Acu 2 ani, când a-nceput nenorocirea acestui război (despre care mulți gândeau cu groază că va deveni Cel de-Al 3-lea, absolut mondial), am scris aici ceva despre drama mamelor. Acea dramă care-i universală, însă în creștinism iluminată și reliefată dramatic și exemplar de către prototipul Precistei. Adică de mama care știe deja de la zămislire, graviditate și naștere cum că pe Pruncul ei – oricât de aparte, ales și sfânt va fi urmat supracompensator ca să fie – tot îl va vedea cu proprii ochi începând cu lipsuri, frustări, amenințări, spaime, nevoi, călcând social și politic cu stângul, către final ajungând disprețuit, chinuit, crucificat, murind agonic.
Desigur, evangheliile incluse în Biblie nu spun, chiar de la începutul poveștii (Bunavestire) și despre partea cu crucificarea, cum din prima nu spun nimic nici despre vreo moarte și înviere. Însă evenimentele biografice următoare, dar mai ales scrierile apocrife, legendele orale și cele colportate peste toate veacurile prin vorbe sau înscrisuri mai mult sau mai puțin rudimentare (de la prescurtat/rezumat mnemotehnic până la ornare literară), nu uită să sublinieze traumatologia psihologică a Sfintei Familii, inclusiv întărind dramatismul previziunilor omenești sau al tulburătoarelor presimțiri femeiești. Toate convergând spre ideea că Marea Apoteoză, măreața Transfigurare/Metamorfoză și Slavă nu se vor împlini nicidecum fără de inițială umilință, dispreț, stigmă, crucificare și agonie pe de o parte, pe de-altă parte angoasă, chin, disperată durere maternă. (Amintiți-vă și de celebra „Judecată a lui Solomon”, în care lăudăm doar luciditatea și șiretenia împăratului, în vreme ce psihologia de mamă e rezumată acolo în perfecta-i exemplaritate, extraordinara ei complexitate rămânând doar presupusă, niciodată analizată.) Bărbații putem scrie, imagina și povesti multe și mărunte despre profunzimile și sfârtecările „durerii de mamă”. Dar nu vom putea niciodată mărturisi ca după o experiență proprie, ca dup-o resimțire activă, nu ne-am putea asuma noi înșine asemenea traume. Sunt/trebuie să fie aparte, excepționale, dincolo de închipuire, descriere, explicație, ilustrare. Mai ales că, dincolo de ce-i fizic, anatomic și neural, se adaugă și copleșesc și chinurile emoționale și mentale, iadul sfâșierilor explozive și-al angoaselor nesecabile mistuind constant. Oricât de hăruite cu intuiții și empatie, ficționalizările scriitorilor de cabinet suferă prin inautenticitate, prin virgulă, rest.
E posibil ca scrierile „participative” și „empatice”, adică înscrisurile de natură psihologală (de-or fi fost mai multe, fură alungate până la afurisenie și incinerare de către patriști precum Origen), să fi excelat tocmai în îngroșarea, până la zguduire sau îngrozire, a elementelor Naștere Suprafirească + bestialism și moarte prin chin, Virginitate Sfântă + mizerabilism omenesc, Fiu de Dumnezeu + ticăloșenie și blasfemie barbară, Înviere + persecuție și istorie criminală. În povestirile orale, cele care nu s-au sfârșit niciodată și nicăieri în cadrul fluenței istorice, private, domestice și intime, aparținând religiozităților autentice, reale, obștești (și cu deosebire în sensibilitățile și referințele religiozităților feminine), au supraviețuit pseudoapocrife și legende încărcate cu destul de mult realism omenesc. Au rămas vii, în sensul utilizării lor propedeutice și (auto)psihoterapeutice, prin reiterare mentală, prin proiecția de sine și raportarea directă a psihicului feminin față-n față cu Drama Arhetipală și exemplară a relației dintre Mamă și Fiu, devenită relaționare cotidiană, a fiecărei muieri-mame, față de pruncii proprii.
