surprinsă de film, relație ale cărei subterane sunt remarcabil redate de eliptismul dialogurilor (eliptismul este, de altfel, o importantă caracteristică a întregului film) se tensionează și mai mult în clipa în care sosește vestea tragică a sinuciderii lui Klaus. Intervenită la Cannes. Unde acesta trăia încă din 1933. Cumva repudiat de tată încă din 1933,, calificat neiertător de acesta drept narcoman -și nu doar atât- în discuția în care Erika îi reproșează că nu își întrerupe turneul pentru a lua parte la funeralii. Dincolo de toate acestea, Thomas Mann nu le poate ierta germanilor că i-au refuzat fiului său publicarea romanului Mephisto. Îl bucură să afle că operele complete ale fiului rebel vor fi foarte curând editate în Berlinul de Est. Cartea a apărut în Germania răsăriteană în 1956, în cea occidentală, curios, de abia în 1981. Filmul surprinde magistral momentul cel mai dramatic al relației dintre fiică și tată, reproșurile cărora Erika nu le mai pune nici cea mai mică stavilă. Aici Sandra Hüller mi s-a părut de-a dreptul magistrală. Ca și împăcarea tăcută, săvârșită în acorduri de muzică de Bach.
Our Films, Extreme Emotions, Nine Hours
FATHERLAND
Regia: Pawel Pawlikowski
Scenariul: Pawel Pawlikowski, Henk Handloegten
Producători: Edward Berger, Lorenzo Gangarossa, Lorenzo Mieli, Ewa Puszczynska, Dimitri Rassam, Jeanne Tremsaicik
Imaginea: Lukasz Zal
Montajul: Pawel Pawlikowski, Piotr Wójcik
Muzica: Marcin Masecki
Cu: Sandra Hüller (Erika Mann), Hanns Zischler (Thomas Mann), August Diehl (Klaus Mann), David Striesow (Johannes R. Becher), Enno Trebs (Wieland Wagner), Theo Trebs (Wolfgang Wagner), Waldemar Kobus (Primarul Frankfurtului), Daniel Wagner (Tulpanov)
2.Ospățul generalilor
Filmul Cina, regizat de spaniolul Manuel Gómez Pereira, este fundamentat pe un scenariu scris de José Luis Alonso de Santos, Yolanda Garcia Serrano, Manuel Gómez Pereira, Joaquin Oristrell. Dintre care primul, adică José Luis Alonso de Santos, are acum 82 de ani. De Santos a debutat scenic în 1975, cu o piesă ce îl avea drept personaj principal pe Franco. Supranumit El Caudillo. Franco apare și în piesa Cina generalilor care a inspirat scenariul filmului regizat de Manuel Gómez Pereira. Deliberat sau nu, pelicula conservă o anume teatralitate. Bine punctată de imaginea asigurată de Aitor Mantxola.
Nu știu ca piesa lui José Luis Alonso de Santos să fi fost tradusă și jucată în vreun teatru din România. Însă pot să pariez că, după ce filmul va fi difuzat cât de cât corect în cinematografele din România, mai mult ca sigur că respectivul text va interesa regizorii de teatru. Cina are ceva din umorul grotesc al Coliviei nebunelor, binecunoscuta piesă a francezului Jean Poiret. Și ea ecranizată.Nu fiindcă Genaro, unul dintre personajele principale, este gay, așa cum sunt mai toate personajele din Colivia…, ci fiindcă unei bune părți dintre eroii filmului noua situație politică din Spania le cere să pară astfel decât sunt realitate.
De pildă, ofițerul Medina (excelent jucat de Mario Casas), odinioară fotograf de profesie, chiar a ajuns să creadă în regimul lui Franco. Lui îi revine sarcina de a îndeplini și nu oricum, ci la perfecțiune, un ordin dat de Il Caudillo. Care, la două săptămâni de la victoria împotriva comuniștilor și încheierea războiului civil, a ordonat organizarea unei cine cu fast. Ce trebuie obligatoriu să aibă loc în ceea ce odinioară a fost un hotel de lux. Numai că hotelul a fost transformat în timpul războiul în spital și încă mai adăpostește răniți, iar bună parte din personalul de odinioară, adică bucătarii care erau cu toții comuniști, au fost arestați și așteaptă punerea în practică a sentinței capitale.
