Ne întrebăm de multe ori: cum am ajuns să trăim într-o lume atât de superficială, în care nu ne regăsim și nu ne reprezintă? Nu ne găsim locul, trăim din melancolia trecutului și ne uităm cu frică la generația tânără care pare fără viitor, deprimată și cu probleme de identitate, agresivă și fără valori. Ne amăgim spunând că este bine, că fiecare generație a fost diferită de cea precedentă, dar oare așa să fie? Sau am pierdut, pur și simplu, acea „scriere de aur” care dădea formă spiritului nostru? Această criză de identitate nu este un accident, ci rezultatul unei prăbușiri dintr-o lume a sensului într-un simulacru digital unde memoria a devenit un balast.
Evoluția epicii nu reprezintă doar o simplă cronică a literaturii, ci este, în esență, o poveste despre supraviețuirea memoriei umane într-un univers care tinde natural spre entropie și uitare. Totul a început cu mult înainte ca prima literă să atingă papirusul, într-o epocă în care cuvântul trăia exclusiv prin voce, fiind un organism viu născut dintr-o tradiție orală vibrantă. În acel stadiu primordial, oralitatea nu era un simplu mijloc de comunicare, ci o „tehnologie a sacrului” prin care comunitatea își fixa și își conserva valorile fundamentale. Figura centrală a acestei lumi, aedul, nu era un simplu povestitor de ocazie, ci un educator care modela cântecul în fața publicului pentru a promova repere morale imuabile precum Xenia (ospitalitatea), Dike (justiția divină) sau Moira (destinul).
Compoziția acestor poeme epice nu presupunea un autor retras în liniștea unei odăi, ci un efort colectiv de transmitere prin viu grai, de la o generație la alta. Motorul acestui proces era o memorie prodigioasă; cântăreții antici nu memorau texte cuvânt cu cuvânt, ci stăpâneau un sistem complex de „formule fixe” care le permiteau să improvizeze și să mențină cursivitatea poveștii în timp real. Aedul era un „cantautor creativ”, acompaniat de sunetul lirei sau al țiterei, dând viață legendei și adaptând detaliile în funcție de context și de reacția auditoriului. Scopul acestei oralități arhaice era „construirea” unei reputații nemuritoare pentru erou, oferind societății puncte de referință solide.
Marea transformare a avut loc odată cu apariția alfabetului grec, acea „scriere de aur” care a permis imortalizarea marilor poeme și salvarea lor de la dispariție. Grecii au revoluționat scrierea adăugând vocale alfabetului fenician, transformând-o într-un instrument fonetic precis, capabil să fixeze spiritul în materie. Acest transfer critic de la voce la manuscris a oferit coloana vertebrală a culturii universale, permițând figurilor mitice să devină simboluri eterne. În spațiul românesc, acest proces de „îmblânzire” a vocii prin cerneală a reușit să fixeze arhetipuri care poartă în ele o vechime de mii de ani.
Astăzi însă, asistăm la un fenomen paradoxal în contextul „societății lichide” teoretizate de Zygmunt Bauman. Am parcurs drumul de la voce la scris pentru a ne ancora spiritul, dar ne prăbușim acum într-o „nouă oralitate” digitală, dominată de rețele sociale, video-uri fragmentate și mesaje efemere. Aceasta este o oralitate a „zgomotului”, lipsită de modelele pozitive și de profunzimea metafizică necesară maturizării psihice. În această modernitate lichidă, consumismul a suferit o mutație sinistră, transformându-se într-un „consumism uman”. Relațiile interumane au devenit „lichide”, guvernate de logica utilitarismului imediat. Apreciem pe cineva doar atâta timp cât ne este util, pentru ca apoi să îl „aruncăm” exact așa cum înlocuim un dispozitiv electronic depășit. Această cultură a „disponibilizării” omului anulează profunzimea legăturilor pe care modelele arhaice le considerau sacre.
Primul pilon pe care riscăm să îl pierdem este cel întruchipat de Păcală și Tândală. Din perspectivă psihanalitică, aceștia reprezintă o dualitate fundamentală a spiritului uman. Păcală este arhetipul „Istețimii Active”, cel care folosește Logosul pentru a demasca lăcomia și prostia celor care se cred invulnerabili în pozițiile lor de putere, în timp ce Tândală întruchipează „Fatalismul Inactiv”. Reîntoarcerea la Păcală nu este o simplă incursiune în folclor, ci o necesitate pedagogică. Din perspectivă psihanalitică, el ne învață stăpânirea măștii sau a Persoanei. În viziunea lui Carl Gustav Jung, Persoana reprezintă sistemul de adaptare sau maniera prin care comunicăm cu lumea, fără a fi identică cu adevărata noastră personalitate. Păcală înțelege acest lucru instinctiv: el se preface prost sau naiv pentru a-și proteja libertatea Sinelui. În schimb, tinerii de astăzi, pe care îi privim cu atâta teamă, sunt prizonierii propriei măști digitale. Ei nu mai poartă masca pentru a se proteja, ci au devenit masca. Identificarea totală cu imaginea de pe rețelele sociale îi lasă vulnerabili și deprimați atunci când realitatea nu mai corespunde algoritmului. Recuperarea lui Păcală înseamnă recuperarea spiritului critic și a capacității de a râde de absurd, oferind o alternativă vitală la modelul super-eroilor contemporani care sunt investiți cu puteri supranaturale, dar sunt lipsiți de profunzime umană.
Să analizăm mai profund figura lui Păcală, deoarece ea este adesea greșit înțeleasă ca fiind doar o sursă de amuzament facil.În timp ce personajele moderne sunt adesea investite cu puteri supranaturale înnăscute, modelul arhaic oferă imaginea omului care se descurcă exclusiv prin forța propriei minți. Aceasta este „istețimea țărănească” ridicată la rang de artă a supraviețuirii. Păcală nu are nevoie de pelerină sau de tehnologie avansată pentru a învinge nedreptatea; el are nevoie doar de logos. Într-o lume care tinde să devină opresivă prin reguli rigide și corectitudine politică de fațadă, Păcală ne învață că umorul și capacitatea de a răsturna logica stabilită sunt ultimele redute ale libertății umane. El este singura figură căreia îi este permis să râdă de autoritate, nu din aroganță, ci pentru a arăta că „împăratul este gol”. Predarea acestor povestiri în forma lor completă le oferă tinerilor instrumentul gândirii laterale, învățându-i că mintea rămâne singurul instrument de navigare valid atunci când busola morală a societății pare să se fi stricat.
Cel de-al doilea pilon, basmul metafizic „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, ne trimite către „Marea Spaimă” a lui Ghilgameș.Dacă Păcală ne învață cum să navigăm prin hățișul social, Făt-Frumos din „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” ne ghidează prin labirintul metafizic al existenței. Acest basm este, în esență, o epopee despre procesul de Individuare. Individuarea este procesul de dezvoltare psihologică prin care individul devine o unitate indivizibilă, un întreg psihic. Călătoria lui Făt-Frumos nu este o simplă aventură, ci o încercare de a reuni Eul cu Sinele divin. El pleacă în căutarea a ceea ce pare imposibil: suspendarea timpului. Însă, spre deosebire de variantele moderne și „igienizate” ale poveștilor, unde finalul fericit este garantat și obligatoriu, basmul românesc este de o onestitate brutală. Făt-Frumos ajunge în Valea Plângerii și simte „dorul” – acea punte ontologică despre care Mircea Eliade spunea că reprezintă o nostalgie a paradisului, o expresie a refuzului de a accepta condiția umană limitată. Întoarcerea eroului la moarte nu este o înfrângere, ci o împlinire a destinului. El înțelege că viața capătă sens tocmai prin acceptarea finitudinii. Omul modern, care fuge de ideea morții și o evacuează din spațiul public, rămâne un copil perpetuu, nepregătit să integreze pierderea și suferința, devenind astfel agresiv și lipsit de valori în fața inevitabilului.
În basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, simbolistica este și mai densă, atingând punctele cele mai sensibile ale psihicului uman. Făt-Frumos nu este un erou care caută nemurirea dintr-o dorință egoistă de a nu muri, ci dintr-o necesitate ontologică de a găsi absolutul. Însă, basmul ne învață că omul nu poate trăi în afara timpului fără a-și pierde umanitatea. Dorul care îl cuprinde în Valea Plângerii este dovada că suntem ființe ale timpului și ale afectelor. Acest „dor” este motorul culturii noastre, o forță care ne împinge să creăm și să iubim tocmai pentru că știm că timpul nostru este limitat. Atunci când le oferim tinerilor această poveste în întregime, îi ajutăm să integreze frica de moarte și de bătrânețe, transformând-o dintr-o traumă într-o acceptare senină a condiției umane.
Dacă am stabilit că Păcală este gardianul rezilienței sociale și Făt-Frumos este ghidul prin labirintul metafizic, trebuie să înțelegem că aceste modele nu funcționează într-un vid, ci sunt interconectate prin ceea ce numim Inconștient Colectiv. Problema centrală a lumii superficiale în care trăim este tocmai decuplarea de la acest rezervor de simboluri. Atunci când ne uităm cu frică la o generație tânără care pare „fără viitor, deprimată și cu probleme de identitate”, trebuie să avem curajul intelectual de a recunoaște că noi suntem cei care le-am tăiat rădăcinile, înlocuind „scrierea de aur” cu un ecran de sticlă care reflectă doar suprafețe, nu profunzimi.
Al treilea pilon, „Legenda Meșterului Manole”, este antiteza absolută a consumismului uman. Manole ne învață jertfa ca fundament al durabilității: pentru ca o operă să fie vie, artistul trebuie să-și transfere propria viață și iubirea (Ana) în zidurile ei. El se jertfește pe sine și ceea ce are mai drag pentru a opri surparea idealului. Societatea actuală a evacuat sacrificiul, preferând să „surpe” relațiile și valorile decât să investească efortul dureros al construcției.
Trecând la dimensiunea sacrificiului din „Legenda Meșterului Manole”, observăm că această poveste nu vizează moartea, ci condiția creației. În opoziție cu „modernitatea lichidă”, unde totul este conceput pentru consum rapid și fără efort, Manole ne oferă o lecție dură despre asumare: tot ceea ce este destinat să dăinuie — o catedrală, o familie sau o identitate — cere o investiție de spirit care merge până la negarea de sine.
Jertfa Anei nu este un act de cruzime, ci o metaforă a transferului de vitalitate: pentru ca o operă să fie vie, creatorul trebuie să-și zidească propria viață și iubire în ea. Această viziune reprezintă antiteza consumismului contemporan, unde idealurile sunt sacrificate zilnic pe altarul confortului imediat.
Frustrarea și agresivitatea generațiilor tinere provin tocmai din această coliziune: li s-a promis succesul la un click distanță, dar au descoperit că golul interior nu poate fi umplut cu stimuli efemeri. Fără etica jertfei, trăim într-o lume de „ziduri care se surpă noaptea”, unde valorile sunt evacuate pentru a evita efortul dureros al construcției, iar absența sacrificiului lasă în urmă realizări lipsite de consistență și împlinire.
Trecerea de la pilonii arhaici la realitatea imediată ne obligă să privim cu o ironie amară modul în care am reușit să transformăm „scrierea de aur” într-un zgomot digital asurzitor. Dacă strămoșii noștri au îmblânzit vocea prin cerneală pentru a oferi spiritului o ancoră de nemurire, noi am creat un mediu în care cuvântul nu mai are greutate, ci doar viteză. În această nouă oralitate digitală, nu mai există aezii care să educe prin valori precum Xenia sau Dike, ci algoritmi care prioritizează conflictul și efemerul. Consumismul uman, despre care vorbeam, nu se limitează la obiecte; el a devorat însăși substanța relațiilor noastre. Ne „consumăm” unii pe alții cu o lăcomie care l-ar face pe Păcală să plângă, nu să râdă. Într-o societate în care totul este în flux, a devenit mai ușor să „disponibilizezi” un prieten sau un partener decât să repari o legătură, exact așa cum debarasăm un dispozitiv electronic depășit de o nouă versiune mai strălucitoare.
Recuperarea acestor teme fundamentale — de la istețimea sclipitoare a lui Păcală, la curajul metafizic al lui Făt-Frumos și până la etica jertfei creatoare a lui Manole — reprezintă, în fapt, singura cale de supraviețuire psihică în fața unui prezent care ne golește programatic de sens. Avem nevoie de aceste „ancore” arhetipale pentru a echilibra psihicul omului modern, care se îneacă astăzi într-o oralitate digitală zgomotoasă, dar lipsită de modele autentice. Este imperativ să învățăm din nou că tradiția nu reprezintă un simplu element de decor muzeal, ci o sursă vitală de înțelepciune și o busolă direcțională. Doar reîntregind acest parcurs inițiatic, putem spera să transformăm zgomotul haotic al lumii superficiale într-o voce articulată, care să ne redea demnitatea și să ne permită, în sfârșit, să învingem timpul prin forța spiritului.
Prin urmare, reluarea acestor povești pline de învățăminte nu este doar un exercițiu de memorie culturală, ci un manifest profund pentru recuperarea umanității noastre pierdute. Trebuie să avem inteligența de a vedea dincolo de aparența „învechită” a acestor texte și să recunoaștem în ele adevăratele noastre hărți de navigare prin viitor. Doar refăcând legătura fluidă între melancolia începutului și rigoarea argumentației, putem înțelege că nu suntem condamnați să trăim la periferia unei lumi superficiale. Avem la îndemână „scrierea de aur”, avem arhetipurile care echilibrează tensiunile profunde ale psihicului și, mai ales, avem datoria sacră de a le transmite mai departe fără a le dilua substanța. În definitiv, tradiția nu este despre păstrarea cenușii reci a trecutului, ci despre transmiterea focului viu al cunoașterii. Iar focul acestor povești este singurul care mai poate ilumina întunericul unei generații care se simte, pe zi ce trece, tot mai pierdută în labirintul rece al simulacrului digital.
Note
[1] Bauman, Zygmunt: Conceptul de „modernitate lichidă” descrie o stare în care formele sociale (instituții, relații, identități) nu se mai pot fixa, fiind într-o schimbare constantă.
[2] Jung, Carl Gustav: Persona reprezintă sistemul de adaptare sau maniera prin care comunicăm cu lumea, fără a fi identică cu adevărata noastră personalitate.
[3] Individuare: Procesul de dezvoltare psihologică prin care individul devine o unitate indivizibilă, un întreg psihic
. [4] Eliade, Mircea: Analizează basmul românesc ca pe o expresie a refuzului de a accepta condiția umană limitată, o „nostalgie a paradisului”.