Oricum, orice mamă (normală sau ultramajoritară) dorește ca pentru sine, chiar mai presus de sine, un bine mare pentru proprii-i copii. Deși presimte – iar chiar de la început și mai ales pe parcurs va avea de văzut constant – că viața și creșterea pruncilor înseamnă trudă, durere, calvar, sacrificiu, mortificare de sine. Gândul evoluțiilor viitoare, nădejdea realizărilor superioare, nevinovata vanitate de a se lăuda cu bunăstarea/fericirea copiilor ajunși ceva/cineva, poate chiar o maturitate și mai ales o bătrânețe în care mulți dintre copii o mint (ea totuși fabulând frumos despre viața lor), știind că nu pot să mai înfigă genitoarei un pumnal de suferință dacă i-ar mărturisi cât de mizerabil o duc, iată destinul real al nu puținor mame. Vise și credințe despre apoteoză și metamorfoză le susțin viața, realizările copiilor (ca și, eventual, ignorarea sau minciunile fiilor/fiicelor ajunși părinți), plus creșterea de nepoți pentru care bunicile se-ngroapă iar în maternalismul trudei învăluite în băsmirile și speranțele sentimentului religios, acestea constituie pentru multe mame și bunici suprema sau ultima bucurie.
În supraviețuirea bazată pe nădejdea parvenirilor și perpetuărilor „proslăvite” nu e nimic mai religios, adică mai perceptibil/experimentabil și mai consistent (la modul „carnal”), decât maternitatea. Când ultimul dintre apostoli, Pavel, zice-ntr-o celebră epistolă că „femeia prin nașterea de copii se mântuie”, numai mințile ignorante și pripite au putut vedea în vorba sa minimalizare misogină. În realitate, părerea sfântului presupunea inversul: contribuția organică la perpetuarea biologică, asocierea cu creația supranaturală/divină, dar poate în primul rând preocuparea și devoțiunea maternală, care conduc automat și invariabil la autosacrificiu și uitare de sine, reprezintă o veritabilă cale a minimalizării egoului, a smereniei redemptive.
Desigur, vorbesc aici exclusiv despre femeia-mamă, nu despre doamnele care ies din acest normativ dominant, din cotropitoarea dependență biologică a reproducerii, care își neagă maternitatea nu fără alte compensații, iar de nu, traume, care aleg cariere sau scopuri narcisic-egofile, reușind să trăiască bine sau foarte bine ca minorități sau ca excepții față de „norma” genului tipic feminin. Lumea acestor doamne e cu totul alta, nu oricine e musai să vorbească/scrie întotdeauna despre toate/orice situații sau opțiuni minoritare, așa că intervenția în numele atitudinilor și alegerilor de tip antireproductiv și extrem-feminist, în contextul strict prezent, nu-și are loc proxim. Desigur, există și problema psihologică a dificultății, de nu chiar a imposibilității înfrânării vagabondajului mental, a lejerității sau lipsei de coordonare ideatică căreia mulți i se lasă pradă, constant. Dar ține de elementarul antrenament propriu fiecărui intelect, ține de exercițiul de concentrare (egal tematică și mentală) ca tocmai această experiență a rămânerii în subiect (ba chiar și în atmosfera contextului), să se identifice cu lectura, cu dialogul autor/cititor în fiece text. Așadar, revenind, adică evitând alergatul peste alte câmpuri sau bălării divagante, hai să cultivăm pe moment aceeași grădină, așternându-ne dempreună la aceeași masă, în același colocviu.
