Tudor Giurgiu se numără printre puținii regizori de film căruia îi place să meargă regulat la teatru. Însă cu toate acestea, în principal din motive de vârstă, celui ce îi datorăm crearea TIFF i-au scăpat spectacolele după piesele lui Aurel Baranga, industrios autor de literatură bulevardieră de partid. Autor în mare vogă în anii ‘6-70 ai secolului trecut. Piese dintre care foarte puține mai figurează azi în repertorii. Eu, cel puțin, în ultimele două decenii nu am văzut decât o versiune scenică a Opiniei publice, regizată de Theodor- Cristian Popescu, la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu. Spectacolul a avut un nesperat, neașteptat succes. Nu a fost primit cu mânie proletară. Nimeni nu a contestat apariția piesei pe afișul unui Teatru important. Degeaba, Baranga era un bun meșteșugar. A păcălit pe multă lume.Chiar și unii adversari înverșunați ai comunismului. Dar revenind. Cred că, dacă Tudor Giurgiu ar fi avut ocazia să vadă un spectacol cu piesa Travesti (piesa a furnizat scenariul unui film cu titlul Premiera, regizat în 1976 de Mihai Constantinescu), poate că ar fi reținut o replică în care practicienii scenei erau sfătuiți să nu se lege în nici un caz de critici. Actorii, regizorii, scenografii , spunea actorul Titi Precup (în filmul mai sus amintit respectivul personaj era magistral jucat de Toma Caragiu) îi înjură pe critici la o bere cu prietenii, în vreme ce criticii înjură actorii în mii, chiar în sute de mii de exemplare.
Ce a făcut, de fapt, Tudor Giurgiu? De ce nu e el agreat de unii critici? În primăvară, regizorul a avut o intervenție la Gala Gopo în care se referea la critică, pornind de la o cronică exact la filmul despre care vreau să scriu eu astăzi. Trei zile în septembrie. Cronica nu era una deloc amabilă, însă intervenția regizorului nu a schimbat cu mult lucrurile. Cei care s-au simțit vizați și-au multiplicat observațiile la adresa filmului în cauză. Au adoptat un ton agresiv-ironic, au minimalizat și luat în răspăr cel mai recent demers cinematografic al regizorului ca și eforturile și realizările actorilor. Pare-se chiar că au edictat că Trei zile în septembrie ar fi cel mai prost film al anului.
Am văzut și eu producția cu pricina și cred că lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Trei zile în septembrie este un film cu totul altfel decât toate celelalte filme regizate de Tudor Giurgiu în anii din urmă. Am în vedere când spun asta De ce eu?, Libertate, Pădurea de molizi, chiar și documentarul artistic Nasty. Trei zile în septembrie este o comedie neagră care începe calm, cu o secvență în care totul e sau pare a fi ok între viitorii soți Bianca (Andreea Vasile) și Victor (Emilian Oprea). După care intervine partea cea mai consistentă a peliculei. Cu apariția intempestivă a celei care se prezintă a fi amanta trădată a lui Victor (Mirela Zeța), cu o savuroasă și plină de culoare scenă a balconului în care toată lumea își iese din fire și toți vociferează, se agită, în pofida apelurilor la calm ale autoritarei mame a Biancăi (Emilia Popescu), cu cele 65 de minute de plan- secvență în care Andreea Vasile realizează o însemnată performanță actoricească, întreaga echipă tehnică este la înălțime, iar operatorul Alexandru Dorobanțu, debutant în lung metraj, însă deja cu mare experiență în videoclipuri face dovada înzestrării sale profesionale de excepție. Toată această parte este filmată cu camera în mână. O a treia parte care se petrece în ziua de duminică și intervine după tot ceea ce s-a întâmplat în crescendo din momentul în care a devenit clar că planificata nunta este ratată, că mama Biancăi a cheltuit o mulțime de bani absolut degeaba și că toate demersurile de împăcare și recucerire ale lui Victor sunt în van, este și ea una numai aparent calmă. Scurtă, deliberat fără cuvinte, filmată la malul mării, respectiva parte mi s-a părut a fi de mare concentrare emoțională, iarăși excelent jucată de Andreea Vasile.
Scenariul filmului este scris de trei bărbați. De Tudor Giurgiu, Radu Grigore și Conrad Mericoffer. Acesta din urmă, actor de profesie, și nu unul oarecare, care își reconfirmă talentul jucând în film rolul unui confrate nesigur pe talentul său și cam săturat de meserie. Respectivii trei bărbați se dovedesc foarte buni cunoscători ai psihologiei femeii de 40 de ani, aflată încă sub tutela mamei. O femeie cu care viața nu s-a arătat prea generoasă, care crede, se iluzionează că totuși a mai primit o șansă ce se spulberă în clipa în care soarta intră cu cizmele și anulează orice urmă de speranță într-o fericire ipotetică pentru care protagonista a făcut noian de sacrificii. Bianca e o femeie ce refuză împăcarea, compromisul. Căreia nu îi prea pasă de gura lumii. Prim și gros –planuri neiertătoare, lacrimi contrapunctate de zâmbete triste, cu machiaj ce curge abundent pe față, de tot felul de lucruri apăsătoare, de periodice ieșiri nervoase, de certuri cu infidelul Victor, excelent jucat de Emilian Oprea, pornit și el în căutarea Biancăi, o stațiune Euforie cvasi-pustie la final de sezon, traversată în fugă de Bianca by night, popasurile la nunți în curs de desfășurare, conversațiile telefonice tensionate cu mama, momentele superbe prilejuite de întâlnirile cu o femeie în vârstă, admirabil jucată de Maria Junghietu, și mai apoi cu actorii chemați să întruchipeze urși și să facă entertainement tot la o nuntă.
E adevărat. Trei zile în septembrie nu e tocmai o capodoperă. Nu cred că regizorul s-ar fi așteptat să fie, Nu cred nici că ar fi cel mai bun film semnat regizoral de Tudor Giurgiu. Este însă un film emoționant, bine filmat și remarcabil susținut actoricește.
Arome 22 Creative Retreat, Libra Film, Point Film
TREI ZILE ÎN SEPTEMBRIE
Regia: Tudor Giurgiu
Scenariul: Tudor Giurgiu, Radu Grigore, Conrad Mericoffer
Producători: Tudor Giurgiu, Mirel Olaru
Imaginea: Alexandru Dorobanțu
Cu: Andreea Vasile (Bianca), Emilian Oprea (Victor), Emilia Popescu (Mama Biancăi), Adela Popescu (prietena Biancăi) și Mirela Zeța, Conrad Mericoffer,Lana Moscaliuc, Maria Junghietu, Emilian Mârnea, Daniel Achim,Iulian Enache ș.a.