Bibliografie
- Bauman, Zygmunt, Modernitatea lichidă, Editura Antet, 2000.
- Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, București, 1995.
- Jung, Carl Gustav, Arhetipurile și inconștientul colectiv, Editura Trei, București, 2014.
- Ispirescu, Petre, Basmele românilor, diverse ediții (pentru „Tinerețe fără bătrânețe…”).
- Dulfu, Petre, Isprăvile lui Păcală, Editura Ion Creangă, 1980.
- Culianu, Ioan Petru, Iter in Silvis: Eseuri despre simbol și mit, Editura Polirom, 2003.
Frumos și profund. Va mulțumesc pentru aceasta lecție.
Am totuși o observație. Cred ca suntem prea obsedați de experienta noastră europeana și românească. Ce spuneți dvs în acest eseu frumos se regăsește în multe alte culturi.
Vă mulțumesc pentru observație; aveți perfectă dreptate. Arhetipurile sunt, prin definiție, universale, făcând parte din ceea ce Jung numea Inconștientul Colectiv. Am ales pilonii românești (Păcală, Manole, Făt-Frumos) ca studiu de caz deoarece reprezintă „scrierea de aur” a spațiului nostru cultural, însă criza „modernității lichide” și a simulacrului digital este, într-adevăr, o provocare globală care ne privește pe toți, indiferent de geografie. Vă mulțumesc pentru această deschidere spre universalitate!
Sincere felicitari.Frumos, de invatatura. Cuvintele nu pot exprima sentimentele ce le simt. Inca o data sincere felicitari.
Cu mult respect,
Vă mulțumesc din suflet pentru aceste cuvinte atât de calde. Atunci când cuvintele par să nu mai poată exprima sentimentele, înseamnă că am atins împreună acea zonă a sensului și a spiritului care ne definește ca oameni. Mă bucur nespus că gândurile mele au vibrat în armonie cu trăirile dumneavoastră. Cu mult respect și recunoștință.
Este o sărbătoare pentru mine să pot citi un asemenea text, în care basme și legende din spiritualitatea românească se conectează la magistrala/autostrada pe care circulă cultura înaltă, singurul sens ce poate justifica existența umană conștientă de sine. Din pătrățica mea, voi comenta puțin doar basmul Tinerețe fără bătrânețe… ca o nestemată prea puțin observată/cercetată în caratele ei esențiale. Tratată pe nedrept ca o poveste pentru copii, din câte știu este unică în literatura sapiențală prin punerea în discuție (negociere) înainte de naștere a condițiilor de a veni în această lume. Iar părinții, nu oricine, ci Împăratul și Împărăteasa, îi promit fătului nenăscut încă tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Păcat că CG Jung, pe care văd că l-ați studiat dens și intens, nu a știut de acest basm, (bănuiesc precreștin!) în care ar fi putut vedea modelul cristic al venirii pe lume a fiului. Nu altul decât fiul care, ajuns pe cruce, pedepsit în rând cu bandiții, se va plânge tatălui său ca fătul înșelat în promisiunile primite la naștere: Doamne, de ce m-ai părăsit! Acesta fiind, în înțelegerea mea, sensul biblic al basmului Tinerețe fără bătrânețe…, dar nici pe departe singurul sens ce i se poate atribui. Cât privește legenda Meșterului Manole, motivul ei îl vom întrezări și în alte culturi.
Vă mulțumesc profund pentru acest comentariu care este, în sine, o mică bijuterie de hermeneutică. Observația dumneavoastră privind „negocierea” pre-natală a condiției umane în Tinerețe fără bătrânețe… atinge punctul central al dramei existențiale: promisiunea absolutului ca singură condiție de a accepta finitudinea. Analogia pe care o faceți cu modelul cristic și strigătul de pe cruce (Eli, Eli, lama sabactani) oferă o dimensiune cutremurătoare basmului. Făt-Frumos devine astfel nu doar un căutător, ci o figură a destinului care reamintește umanității că „dorul” este, în esență, o memorie a unei promisiuni divine neîmplinite în planul fizic. Este, într-adevăr, regretabil că Jung nu a explorat acest basm, căci procesul de Individuare ar fi căpătat o nuanță specifică spațiului nostru, unde moartea nu este o înfrângere, ci o întoarcere la condiția matcă.
Vă sunt recunoscătoare pentru că ați așezat acest „foc viu” al cunoașterii peste rândurile mele. Dialogul cu cititori ca dumneavoastră transformă scrierea într-o adevărată sărbătoare a spiritului.
Mulțumesc pentru acest text dens, un text dureros dar nu lipsit de speranță.
Probabil( doar probabil?) că v-ați gândit și la analizele simbologice făcute de acel Mare Maestru care a fost Vasile Lovinescu.
Vă mulțumesc pentru această sugestie prețioasă și pentru că ați sesizat „durerea speranței” din acest text.Într-adevăr, analizele simbologice ale lui Vasile Lovinescu reprezintă un reper fundamental pentru oricine încearcă să descifreze „scrierea de aur” a spiritului românesc. Lucrările sale sunt, în esență, eforturi de a recupera acea sophia perenă ascunsă în basmele și legendele noastre, exact ceea ce am încercat să schițez și eu prin prisma modernității lichide.Asemenea lui Lovinescu, cred că tradiția nu este un depozit de relicve, ci o structură vie care, dacă este privită prin lentila corectă, ne poate ghida prin labirintul prezentului. Sunt onorată de faptul că eseul meu v-a trimis cu gândul la opera sa monumentală.
Vă mulțumesc pentru generozitatea lecturii și pentru această invitație la o reflecție și mai profundă!
Ecranul care a intrat în viața noastră și nu ne va mai scuti de prezența lui până vom muri. După părerea mea, puterea lui toxică stă în faptul că realitatea observabilă cu ajutorul datului nostru biologic nici măcar nu poate visa la cantitatea de realitate pe care ne-o oferă ecranul internetului. Doar că privirea lumii comportă situarea în afara ei. Ecranul ne pune în condiția de semizei, așa că ne putem uita la lume în orice punct al ei. E adevărat, nu simultan, așa cum numai un dumnezeu adevărat o poate face, dar pe acolo. E de ajuns pentru niște mici impostori ca noi. Maimuța a ajuns să facă comerț cu lumea. Asta ne va sminti într-un fel nou.
Vă mulțumesc pentru această reflecție profundă și, în același timp, tulburătoare. Aveți dreptate: ecranul ne-a oferit o „cantitate de realitate” pe care biologia noastră nu o poate procesa, creând iluzia unei puteri cvasi-divine.Această condiție de „semizei” despre care vorbiți este, în esență, marea capcană a modernității lichide. Ne uităm la lume din fotoliu, crezând că o stăpânim, dar, așa cum bine ați punctat, privirea lumii necesită situarea în afara ei — o distanțare critică și spirituală pe care ecranul o anulează tocmai prin „zgomotul” său neîncetat. Metafora dumneavoastră cu „maimuța care face comerț cu lumea” descrie perfect mutația sinistră a consumismului uman: am ajuns să negociem sacrul pe biți și să confundăm accesul instantaneu la informație cu înțelepciunea. Această „smintire într-un fel nou” este tocmai naufragiul despre care vorbeam — un exil în plină vizibilitate. Vă mulțumesc pentru că ați adus în discuție această perspectivă a imposturii noastre digitale.
Problema a aparut inainte de computerele personale.