Să ne gândim măcar și numai o clipă la mama ukrainiană, la mama rusă, de ce nu și la mama africană (cea atât de frecvent batjocorită și terorizată și călcată-n picioare-n fel și chip, cea mult prea familiară cu măcelul, dar la care chiar niciodată nu gândim, nici simțim). De orice apartenență sau solitudine, de-orice nație, limbă, religie, la absolut orice nivel de cultură/incultură, mama-i mamă și este imposibil ca atunci când îi moare copilul să nu resimtă, pe deplin, că moare de-adevăratelea, rău și ireversibil, chiar ea însăși. Majoritatea covârșitoare a mamelor mărturisitoare subliniază clar și acut: moartea cărnii din carnea ta și-a sângelui din sângele tău e inconsolabilă, nu trece niciodată, n-are vindecre. E mult mai gravă decât propriul orfanat, mult mai împovărătoare decât orice văduvie. Constant o cari printre celule și-n nervi, o resimți și respiri în fiece clipă, chiar până la expirul ultim al expierii. E multă metafizică și în biologic, între intimitatea dintre instinct/inconștient, trup individual, progenitură filială și identitate ființială, chiar dacă încă negăm infatuat și prostește un atare adevăr.
Iată și de ce este greu, este foarte greu să sărbătorești jubilant exact atunci când îți poruncește calendarul, când te obligă tradiția, obiceiul, chiar și legile muncii și socialul întreg dându-ți liber și ordonându-ți: bucură-te!, celebrează! Unii, poate foarte mulți, reușesc asta. Unii, chiar dintre cei la care nu te gândești, de la care chiar aștepți să petreacă și să se veselească sincer alături de tine, n-o pot face. Ori o fac forțat, de formă, fără de-ales, adică disimulează, mint. E multă formalitate goală, ba chiar și jale, traumă activă sau măcar anxietate ascunsă, nu numai banală inadecvare sau lipsă de chef, în foarte multe ocazii, în multe ceremonii, sărbători, datini.
Iată Paștele. Sărbătoarea – oficial vorbind – a Învierii. Față de care toată lumea își lasă fantezia să vagabondeze înspre egofilele iluzii ale eternizării eului propriu, în care se anticipează toate formele de preafericire postumă, de rai nesfârșit (fie el întru Domnul, cel atât de lejer luat drept garant pentru cea mai vorace superiorizare, care e înveșnicirea sinelui egofil). Ajunge să crezi în Frumos și în Bine, în Adevărul ilustrat de formule simpliste și fixe despre credință și Hristos/Dumnezeu, sau în iluzia că răul nu ține. Totuși, iată că fiecare generație vede și mulți inși participă la executarea și exercitarea sistematică a Răului. Unită sau dezbinată, decalată și plurificată, Europa are în coaste cu nedezmințire războiul criminal și distrugerea hâdă, orice pace, liniște și normalitate rămânând periclitate. Nu doar civilii care mor precum muștele secerate de uragane și vijelii, ci și militarii care mor forțat și absurd, toți au mame ce plâng, au mamele mutilate psihic. Plus restul rudelor și-al societății cu care-aveau vreo atingere, toți rămași în variatele forme de orfanat, văduvie, frustrare, handicap, durere sau dor, pagube, gol. Nu poți să te bucuri de Paște, așa cum te sfătuiesc toate textele și toate calendarele. Toate urările sunt slogan sunând calp. Învierea ar putea face un gând cald și vesel dacă ar exista doar moarte naturală, firească, biologică, „la ceasul ei” (cât mai depărtat). Cu moartea forțată, nevolnică, tiranică, criminală… cum să nu spui că universul însuși e nedrept, că omul e clădit pe nemerit, că n-are cum fi „cândva” cu totul Altminteri, în contrast extrem față de ce avem? Cum să fii egoist și, fiindcă ți-e ție călduț și (relativ) bine, să nu ții cont în ce context nestatornic, vremuri tulburi și lume pe muche de cuțit existăm? Cum să crezi că Dumnezeu n-are altă treabă decât să-ți poarte ție de grijă, că pe-alții-i poate da dracului, tu fiind aparte, ales?…
În realitatea zilelor noastre, duminica paștelui se suspendă. E tot o Mare Vinere prelungită, cel mult tot o Sâmbătă tristă.
