E seară și mă pregătesc de culcare. Îmi mișc arătătorul în sus, în mod repetitiv și aproape automat, ca să urmăresc reel-uri pe Instagram. Nu e ceva ce-mi stă în fire, dar, de data asta, am decis că mintea mea are „nevoie” de această stare de relativă nimicnicie, în care nu sunt nici trează, nici adormită. Lângă mine, Aurora, în vârstă de șapte ani, citește o carte de benzi desenate și, din când în când, trage cu ochiul la telefon.
Mă opresc din scroll în momentul în care Rori, un pic confuză, văzând un filmuleț cu pisici drăgălașe, mă întreabă: Mami, e real? Întrebarea ei îmi suscită interesul și, instigată, mișc mai departe degetul, să-i aflu reacția la alte videoclipuri. Urmează filmulețe cu tsunami-uri, outfit check-uri, nostalgii balcanice, tutoriale de ceramică, alte pisici drăgălașe, tot felul de trend-uri virale, oameni care cad în bălți, curiozități istorice, influenceri care îți spun în ce să te îmbraci, ce să mănânci, unde să mergi, cum să te comporți, și altele, și altele. Întrebarea Aurorei se repetă la câteva dintre reel-uri. Mami, e real?, și pot înțelege sursa acestei nelămuriri a copilei de șapte ani, încă – și, din fericire – neobișnuită cu genul acesta de conținut.
De multe ori, mă întreb și eu dacă ceea ce văd este adevărat. Și nu mă refer aici numai la imagini și texte generate de AI, ci și la ceea ce aleg să facă public oameni reali în spațiul virtual. Mă întreb dacă acest context artificial, „despuiat” de orice urmă de firesc – dacă prin „firesc” înțelegem ceea ce este natural – nu poate în sine să producă decât subterfugii care amețesc utilizatorii platformelor, încețoșează și obosesc gândirea.
Ajungem să ne cârmuim viața în funcție de algoritmi, să ne producem realitatea în așa fel încât ceea ce trăim în fiecare zi să se muleze pe răspunsul la întrebarea Ce mai postez azi pe social media? Frecventăm aceleași locuri, îmbrăcăm aceleași haine, mergem la aceleași săli de sport, totul pentru a simula apartenența la ceva mai presus decât noi înșine, în speranța că asta ne va potoli setea-de-nesingurătate. Dar cât de reală este această împreună-ființare în mediul virtual? De ce avem atâta nevoie să fim văzuți, să fim validați, să fim înțeleși? Cât de departe poate merge strădania de a aduna cât mai mulți „adepți”, ca și când noi înșine devenim culte, ca și când cel ce nu e urmărit nu există? De ce insistăm să ni se ia urma, să se știe unde, când, cu cine suntem?
Ne „auto-paparazzizăm”, iar telefonul e unealta de care dispunem în permanență pentru a realiza asta. În loc să fie lentila prin care privim lumea, camera foto a devenit lentila prin care ne privim pe noi înșine, într-o perpetuă analiză și cercetare de sine. Dar oare ajungem noi să ne cunoaștem mai bine uitându-ne la noi înșine, or uitând de noi înșine?
Sunt un om care cu greu se plictisește. Asta pentru că, fiind liber profesionistă de ani de zile, am învățat să-mi drămuiesc timpul astfel încât să mă preocup de multe lucruri în afara mea. Acest în afară presupune uitarea de sine, uitarea de grija de sine. A nu te îngriji de tine însuți înseamnă a-ți orienta privirea către altceva, sau altcineva exterior ție. A nu te îngriji de tine însuți nu înseamnă a fugi de tine însuți, ci, mai degrabă, a merge încet, dar sigur, în tine însuți, acolo unde se produce uitarea de sine. Acolo unde ne unim cu ceva mai adânc decât preocupările noastre de zi cu zi, reale sau virtuale, acolo unde nu mai suntem subiectele, ci sub-subiectele vieții noastre. Acolo unde cel din urmă este cel dintâi.