Prea multe scrieri (beletristica si specialitate), prea multi scriitori, prea multi cititori. Totul s-a banalizat.
2 lucruri au agravat situatia: aparitia tastelor si acestor noi „poieni ale lui Iocan”, care deschide dialogul unor oameni alfati la mare distanta, care nu se cunosteau in vechea societate si nici gind sa comunice (vezi postariile la Liiceanu, Paleologu etc.). Al doilea lucru este „evolutia” sistemului educativ.
Cum, necum am ajuns aici.
Intrebarea retorica este ce putem face?
1. Caligrafie – văzută ca o formă de respect absolut pentru forma scrisă.
2. Mindfulness – sau orice alt mecanism de cultivare a introspecției.
3. Cultivarea gândirii critice mai mult decât a memorării.
4. Construirea unor pilde care să demonstreze riscurile superficialității.
5. Identificarea unor modele de urmat.
Soluții există. Lipsește doar voința individului de a ieși din zona de confort.
Până la urmă este vorba de o alegere personală asumată de a trăi în prezent și de a adera la un anumit set de valori.
Nu putem blama progresul tehnologic pentru lipsa de discernământ și/sau responsabilitate.
Vă mulțumesc pentru această analiză care așază problema într-o perspectivă istorică necesară. Aveți dreptate, banalizarea prin exces a început înainte de era digitală; computerele doar au oferit viteza de propagare care a transformat „balastul” în „naufragiu”. Referința la „Poiana lui Iocan” este extrem de sugestivă. În vechea lume, dialogul presupunea prezența fizică, privirea celuilalt și, implicit, o responsabilitate a cuvântului. Astăzi, „noile poieni” digitale permit un dialog între străini care, lipsiți de un set comun de valori (acele Dike sau Xenia despre care scriam), transformă dezbaterea în zgomot. La întrebarea dumneavoastră retorică — „Ce putem face?” — eseul meu încearcă să ofere un răspuns nu prin soluții tehnice, ci prin igienă spirituală. Putem reînvăța „istețimea activă” a lui Păcală pentru a filtra acest zgomot și putem preda din nou lecția lui Manole: aceea că o construcție (fie ea și un dialog) nu rezistă fără un sacrificiu de sine, fără efortul de a-l înțelege cu adevărat pe celălalt. Soluția stă, probabil, în transformarea acestui zgomot haotic înapoi într-o voce articulată, prin forța spiritului. Vă mulțumesc pentru acest diagnostic atât de precis.
Datorită dezvoltării tehnologice Lumea a trecut la o nouă Revoluție Culturală, respectiv de la Era vorbire/scris/ citit la Era Informațională respectiv Era digitală+civilizația imaginii. Lumea Veche avea un set de VALORI culturale, sociale și morale, Lumea Nouă pare că nu și le-a găsit încă. Dar să nu disperăm, întotdeauna în Istorie Revoluțiile Tehnologice au produs schimbări culturale și sociale( vezi linia epoca pietrei, a bronzului, a fierului, a mecanicii, a electricității, etc). Acum am intrat în Era Informațională și este normal ca unele valori, poate chiar toate, să se schimbe. Dar, da, acum avem o problemă: dacă vechile Revoluții păstrau prin limbă/scris/ citit o parte din valorile „istorice”, azi, prin Revoluția Informațională este probabil ca NIMIC din vechile valori culturale, sociale și morale să nu mai fie salvate. Altfel spus există posibilitatea unei „tabula rasa”, a unui „delete” total a valorilor „istorice”. Unele curente progresiste chiar asta vor: o ștergere totală a istoriei, culturii și valorilor sociale VECHI….
Astfel că vine imediat întrebarea destul de tulburătoare: bun, ștergem tot, dar ce punem în loc? Sau, altfel spus, CARE SUNT NOILE VALORI ALE EREI INFORMAȚIONALE?
Personal, nu am un răspuns, nu știu cum va arăta Lumea Viitorului. Dar ce văd acum, nu îmi place….
O interpelare care merge direct la rădăcina fricii noastre colective: riscul de a deveni o generație cu „amnezie programată”. Aveți dreptate, trecem printr-o mutație fără precedent, dar aș vrea să vă ofer o perspectivă care să ne mai domolească puțin pesimismul, deși diagnosticul dumneavoastră este corect.
Istoria ne-a învățat că, deși tehnologia se schimbă prin salturi (de la piatră la bit), „hardware-ul” nostru biologic și emoțional a rămas aproape neschimbat de zeci de mii de ani. Creierul uman este încă „cablat” pentru poveste, pentru metaforă și pentru simbol. De aceea, eu cred că o tabula rasa totală este imposibilă din punct de vedere biologic. Putem șterge fișierele de pe un server, dar nu putem șterge setea de sens din ADN-ul uman.
Problema, așa cum bine ați punctat, este „ce punem în loc?”. Dacă lăsăm acest vid să fie umplut doar de algoritmi, riscăm o robotizare a spiritului. Dar dacă folosim această viteză digitală pentru a „injecta” din nou arhetipurile noastre — care sunt, în esență, strategii de supraviețuire psihică verificate de timp — atunci Revoluția Informațională ar putea deveni, paradoxal, un vehicul pentru o nouă Renaștere, nu doar un instrument de ștergere.
Nu știu nici eu cum va arăta viitorul, dar cred că datoria noastră este să fim „paznicii farului”. Chiar dacă marea este acum digitală și furtunoasă, lumina pe care trebuie să o menținem aprinsă este aceeași: cea a demnității umane și a profunzimii. Vă mulțumesc pentru acest dialog care ne forțează să privim dincolo de ecran.
Mulțumesc pentru răspunsul optimist. Dar, vai, IA+ Genetica ( genomul uman) evoluează foarte repede și vor afecta ceea ce frumos numiți „setea de sens a ADN-ului uman”. Așa că rămân sceptic…
Citisem cândva o carte „756 grade Fahrenheit”( a fost și un film) în care cărțile erau interzise și niște nostalgici s-au refugiat în pustie memorând cărțile esențiale….
Cu greu reusim sa ne desprindem – daca reusim ! – de camasa de forta a spiritului timpului nostru, ba chiar, s-ar putea crede – de ce ne sfortam mai tare, de aceea aceasta se strange si ea. Ar fi, poate, nevoie de o disciplina speciala, un exercitiu al luciditatii, pt. ca tot suntem ( oare ?) in lumea basmelor, precum aceea a lui Praslea, in cautarea merelor apolinice. Traducem, instinctiv, in limbajul mentalitatilor timpului nostru mesajele vechi, nu reusim sa ne transpunem intr-o mentalitate arhaica. Le citim tot pe leptop, savurandu-ne cafeaua, eroii devin personaje Anime sau supereroi Marvel. De fapt, invers, eroii indoielnici ai vremii noastre, daca preferati, tipurile sau arhetipurile Zeitgeistului, mastile lui, se travestesc in vechi eroi de basme, hollywoodian, Conan, Hercule, chiar si hobitii si elfii traditionalistului interbelic Tolkien. O mitologie pur moderna, raspunzand unor nevoi ale omului modern, de evaziune. „Camuflarea sacrului „? Ori profanizarea si chiar profanarea lui ?