Oricum, Paștele n-ar trebui să te umfle de vreo fudulie, de senzația cât de măruntă, inevitabil imbecilă, a victoriei și superiorității, a șansei, darului sau norocului, a elecției sau preferinței „de sus”. Mai degrabă acoperă-te de smerenie sau umple-te cu umilință. Reală. Profundă. O fi zis înviatul Hristos, cândva, „bucurați-vă!” Iar papa Vaticanului, el însuși bolnav, a repetat același îndemn inadecvat, oarecum cinic. Cum nu știm să ne bucurăm decât prin îmbuibare, beții ilariante, rânjete, chiote, șmecherești pișcări și ocheade, în zilele astea mai degrabă cuvine-se să taci. Dacă poți. Nici măcar să te rogi… fiindcă e imposibil când zici sau crezi că te rogi să nu decazi în solicitări, așteptări, cerșeli sfruntate, pretenții insistente; tot imposibil fiind ca după ce te pocăiești un mililitru, te smiorcăi o clipă-2ă, imediat să nu țopăi plin la inimioară de trufia virilă a superiorității, a unei gratuite îndreptățiri, a unei abuzive sfințiri de sine. Mai degrabă fă orice ca să te abții. De cuviință fiind, azi, să suspini.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
De la „ Inviere”esentialul se afla in alta parte- poate chiar in partea de lume necunoscuta noua ,poate chiar atunci cind, in timpul copilariei mele, acolo unde am tot asteptat ,pret de multe ore, Invierea celui numit Fiul Omului, undeva in Bucurestii anilor 60 , intr-o bisericuta aflata pe straduta numita cindva Ceaus Radu am tot sperat sa am revelatia tuturor revelatiilor .Nu a fost sa fie . Cum virsta momentului nu imi permitea filozofia atasata mortii si invierii lui Hristos asteptarea mea s-a dovedit zadarnica . Acum ,peste vremuri, inca devin nelinistit atunci cind cineva face referire la invierea lui Hristos .Poate oare cineva numi intimplarea ca si revelatie a tuturor momentelor din existenta omenirii sau ne vom imparti constant Credinta asa cum este ea impartita acum ?Daca UE a reusit si- a adus aproape toate natiunile componente oare nu este timpul ca si „Credinta” sa faca acelasi lucru ? Oare Hristos nu poate deveni liantul nostru al tuturor crestinilor ? Sa ne intoarcem cu totii la Invierea Domnului este poate imensa dorinta a Crestinatatii .Amintirile isi fac si ele loc cu incetineală .Orasul si-a aprins acum deja luminarile .La coltul strazii noua bisericuta a pus deja „ patefonul”.Pilcurile de oameni au ocupat deja strada .Speranta moare ultima de 2000 de ani si mai bine .Acum e cu totul altceva .Pe alocuri lumina telefoanelor mobile a inlocuit deja luminarea .Hristos are si el adeptii lui modernizati . A celebra impreuna sarbatoarea Pastilor este aproape imposibil de realizat . Cu toate acestea simbolistica acestei sarbatori (nota bene ) este identica. Moartea lui Hristos Fiul Omului si simbolul ei ,ce rezista inca trecerii timpului ,ne-a adus in fata Inaltarea .Sarbatorim Inaltarea si Invierea omului Hristos totul avind la baza Moartea acestuia .Daca Inaltarea si Invierea pot fi parte a sarbatorii Pascale cu moartea este insa olecuta mai greu .Moartea lui Isus nu este o sarbatoare a religiei Crestine .Moartea si martiriul reprezinta insa chiar baza si esenta Inaltarii .Odata cu Inaltare omul Isus Hristos dispare si Fiul Omului apare pentru eternitate in viata noastra spirituala chiar daca credem sau nu credem in aceste fantastice (nu fantasmagorice) povestiri .Singura mare problema a Bisericilor Crestine o reprezinta chiar povestea ce devine parte a unei discutii inca neaduse in fata noastra .Sarbatoarea Pascala si povestea ei inca ne umple inimile de bucurie .Inaltarea face ca aceste lucruri sa se intimple dar uneori farisesimul nostru al tuturor face casa buna cu cei ce se autonumesc numesc reprezentantii lui Dumnezeu pe Pamint .Pastele (sarbatorile pascale ) este o drama ce nu poate fi sarbatorita sau transformata in sarbatoare .Fiul Omului este Martirul si nicidecum sarbatoritul .Sacrificarea mielului (conotatia spirituala este cunoscuta ) vopsitul oalelor in culoarea rosie si toate celalalte devenite datini sau cutume bisericesti impuse ne duc cu gindul la Isus omul transformat in Fiul Omului si nicidecum la gurmandismul afisat de noi toti .