Aurora, nu știu dacă ceea ce vedem este real. Nu știu în ce măsură vederea ne poate înlesni accesul la realitate, sau îngreuna accesul la Realitate. De multe ori, fac un exercițiu prin care închid ochii, ca să activez celelalte simțuri. Uneori, închid ochii la biserică, să ascult mai bine slujba. Alteori, merg câțiva zeci de metri cu ochii închiși, ca să-mi exersez încrederea. Îmi imaginez cum ar fi viața dacă, dintr-o dată, aș orbi. Ce fotografii aș mai face fără să văd? Unde aș călători cu mintea, dacă, brusc, nu aș mai călători cu privirea?
Închid telefonul și mă uit la tine. Îmi dau seama cât ești tu de reală, iar asta mă face să zâmbesc. Te mângâi pe păr – real; îți spun noapte bună – real; te rogi la Dumnezeu să visezi frumos – real, real, real. La urma urmei, restul nici nu contează; restul – è solo un trucco.
Ce este realitatea? Mi s-a intimplat, nu odata, sa fiu martor unor evenimente, traite impreuna cu altii, cu persoane apropiate mie, cu persoane care seamana cu mine si totusi, dupa un timp discutind despre ecele evenimente sa avem amintiri complet diferite.
Cred ca „realitatea” cu sau fara telefon, vazuta prin ochii nostri, pe retină, imaginea formată este reală, răsturnată și mai mică decât obiectul privit. De abia in creierul nostru se cristalizeaza acel ceva cel numim realitate. Si fiecare cu creierul lui.
In definitiv telefonul e un fel de retina!
”Mi s-a intimplat (…) dupa un timp discutind despre ecele evenimente sa avem amintiri complet diferite.”
Memoria umană nu funcționează ca o înregistrare video. Dintr-un șir de evenimente care au durat 30 de minute, omul reține doar câteva secvențe, după care umple golurile dintre ele pe cont propriu. Așa încât fiecare individ umple golurile în mod diferit. Mai mult decât atât, la fiecare relatare a acelor evenimente, totul se rescrie în minte, cu amănunte și detalii noi. Altfel spus, de fapt nu ținem minte exact ce s-a întâmplat în urmă cu 20 de ani. Ținem minte ce am povestit unui prieten în urmă cu 3 luni, despre evenimentele de acum 20 de ani.
daca ai crescut cu pisici, ciini, pauni si fazani vei recunoaste falsurile. daca nu, nu. daca ai mincat un mar gaurit de vierme vei recunoaste gustul marului. altfel doar simbolul. la fel cu o rosie (tomata). consumerismul desantat are nevoie de indivizi formatati si fara memorie.
FELICITĂRI pentru acest articol plin de trăiri atât de intime și profunde. De fapt, această distinsă doamnă ne provoacă( mulțumesc pentru provocare!) să fim mai atenți la/în noi înșine.
Vă doresc o zi bună!
„un filmuleț cu pisici drăgălașe… alte pisici drăgălașe”…”nu știu dacă ceea ce vedem este real. ”
Ce e real nu vă prea spune nimeni:
Dacă dintr-un număr de femei fără animale de companie 100 fac cancer la plămâni (din diverse cauze), la acelaşi număr de femei – dar luate doar cele ce au ca animal de companie pisica – 280 fac cancer la plămâni.
Cele cu câini, faţă de 100 ar fi cu cancer 101 (nesemnificativ) iar cele cu păsări ar fi expuse şi ar ajunge multe să facă cancer (aproape precum cele cu pisici).
„A recent study examining 13,725 adults with 18 years of follow-up revealed a 2.85 times higher lung cancer mortality rate in women with a cat than in women with no pets (Adhikari et al., 2019). Incidentally, the risk was 1.01 times for dogs and 2.67 times for birds.”
Ce se desprinde de pe pisici şi păsări ajunge mai uşor în plămâni decât ce se desprinde de pe câini.