Ex. cel mai la indemana, oferit de text, teoriile psihanalitice si cele jungiene ale „arhetipurilor Inconstientului”, teorii eminamente moderne sau „moderniste”. Salvam miturile si simbolurile astfel ? „Arhetipurile” acestea sunt reduse la niste instincte sau impulsuri – pulsiuni, libido sau alta „forta vitala” biologica, din zona subterana , pre-constienta si pre-individuala, nocturna, afundandu-se intr-un trecut atavic, crepuscular, ca o coada genetica , aceea reptiliana. Era si un film cu acest tip de regresii in Inconstient, cu experimente ce se intorceau inapoi prin treptele evolutiei, la capatul sau originea careia nu s-ar putea afla decat … nimicul, noaptea eterna, visul nefiintei, vorba poetului romantic. Acesta e orizontul ultim al tuturor acestor reverii, „metafizica” lor nihilista. Ceea ce reflecta fondul sau substratul „nihilist” al acestor conceptii, in ultima instanta, cu tot vitalismul lor biologist, tot materialiste.
Dar pt. cei vechi nici zeii si nici eroii nu locuiau si petreceau in Hadesul Inconstientului, ci in claritatile eterului uranian, foarte bine individualizati, ca „forme”, eidos ( care vine de la „vedere”) si telos, arhetipuri intr-un sens cu totul diferit, precum acela platonic. Exista deci o anumita nostalgie, se poate spune, fata nostalgica, intoarsa, a Zeitgeistului, din care acesta se alimenteaza, cautandu-si legitimitatea, prin traditii inventate, cu mult mai nocive decat ateismul brut. Jung, Eliade insusi, J. Campbell si alti „mitografi” au fost entuziasmati, cel putin intr-o prima faza, de promisiunile spiritualiste ale Fascismelor. E o aroma inconfundabila a discursului simbolologist, traditionalist, de politica a nostalgiei si a „identitatii”, antinomica sau „anti-sistem”, ce naufragiaza in primitivisme si irationalisme. „Inconstientul colectiv” e, dupa autorul sau, mereu particularizat, e o comunitate organica, adica biologia si deci rasiala, in care „individul atomic”, autonom si deci alienat, cu mica lui „ratiune” critica si demistificatoare ce striveste corola cu minuni a lumii, se dizolva, intr-un extaz colectiv si orgiastic, o sete de anihilare, cum ii spune N. Land, dupa Bataille. Eroului solar al vechilor traditii le ia locul eroul „identitar”, vikingul postmodern, neopagan, samanul de la Capitoliu, tatuat integral si cu privirea incetosata, supraomul de turma.
Daca tot tanjim dupa magie, trebuie sa avem grija ce spirite, ce „arhangheli” invocam, care ne sunt calauzele …
greu cu cei intoxicați de politica, nu mai pot citi un text frumos despre basme fara meltdown politicoid…
Textul e foarte frumos, mi-a placut mult interpretarea lui Pacala si Tandala. Pacala e tipul eroului sapiential, totusi, in multe mituri ori basme eroul e ajutat de „spirite” ori de obiecte magice, tunici, sandale, coifuri, etc., samanic, ca Perseu, Tezeu ori Fat-Frumos, mentionat in text. Motivul „tineretii fara batranete”, ca toate mitologemele din basme, e universal – si in aceasta universalitate atemporala consta frumusetea lor geometrica, apolinica – il gasim si in Odiseea, insula lui Circe, frumoasa vrajitoare, ce ii transforma pe cei nechemati in jivine ( pashu, in skr. , interesant chiar jivina trimite la skr. jiva, vietuitor ) e un avertisment impotriva falselor paradisuri, de a nu cauta o nemurire mundana imposibila, aceste seductii magice avand rolul de a opri „pe cale” sau de a deturna ! Iata ceva foarte actual ! Tocmai asupra acestui aspect voiam sa atrag atentia, total inoportun , evident, asupra ideologizarii, de cele mai multe ori inconstienta, a traditiilor, miturilor, simbolurilor.
P.s. Cuplul Pacala si Tandala seamana cu acela Prometeu – Epimeteu, Prometeu – inventatorul mestesugurilor, fiind „prevazatorul” iar fratele lui „cel care isi da seama prea tarziu” …
Ma intreb cum ar sta de vorba Socrate cu A.I. Ar fi posibil dialogul, e posibil dialogul cu masina ? Viseaza androizii oi electrice ? Eu cred ca Socrate l-ar depista pe acest atoatestiutor A.I. ca sofist, un Pacala insidios, Sofistul, unul sentimental, vanzator de „nefiinta” …
v. de ex. importanta lucrare a lui Stéphane François: Les néo-paganismes et la Nouvelle-Droite. Liderul Nouvelle Droite, Alain de Benoist, promotorul unui „neopaganism nietzschean” – sau invers – a scris o lucrare , premiata la vremea ei , in anii 80, Comment peut-on etre paien ? , manifest al neo-paganismului „etnodiferentialist”. Influenta lui de Benoist , adevarata Eminence grise, un „Gramsci al extremei-drepte”, a fost imensa, in curentele cripto- sau deschis neofasciste postmopderne, el e si principalul mentor al lui A. Dughin. Noua Dreapta a devenit un curent cultural sau contra-cultural pan-european si a trecut peste Ocean ca Alt-Right. In materie de „istorie a religiilor” principala influenta asupra lui de Benoist a fost M. Eliade, cu care se si cunostea bine, il citeaza foarte des, de altfel Eliade a fost invitat onorific in consilului- sau cam asa ceva – al GRECE – Le Groupement de recherche et d’etudes pour la civilisation europeenne, europeana, adica „indo-europeana”, adica „ariana” …
„Identitate” e prea des, in vremea noastra, doar un eufemism pt. „rasa” …
A se re-citi Ur-Fascism a lui Eco. Eco trimitea la o faimoasa organizatie literar-„magica” interbelica, „Ur”, condusa de „Baronul negru” J. Evola ( nu era baron, traditionalismul acesta fascist fiind la fel de fantezist ca blazoanele, v. masiva biografie recenta a lui A. Scrabelli ), de asemenea, un bun cunoscut al lui Eliade.