V-am citit ( prin amintirile personale ale acelorasi ani) frumosul text. Cu un mic comentariu:
Fata de afirmatia ” Fiul Omului este Martirul si nicidecum sarbatoritul”, eu cred – ca si IPS Pimen- ca nu Iisus este
” sarbatoritul ” de Sfintele Pasti, ci ” Învierea din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos rămâne pentru totdeauna minunea minunilor, iar sărbătoarea Învierii rămâne sărbătoarea sărbătorilor noastre bisericeşti.”
Accentul nu cade pe personaj- desi el este „subiectul”-, ci pe „minunea minunilor” ce s-a petrecut si s-a transformat in „sarbatoarea sarbatorilor” crestine.
„Să ne gândim măcar și numai o clipă …., de ce nu și la mama africană (cea atât de frecvent batjocorită și terorizată și călcată-n picioare-n fel și chip, cea mult prea familiară cu măcelul, dar la care chiar niciodată nu gândim, nici simțim).
Wiki: „Genocidul din Rwanda a fost o crimă împotriva umanității, în care au fost masacrați între 800.000 – 1 milion de etnici Tutsi și etnici Hutu moderați. Genocidul a fost săvârșit într-o perioadă de 100 de zile (7 aprilie – mijlocul lui iulie 1994) de către două miliții hutu”.
Desigur, cei masacrati in cele 100 de zile ( 8-10 mii/zi !) au avut si ei mame. Suntem la 20 de ani si , oare, ce stim despre ei?!
Corect: „Suntem la 30 de ani…”. Cu scuze.
Sangerosul Putin a declanșat în propria casă actiuni faraonice, după modelul altor demenți ai lumii comuniste, că Kim, sau Mao. Numărul asasinatelor cauzate de Mao este de circa 80 de milioane. Odiosul Stalin a omorât peste 60 de milioane de ruși. Putin, un exemplar superb al forței bestiale, nu este inferior altor tirani malefici. Dictatorul Roșu, ros de molii, vicii si de aroganța-i maladivă, persecuta și aruncă în pușcării mii de ruși, considerand, precum idolul sau Stalin, că „moartea a sute de mii este o statistică”.
Ca de obicei, domnul Marin Marian-Bălașa ne oferă încă un text de mare profunzime, de o dureroasă luciditate fără a ne judeca inchizitorial.
M. M.-B. ne propune să ne uităm, cu luciditate, în oglinda ființei noastre cea de toate zilele. Să nu ne mai amăgim ce ” frumoși/ virili/inteligenți/culți/spirituali IESTE” noi.
Un alt motiv pentru care îi citesc textele cu drag este limba românească cu adevărat literară, o limbă românească ce prin scrisul domniei sale își dezvăluie profunzimile, (cel mai) adesea neluate în seamă de mulți alții condeieri cu ștaif de intelectuali.
O urare pentru domnul Marin Marian-Bălașa:
SĂ VĂ PLESNEASCĂ HAMBARUL VIEȚII DE ROADE!