Ordinul fiind ordin, iar neîndeplinirea înseamnând condamnarea sigură la moarte, toată lumea se pune serios în mișcare. Bucătarii, a căror listă este întocmită cu favoritisme de Genaro, directorul hotelului a cărui interpretare a căzut în sarcina Alberto San Juan, sunt căutați și puși cumva în libertate. E drept că unul dintre ei, nimeni altul decât bucătarul șef, este împușcat fiindcă refuză categoric să gătească pentru Franco. Este înlocuit rapid cu energica și profesionistaJuana (Elvira Minguez) care pune cumva ordine în toate. Pentru ca mâncărurile să iasă așa cum trebuie este însă nevoie de tot felul de condimente ce nu se găsesc decât pe piața neagră. La contrabandiști. Alfonso, durul, cvasi-dementul superior al lui Medina (Asier Etxeandia), acceptă de voie-de nevoie totul. Mai sus-numiții bucătari sunt stânjeniți însă și până la un moment dat chiar revoltați că sunt siliți să colaboreze cu chelnerii care sunt cu toții admiratori fanatici ai lui Franco. Admirația lor este câteodată însă potolită de consumul excesiv de alcool.Așa stau lucrurile în cazul altminteri atât de radicalei Flora (Carmen Balagué).
Cele două tabere cad cumva la pace. Marea problemă fiind cu totul alta. Nu pactul de neagresiune dintre bucătari și chelneri. Ci fiindcă ordinele sunt neiertătoare. Odată cina încheiată, bucătarilor republicani trebuie să le fie aplicată sentința. Așa că se urzește un plan de evadare, fuga urmând să intervină îndată după după servirea tortului.Totul e însă primejduit de neașteptata dorință a lui Franco (Xavi Francés) de a felicita bucătarii. Cum-necum, Genaro, care și-a dat seama că locul lui nu e în Spania franchistă ce nu tolerează homosexualii, cum, de altfel, a realizat și Medina, grav afectat moral de adulterul soției, ca și toți ceilalți comuniști evadează. Evadează și Maria (Nora Hernández), solista orchestrei de femei ce a asigurat entertainementul generalilor și aceasta fiindcă o orhestră formată din bărbați, așa cum ar fi impus regulile, nu se găsește. Cu toții se stabilesc în Franța și își deschid acolo un local. Repede devenit celebru. Când tocmai sărbătoresc botezul fiului Mariei care însă nu mai aflăm dacă a fost sau nu botezat Stalin, așa cum și-ar fi dorit tatăl copilului, intervine lovitura de teatru. Li se cere pregătirea unei cine pentru Hitler. Aflat în prag.
Filmul e simpatic, vioi, chiar dacă la un moment dat ceva din ritm se pierde. E asezonat cu o mulțime de gaguri. Cred că merită văzut.
CREA SGR, HALLEY PRODUCTION; IKIRU FILMS
CINA
Regia: Manuel Gómez Pereira
Scenariul: José Luis Alonso de Santos, Yolanda Garcia Serrano, Manuel Gómez Pereira, Joaquin Oristrell
Producători: Roberto Batragueña, Lina Badenes, Cristóbal Garcia
Poroducători executivi: Ana Camacho, Laura Castro Otero
Imaginea: Aitor Mantxola
Montajul: Vanessa Marimbert
Scenografia: Koldo Vallées, Maria Jesús Tarazona, Flavia Capponi
Costume: Helena Sanchis
Muzica: Anna-Sophie Versnaeyen
Cu: Mario Casas (Medina), Alberto San Juan (Genaro), Asier Etxeandia (Alonso), Nora Hernández (Maria), Elvira Minguez (Juana), Carmen Balagué (Flora), Xavi Francés (Franco)