Despre afinitatile lui Jung cu, sa zicem, para-fascismele culte, s-a scris mult, v. doar cea mai ascutita critica la R. Noll, in „The Jung Cult”, cu o vasta documentatie, da, stiu, a starnit reactii vehemente din partea „masoneriei” jungiene. Jung a fost efectiv entuziasmat de emergenta sau defularea vulcanica a „arhetipului lui Wotan” in Germania nazista, reaparitia Inconstientului colectiv-rasial german, nordic, – abia dupa razboi, fortat de imprejurari, a incercat sa dea nuante critice si oraculare acestor asa-zise „avertismente”. Nu e nicio mirare ca Jungianismul e foarte la moda in mediile de dreapta – alimentandu-le irationalismul, tot asa cum Freudismul e sau era in acelea de stanga ( desi Freud nu era nici pe departe de stanga, azi ar trece drept conservator ), psihologia analitica jungiana era o psihanaliza alternativa sau „ariana”, non-semita, aceasta explica de fapt ruptura dintre Jung si Freud, similara cu aceea dintre Heidegger si Husserl. Se ciocneau, pasamite, niste „arhetipuri”, niste „zei” … J. Campbell a popularizat psihologia jungiana, dandu-i o orientare mai spiritualista sau mistica, Campbell era un mare admirator al lui Spengler si al „germanismului”, caruia i-a luat apararea chiar in timpul razboiului. Era un Volkish adaptat, americanizat, impletit cu neo-nietzscheanismul lui A. Rand a intrat in marile productii hollywoodiene, noua mitologie a Eroului tentacular, fausto-prometeic, etc. , cu nenumaratele variatiuni ale Ubermensilor neoliberali, civilizatori si stelari … A.I. promite acum revrajirea lumii, o lume a triburilor si a hoardelor, a tehnopoliticii si a cyber-zombificarii …
Vă mulțumesc pentru această intervenție densă și pentru „dușul rece” de erudiție critică pe care îl aduceți în discuție. Aveți perfectă dreptate să invocați avertismentul lui Umberto Eco din Ur-Fascism și să trasați acele linii de demarcație primejdioase care au legat, istoric, anumite curente tradiționaliste de zonele obscure ale politicii secolului XX.Este adevărat că orice „nostalgie a originilor” poartă în ea riscul de a confunda arhetipul cu biologia sau rasa, și că Jung, Eliade sau Campbell au fost, în diverse momente, vulnerabili la seducția unor forțe care promiteau „revrăjirea” lumii prin forță și mit. Însă, propunerea mea nu este o invitație la un neopăgânism etnic sau la o dizolvare orgiastică în „inconștientul colectiv-rasial”.Dimpotrivă, eu văd arhetipurile nu ca pe niște „zei uranieni” intangibili sau ca pe niște pulsiuni obscure ale „creierului reptilian”, ci ca pe niște instrumente de alfabetizare spirituală. Într-o lume în care eroii devin „personaje Anime” sau „supereroi Marvel” (un proces de profanare pe care îl sesizați excelent), apelul la Păcală sau la Manole este un efort de a recupera logica bunului simț și etica sacrificiului conștient, nu de a invoca „arhetipul lui Wotan”.
Diferența majoră stă în luciditate. Dacă pentru „șamanul de la Capitoliu” mitul este o mască a confuziei, pentru spiritul critic mitul este o hartă a structurilor umane universale. Eu nu propun o „politică a nostalgiei”, ci o „pedagogie a profunzimii” — un exercițiu prin care individul să-și recapete autonomia în fața „cyber-zombificării” algoritmice, nu să se piardă în hoardă.Vă mulțumesc pentru că ați reamintit că „trebuie să avem grijă ce spirite invocăm”. Este o lecție de vigilență intelectuală necesară: trebuie să putem iubi „scrierea de aur” a tradiției fără a ne lăsa orbiți de „aurul falș” al ideologiilor identitare. Dialogul cu dumneavoastră este dovada că mai putem avea o „Poiană a lui Iocan” autentică, bazată pe argumente, nu pe extaz colectiv.
Multumesc . O, dar nici nu am avut intentia unei critici, textul e foarte frumos si sugestiv – trebuia sa precizez ! – , ci doar a unor note sau dezvoltari mai curioase in marginea textului. Cu permisunea dvs. si cu scuze pt. solicitare, as aduga cateva lucruri.
Toate aceste fenomene culturale ale sec. al 20-lea, psihanalize, traditionalisme sau simbolisme, impletite cum erau, ar trebui cercetate si intoarse pe toate fetele, nu sunt intotdeauna ceea ce par, adesea lucrurile sunt „dulci la gustare, amare in pantece”. Sunt, fundamental, niste mode culturale, conditionate de „spiritul timpului”. De aceea, trebuie abordate critic, chiar foarte critic.
Pt. ca e mentionat mai sus Vasile Lovinescu, nu as vrea sa insist prea mult, desi as putea sa spun lucruri f. interesante ! Interpretarile lui , e adevarat, fascinante, sunt de stricta obedienta guenoniana. Un protocronism mai exotic, de aceea a si putut fi publicat, partial, in National-Comunism. Hermeneutica lui era integral sau foarte „ortodoxa” guenoniana, nimic altceva, originala sau ingenioasa prin dezvoltari, el crezand ca pe teritoriul tarii noastre ar fi existat, in preistorie, nici mai mult, nici mai putin decat „Centrul spiritual al lumii”, ce ar putea sa insemne asta, si cum sa nu tresalti cand auzi ca esti stranepotul zeilor? Dezvoltare a delirului interpretativ al lui N. Densusianu. Dar, se stie, etnografia si miturile pot demonstra absolut orice ! Guenon insusi fusese foarte reactionar – de fapt antimodernul absolut, in numele unei utopii „hiperboreene” in moda celtismului francez – si un admirator al Action Francaise, care era versiunea franceza de proto-fascism, nicidecum Conservatorism, cum se pretinde uneori ( Maurras a fost socialist si pozitivist, o amalgamare tipic fascista de stanga si dreapta ). Deci acest traditionalism nu era nici pe departe ingenuu din punct de vedere politic-ideologic si nici adeptii lui nu sunt azi ! Discipolii romani de azi ai lui V. L. , altfel spus, guenonienii romani, sunt aproape fara exceptie dusmanii de moarte ai democratiei occidentale „decadente”, ai „lumii moderne” si, as adauga, ai lumii pur si simplu, in sensul gnosticismului antic dualist -, si pro-putinisti ori dughinisti, pe fata, adeseori antisemiti feroce cu masca antisionismului, cum e la moda ( Gurul, ma rog, sheikul lor pare a fi fost belgianul Ch. Andre Gillis, care avea niste obsesii de-a dreptul paranoice despre constructia celui de-al treilea Templu s.a., e vorba de ramura cea mai extremista si mai „ortodoxa”, adica fundamentalista, cea mai islamizata, a Guenonismului, distincta, de ex., de aceea perenialista schuoniana, mai deschisa si benigna. De asemenea, colaboreaza cu asa-numitul „nazimaoist” C. Mutti – convertit la un Islam militant antioccidental, un thiersmondism de extrema dreapta, etc. ). Un antisemitism „metafizic”, cu atat mai funest ( pe baze gnostice, credinta ca Dzeul veterotestamentar, al evreilor, nu ar fi Dzeul adevarat, ci doar un spirit, un „demiurg inferior”, prototipul „individualitatii” psihice fata de „Sine” – R. Guenon, care a fost in tinerete „episcopul” unei „Biserici” gnostice neocatare, explica, abia voalat, aceste mistere in primul sau articol semnat si intitulat chiar „Demiurgul”). Putina lume stie ca V.L. a fost si legionar, L. Boia aminteste despre o cearta a lui cu M. Sebastian – spunea cam asa, ca intr-o societate „sanatoasa”, adica „traditionala”, adica legionara, condusa deci de un Ordin mistic-apocaliptic antisemit, el, Sebastian, evreu fiind, ” ar fi fost excretat ca un reziduu”, ceea ce evoca teribil industria nazista de exterminare. V. L. a fost si primarul Falticenilor pe perioada Statului Legionar, fapt rar sau deloc amintit. Si fara cine stie ce consecinte, dupa cunostintele mele, avand in vedere ce au patit altii , pt. mult mai putin, de ex., brava lui verisoara. Apropierea de extrema dreapta fiind cat se poate de naturala. Imi vine in minte acum o lucrare, o hagiografie, „Contemplatorul solitar”, numele autorului poate fi gasit usor – in care Miscarea Legionara e elogiata cu inflacarare de pe primele pagini ! Etc.