Pe vremea mea Paști era un substantiv defectiv de singular. Insistenta de a-l forța în șabloanele limbii engleze (Happy Easter în loc de Hristos a înviat) a dus la contaminarea limbii romane cu tot felul de expresii năstrușnice gen „Paste fericit”.
@AT,
Vremea ta era doar a ta. Ai auzit de nuvela “O făclie de Paște?” a lui I..L. Caragiale? Termenul Paște e în limba română de mai bine de 120 de ani.
„Happy Easter” reprezinta un fel de raspuns al protestantilor, un fel de negatie a unei parti de crestinism catolic de catre acestia, in sensul de a nu recunoaste Invierea ca pe un fapt real, ci doar ca pe un fapt simbolic.
Mai mult, trebuie sa recunoastem ca in lumea anglo-saxona europeana, dar nu numai acolo, ci si in zona Franta-Belgia- Olanda, numarul celor care cred in totalitate in Noul Testament este destul de redus in mediul celor cu educatie la un nivel superior….si nu numai in randul acestora. Destul de ciudat daca facem o comparatie cu USA, unde credinta in Dumnezeu si in Hristos ocupa un loc important.
Cumva „Paste fericit” se cam potriveste cu situatia la zi din Romania, pentru ca o buna parte dintre romani pasc fericiti de decenii bune, in permanenta facand asta, neintelegand prea bine cum sta treaba nici cu democratia, nici cu economia de piata, nici cu politica si nici cu religia!….asta ca sa nu jignesc si sa spun ca, de fapt, majoritatea romanilor cam habar nu au despre nimic important legat de viata lor!
Ucraina a deschis ochii tuturor. Astfel, întreaga lume a văzut chipul hidos al Moscovei Imperialiste, Păgâne, neconverita la valori. Un popor care are credință în sine însuși, poseda și un Dumnezeu care-i este călăuză. Un asemenea popor venerează in acest Dumnezeu condițiile ce-l fac să simtă gustul libertății. Rușii nu sunt liberi. Rușii au fost iobagi și au devenit sclavi. Rușii sunt fățarnici, cumpliți, imorali. Ortodoxia rusă e ura spiritului, a mândriei, a curajului, e ura împotriva tuturor, împotriva bucuriei și Bunei Vestiri. De aceea, rușii sunt poporul cel mai păgân dintre toate popoarele creștine. Or, Biserica Odioasă Rusă se afla in contradicție cu orice bun-simț. Rațiunea bolnava este singura rațiune ortodoxă rusă. Rușii pretind cu îngâmfare că sunt „poporul ales”. Meșteșugul de a minți cu sfințenie a ajuns, la ruși, sa fie singura desăvârșire. Femeia rusă! O enigmă! Femeile aduc lumina și dau vieții viata. Nicio femeie nu l-a vandut pe Fiul Omului. Ele l-au plâns, l-au uns și tot ele au vestit Învierea Lui. Mama rusă din zilele noastre! O mare nebuloasă! Nu exista mame rele, se spune. Exista copii netrebnici, nefăcuți, nedospit cum se cade. Mama rusă ( budistă, islamistă, musulmană, sau cea „minoritară” pravoslavnică a generat o societate câinoasă, nelimpezita de mizeriile seculare. Mama rusă încă nu poate scoate din pântec pe cineva mai de Doamne-ajută care sa conducă, creștinește, aceasta întinsoare. Mama rusă nu are îndrăzneala să-si apere fiul trimis în iad de BOR-ul terorist. Nu se poate spune că mama rusă a voit războiul declanșat de Putin, după cum nu se poate spune că nu l-a voit. Dar aceasta nepăsare față de atrocitățile săvârșite de Hoardă Nepereche, aceasta lipsa de empatie a mamei ruse duc la afirmarea că majoritatea covârșitoare a mamelor ruse sunt de acord cu sfâșierea mamelor creștine ucrainene. Daca mama rusă nu va fi în stare să-și ia destinul în mâini, nu-i rămâne decât să piară. Fiul Omului ce a fost sfâșiat de Vitele bipede cărora le zicem Oameni, a vorbit de pe cruce: „…pe voi plangeti-va și pe copiii voștri, căci vor veni zile in care se va spune: Fericite sterpele, fericiți sânii care n-au născut, nici n-au hrănit prunci”.