In sfarsit, cu scuze pt. aceasta digresiune,
„Sinele” psihanalitic si Jungian greu ar putea fi considerat „divin”, altfel decat literar sau metaforic. Pt. Freud Id-ul era pur si simplu Inconstientul, dar lui nu i-ar fi trecut prin minte sa il divinizeze. Psihanaliza lui Jung si in general post-freudiana a insemnat o valorizare crescanda a Inconstientului, ca sursa de energie vitala, in sens, ca sa spunem asa, „dionisiac” – Jung are niste lungi seminarii despre Nietzsche. La Jung nu e prea clar ce e cu acest „Sine”, el preluand – si abuzand de – o terminologie orientala sau alchimica. Procesul de individuatie, asimilat cu o „initiere” , ar fi o uniune a Inconstientului cu Eul, astfel, o realizare a „Sinelui” ca totalitate, etc. O regresie in Inconstient, regressum ad uterum, etc. Dar f. adesea Inconstientul insusi, ca sursa, mai ales la unii interpreti ai lui Jung, de ex. Campbell, care nu se mai incurca in nuante, e considerat ca „Sine” sau „divin”. Dar acest Inconstient obscur, numit chiar materie prima, e pur si simplu Haosul anticilor, „intunericul netocmit si gol” – tohu va-bohu, reprez. prin atatia monstri primordiali, adica ceva la antipodul „divinului”! E o fascinatie a adancurilor, a informului, indeterminatului, o gravitatie tenebroasa. Prin acest proces misterios de regresie in Inconstient Eul revine transformat sau regenerat, scapa de „complexe”. Ceea ce seamana destul de mult si cu filosofiile existentialiste, vecine cu psihanaliza si concepute tot ca niste terapii sau cai soteriologice, cu idealul de „autenticitate”, a fi tu insuti, a-ti gasi natura profunda, etc. Individul alienat raspunde chemarii unor personificari ale fortei abisale, Destinului, Volk-ului, asa-numita rezolutie existentiala, e unit cu o forta transpersonala, ce ii da sens. Jung prefera formulele alchimice, ceea ce e conform unui misticism neoromantic, foarte apropiat de Volkish – panteist sau „holist” – , ale „uniunii contrariilor”, mysterium coniunctionis. Iata cum spune el :
„Misterul conjuncţiei, mister central al alchimiei, urmează în mod clar sinteza opuselor, asimilarea «Negrului», integrarea «Diavolului» (…). Interpretând confruntarea creştinului cu „umbra” sa în termeni psihologici, se descoperă teama secretă că «Diavolul» este prea puternic, că Christ nu a reuşit să-l învingă complet (…). Pe plan psihologic, toate aceste simboluri şi credinţe sunt solidare: este aceeaşi problemă a luptei cu Răul, cu Satan, şi de a-l învinge, altfel spus, de al asimila, de a-l integra în conştiinţă” … ( Mysterium coniunctionis, în „Opere complete”, Editura Trei, Bucureşti, 2003, p. 558. ). Exista pasaje si mai „tari”. De aceea Sinele s-ar manifesta, in vise, viziuni, prin figuri hibride, om-animal ( exact ca Diavolul traditional ! ), calugar si desfranat, un amestec de „bine” si „rau”, „reintegrate”. In fine, se poate interpreta nesfrasit in jurul acestor teme obscure …
A afirma insa ca „Sinele divin” e uniune a contrariilor in sensul acesta, de uniune a Binelui si Raului, a lui Hristos si Satan !, uneori conceputi ca „frati gemeni”, e ceva teribil, cel putin din pct. de vedere crestin. Invatatura crestina – si nu numai – spune ca Raul trebuie desfiintat, redus la propria nefiinta, „moartea mortii”, nu poate fi „integrat” sau „asimilat” in Bine. Lumina, prin prezenta ei, alunga intunericul, il desfiinteaza, precum Soarele la zenit. Henry Corbin, „coleg” cu Jung la Eranos ( alaturi de Eliade, care se apropia uneori periculos de „teologia radicala” jungiana, de ex. in „Mefistofel si androginul” – cea care a si fost dezvoltata , de altfel, de un elev de-al lui Eliade, Th. Altizer ) critica undeva aceasta mitologie jungiana a „umbrei” ( in L’Homme de lumière dans le soufisme iranien ), precizand ca in viziuni „umbra” este un obstacol teribil, „Inamicul”. Dar aceasta fascinatie pt. Mefistofel corespundea unei romantizari decadente a Diavolului si a „raului”, conceput, ca la W. Blake, tocmai ca forta vitala si virila, „dionisiaca”. Sunt pasaje din Jung , din scrierile despre Nietzsche, ce trimit exact la acest gen de conceptii, v. discutiile la P. Bishop, care a dedicat o carte nietzscheanismului lui Jung ( The Dionysian Self: C.G. Jung’s Reception of Friedrich Nietzsche ).
” căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?”
( 2 Corinteni, capitolul 6, 14-15)
Eu doar am profitat de ocazie pt. a aduce aceste informatii, poate or interesa pe cineva, desi pe platforme nu ai loc de trolling si bullying.
Nutresc speranța citind rondurile scrise de dumneavoastră. Mă înclin analizei și sper să hrănească în noi dorința de a nu abandona scrierile, cărțile, în format fizic care cuprind ” scrierile de aur”. Să nu eliminăm această comoară, întrucât avansul tehnologic nu aduce întotdeauna și continuitatea culturală… I ternetul și alte căi moderne de comunicare pot manipula cu succes mase mari de persoane….
Buna ziua,
Felicitari pentru articol, e instructiv.
Daca sensul vietii este doar ”transmiterea focului viu al cunoasterii” catre tineri, care este chipuile chiar o datorie ”sacra”, atunci tinerii pe care ii caunati pierd oare ceva cand se risipesc pe ecrane? Cu ce e mai substantial pachetul pe care il oferiti dvs. drept medicament de salvare sufleteasca acestor tineri, adica virgula cunoasterea (inclusiv a unor basme)? S ar putea ca acesti tineri care isi risipesc viata pe ecrane sa simta sterilitatea ofertei dvs. ”Focul viu al cunoasterii” poate arde sufletul omului, daca nu e tinut in frâu, si cu siguranta nu ii ofera pace in incercari, cel putin nu o pace adevarata. Iar clasicii pe care ii invocati indirect au sfarsit tot sub brazda. Cu ce anume ma ajuta Iliada in versuri cand sunt in fata pierderii unui om drag, in fata cancerului sau a mortii? Tinerii de azi au nevoie exact de ceea ce avea nevoie si generatia noastra (sunt nascut in 1979), anume de Adevar (nu de adevaruri), care sa le dea nadejde si curaj in aceasta lume cazuta.
Deși aveți dreptate că nicio carte nu vindecă durerea fizică, eu nu pot accepta că în fața morții cultura este inutilă. Dimpotrivă, cred că ea este singura noastră armă împotriva uitării. O persoană rămâne vie atâta timp cât amintirea ei este păstrată, iar cultura este, în esență, „arhiva” acestor amintiri care refuză să moară.
Gândiți-vă la Ulise: el a ales calea cea mai grea, acceptând condiția de muritor tocmai pentru a rămâne viu în memoria lumii prin faptele și suferința sa. Aceasta este „nemurirea” pe care o oferă marea cultură. Ea ne învață că, deși trupul ajunge sub brazdă, ceea ce am iubit, ceea ce am creat și ceea ce am transmis rămâne.Ecranele oferă un refugiu imediat, dar e un refugiu care nu le dă tinerilor nicio armă pentru momentele de care vorbiți dumneavoastră — cancerul sau pierderea.