De „la pastele cailor” ati auzit? E vreun plural acolo?
Nu exista PASTE oricat de multi mireni ar spune asta. De ce? Pentru ca e vorba de un ciclu de sarbatori si numele corect este PASTI. Fiind o sarbatoare religioasa ar trebui sa ascultam pe cei ce stiu despre ce e vorba. In Biblie e mentionat numai la plural, „Pasti, Pastile”. Asadar nu se cade sa avem pareri atunci cand nu stim despre ce e vorba. Mai exista si alte aberatii cum ar fi Paste fericit !!!. Asa ceva nu se spune niciodata de catre cineva care stie cate ceva despre aceste treburi. Mintile neinstruite au lipit cuvantul”fericit”de la urarea craciunului dr asocierea e cu atat mai nefericita. Iata de ce…. La Craciun putem spune Craciun fericit deoarece e vorba despre un eveniment fericit. Cu Pastile nu se poate spune tot asa deoarece e vorba de o sarbatoare cu semnificatii mai profunde. Scuze pentru expozeul prea lung. Nu l-am scris pentru a face pe desteptul dar din respect pentru adevar am comis-o…
P.S. Un spirit luminat al acestei lumi a spus candva asa: „Atunci cand laudam pe cineva sau ceva putem sa o facem fara sa stim mare lucru despre subiectul cu pricina dar lucrurile se schimba atunci cand criticam. In acest caz trebuie sa stim exact despre ce e vorba. Daca nu stim, se cheama ca e barfa ieftina…”
Apreciez articolul.
Excelent.
(In intregime, mai ales partea cu „duamnele” si „iemanciparea”. Extremismul care ajunge la nimicirea misiunii biologice a femeilor.)
Totusi, sa nu uitam ca Pastile e si victoria impotriva mortii. Cum sa nu te bucuri, cand hoasca aia care ne ia pe toti, a fost invinsa? Macar o data.
Respect, si sa dea Domnul sa mai citim asa ceva! (Si sa vedem ca articolele mai si influenteaza unii oameni. Mai ales lideri care se cred deasupra legilor si muritorilor.)
Nu stiu de unde ati scos Pasti, insa cred ca e un regionalism. Sunt regiuni intregi in Romania unde se foloseste termenul Paste inca inainte sa vina comunismul.
I.L. Caragiale chiar a scris o novela „O faclie de Paste”. Nu cred eu ca nu stia Caragiale, la valoarea lui, care e termenul consacrat.
@Anonymous – „Nu cred eu ca nu stia Caragiale, la valoarea lui, care e termenul consacrat.”
”termenul consacrat” în rândul publicului larg nu e neapărat și termenul corect. Dar apelul la autoritate e în mod sigur o eroare de logică. Caragiale nu era episcop, termenii folosiți de el nu reprezită o garanție pentru nimic.
Există și alte exemple de ”termeni consacrați” în România. ”Viflaimul” din colindele lui Hrușcă e de fapt numele orașului Bethlehem (Betleem la români). Dacă ne spune cineva că Bethlehem e forma corectă, faptul că Hrușcă se referă la ”Viflaim” reprezintă vreun contra-argument valabil? Ar trebui ca biserica să preia termenul ”Viflaim”?!
Alt exemplu: prin niște sate din Hunedoara există un obicei numit ”Ciuruleasa” și chiar un sat cu același nume. Dar forma corectă grecească este ”Kyrie eleison”. Cred că și la Ion Creangă apare o formă coruptă, ”Chiraleisa” , care se referă tot la ”Kyrie eleison”. Faptul că Ion Creangă a folosit termenul corupt înseamnă că biserica ar trebui să preia acel termen corupt?!
Harald,
Limba evolueaza si ea, saraca.
De cateva generatii termenul Paste e folosit in Bucovina si in general Nordul Moldovei. Nu am auzit nici un popa, nici inaintea comunismului, nici in timpul, nici dupa, folosind un termen diferit in bisericile din zona. Bunicii mei sunt nascuti in anii 1910 si exact asta foloseau, toti patru, si s-au prapadit in anuu ’80. Deci, oficial, biserica s-a adaptat la termenul respectiv de foarte multa vreme depinzand de zona. Termenul apare si in DEX, deci are girul Academiei Romane.
Nu vi se pare ca vreti sa fiti mai catolic decat Papa?
@Harald,
Pentru ca stiu ca o sa fii in atac aiurea, uite aici un link de pe site-ul Arhiepiscopei Sucevii si Radautilor, unde vorbeste despre Postul Pastelui, nu Pastilor, cum insisti domnia ta.
https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/?s=Paste&ref=course&post_type=lp_course
Mai studiaza, baiatule, cateodata esti complet pe aratura.
Captivant articol, prin originalitate ideatică, lingvistică, înțelepciune și profund omenesc! Câtă înțelegere a suferinței femeii, din partea masculină! Incredibil de bine redată! Autorul pătrunde și simte uimitor zbuciumul, suferința și trăirile feminine! Neașteptate, interesante și potrivite asocieri ale eternului feminin, cu mame anonime, din spatele războaielor crude din jurul nostru, cu tradiții cultural religioase și conduceri politice nemiloase! Adevărată e îmbuibarea nemăsurată, cu prilejul unei drame ancestrale!
1. „Mama rusă (sau despre paștele cui/unde/când/cum)”
Ultimii doi ani ne-au invatat ca daca ne permitem sa vorbim de mama rusa in aceeasi masura este justificat sa amintim de mama ucraineanca. Daca mama rusa are motive de intristare, mama ucraineanca, dimpotriva, trebuie sa se bucure. Fii uneia lupta intr-un razboi nedrept pe cand fii celeilalte sunt angajati in apararea unui teritoriu, in respectarea valorilor democratiei liberale. Cel putin asa sustin fiii de mame americane, franceze, germane sau poloneze. Iar fii de mame ucrainence au ales, de buna seama, de partea cui sa se aseze…
2. „În realitatea zilelor noastre, duminica paștelui se suspendă. E tot o Mare Vinere prelungită, cel mult tot o Sâmbătă tristă.”
..”Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte.Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că din mormânt, iertare a răsărit.Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului.”.
…..asa suna minunata Omilie de Pasti din Ioan Gura de Aur. Indeamna la bucurie spirituala si insufleteste, fireste, pe cine poate si pe cine gaseste resurse…
3. „Cum să fii egoist și, fiindcă ți-e ție călduț și (relativ) bine, să nu ții cont în ce context nestatornic, vremuri tulburi și lume pe muche de cuțit existăm? Cum să crezi că Dumnezeu n-are altă treabă decât să-ți poarte ție de grijă, că pe-alții-i poate da dracului, tu fiind aparte, ales?”
..Cred ca ar fi mai potrivit sa pricepem un lucru simplu. Ne inchinam la Dumnezei diferiti. Daca intelegem acest amanunt toate problemele se aseaza firesc. Dumnezeul mamelor ruse este fundamental diferit de Dumnezeul ostasilor ucraineni, de Dumnezeul lui Zelenski, al lui Biden sau al lui Macron.
Asa stand lucrurile ma rog la Dumnezeul meu sa ma tina asa egoist cum sunt, in acest context nestatornic, in vremuri tulburi , pe muchie de cutit….