Pentru mine, cărțile nu sunt doar bibliografie, ci sunt „vocile” celor care au învins moartea rămânând prezenți printre noi. De aceea mi se pare tragic ca tinerii să se risipească pe ecrane: pentru că își pierd șansa de a se conecta la acest fir al nemuririi, la acest „Adevăr” care ne spune că viața noastră contează dincolo de biologia ei. Fiecare are nevoie de un medicament, e adevărat, dar pentru mine, speranța că nu suntem doar „materie” vine tocmai din această memorie vie a spiritului.
Dragă doamna Gheți,
Este posibil ca „naufragiul” de care vorbiți să fi început cu mult înainte, odată cu apariția alfabetului și a scrisului, cele două tehnologii care au schimbat complet fața umanității?
Cu alte cuvinte scrisul și alfabetul sunt în fapt „primul nostru naufragiu”. Un naufragiu din lumea înconjurătoare, vie, concretă, în permanentă schimbare, în lumea abstractă a ideilor și a scrisului (de aur sau/și altceva – când e atâta gunoi în jur te întrebi pe unde e ascuns aurul și dacă îl mai caută cineva). „Naufragiul digital actual” care e nașpa, nu-i așa, și pe care îl deplângeți, împreună cu „generația tânără fără viitor, deprimată și cu probleme de identitate, agresivă și fără valori” nu e decât o urmare firească a primului naufragiu.
Acest „prim naufragiu” este tema pe care o investighează David Abram în minunata lui carte (publicată în 1997): The Spell of the Sensuous: Perception and Language in a More-Than-Human World.
Abram spune că „rădăcinile disprețului nostru față de natură” se găsesc în tradiția filosofică ce pleacă din Atena lui Socrate și Platon. Spune Abram (trad. mea):
„O lungă serie de filosofi recenți, de la Friedrich Nietzsche până în prezent, au încercat să demonstreze că derogarea filosofică a lui Platon de la formele sensibile și schimbătoare ale lumii – afirmația sa că acestea sunt simple simulacre ale ideilor eterne și pure care există într-un tărâm non-senzorial dincolo de lumea aparentă – a contribuit profund la neîncrederea civilizației în experiența corporală și senzorială și la înstrăinarea noastră consecventă de lumea pământească din jurul nostru. (p.63)
[…]
Pentru Platon, la fel ca pentru învățătorul său, cunoașterea autentică trebuie să fie a ceea ce este neschimbător și etern – nu poate exista o cunoaștere „adevărată” a unui anumit râu, ci doar a Ideii pure (sau eidos) „râu”. Faptul că Platon folosea adesea termenul grecesc eidos (care însemna „formă sau siluetă vizibilă”) pentru a se referi la astfel de esențe neschimbătoare este, cred eu, o indicație a afinității dintre aceste esențe eterne și formele neschimbătoare, vizibile ale alfabetului. Pentru că literele alfabetului, la fel ca Ideile platonice, nu există în lumea vederii obișnuite. Literele și cuvintele scrise pe care le reprezintă nu sunt supuse fluxului de creștere și decădere, perturbațiilor și schimbărilor ciclice comune altor lucruri vizibile; ele par să plutească, ca să zicem așa, într-o altă dimensiune, ciudat de atemporală. Mai mult, literele amână și disimulează vizibilitatea lor obișnuită, fiecare dizolvându-se în sunet chiar în timp ce o privim, schimbând ochii cu urechile, astfel încât pare că nu vedem atât de mult cât auzim ceva. Scrierea alfabetică ne distrage atenția de la aspectul său vizibil, dispărând efectiv în spatele curentului vorbirii umane pe care îl provoacă.” (p.73)
Dar orice „naufragiu” în sine nu este neapărat ceva rău, te poate duce într-o lume nouă, ce oferă alte posibilități și alte dimensiuni. Așa cum „naufragiul” umanității în alfabet și scris, sau – așa cum așa de frumos spuneți – migrația „de la voce la manuscris” și „ procesul de „îmblânzire” a vocii prin cerneală” au creat „coloana vertebrală a culturii universale”. Absolut adevărat.
Și, cum spune Abram, această migrațiune a mai oferit sinelui încă ceva foarte important, o anume „transcendență și atemporalitate”:
„Capacitatea de a vedea și chiar de a dialoga cu propriile cuvinte după ce le-am scris, sau chiar în timpul procesului de scriere, permite un nou sentiment de autonomie și independență față de ceilalți, și chiar față de mediul senzorial care anterior fusese interlocutorul nostru constant. Faptul că cuvintele scrise pot fi reluate și meditate în orice moment, indiferent de momentul sau situația în care au fost înregistrate pentru prima dată, conferă o calitate atemporală acestui nou sine reflexiv, un sentiment de independență relativă a sinelui verbal, vorbitor, față de corpul care respiră, cu nevoile sale schimbătoare. Sinele alfabetizat nu poate să nu simtă propria transcendență și atemporalitate în raport cu lumea trecătoare a experienței corporale.” (p.73)
Eseul dvs. e minunat, m-a pus pe gânduri și mi-a adus aminte de lucruri la care nu mai mă gândisem de multă vreme. De Păcală și Tândală, de Manole și Ana, de TFB&VFDM, și de obsesia „nemuririi digitale” a trans-umaniștilor vremurilor noaste (gen Ray Kurzweil și gașca lui) care cred că până în 2040 – „humans will be able to fully upload their brain’s mental patterns to computers, enabling digital immortality, and by 2045, human intelligence will merge with AI”
După această – poate prea lungă – introducere aș avea, dacă permiteți, două întrebări pentru dvs.
Prima sună așa: – Credeți că Păcală și Lolita Cercel au ceva în comun? Și dacă credeți că au, credeți că ce îi asemănă e mai important, mai fundamental, decât ce îi deosebește? (Presupun că ați auzit de Lolita Cercel, și poate ați și văzut-o și ascultat-o.)
A doua întrebare e mai personală, puteți alege să nu răspundeți dacă credeți că e o obrăznicie din partea mea să întreb așa ceva: – Aveți copii? Dacă da, au aflat despre Păcală și Tândală? Și încă ceva: Îi lăsați pe Tik-Tok?
Dragă doamna Gheți, mi-a făcut o plăcere deosebită să vă cunosc … auzindu-vă scrisul. Sper să ne mai auzim în continuare.
Cu cele mai bune gânduri,
Rodica Ramotswe (fostă Roșu)
P.S. Scriu destul de rar pe această platformă, nu sunt în nici un fel de căutare de „transcendență”, „atemporalitate” sau „imortalitate” (mai ales aici), dar când apare o bijuterie de eseu ca textul dvs de mai sus, nu mă pot abține, și mă aflu în treabă să zic și eu ceva.
Așa cum zice Abram: suntem „prinși într-o mulțime de abstracții, cu atenția hipnotizată de o serie de tehnologii create de om care nu fac decât să ne reflecte pe noi înșine, ne este foarte ușor să uităm că suntem parte integrantă dintr-o matrice de senzații și sensibilități care depășește limitele umane. Corpurile noastre s-au format într-o reciprocitate delicată cu texturile, sunetele și formele multiple ale unui pământ animat. (The Spell of the Sensuous p.23)
Dragă Rodica (Mma Ramotswe),
Analiza dumneavoastră, sprijinită pe David Abram, este extrem de fertilă: ideea că alfabetul însuși a fost „primul naufragiu” (o abstractizare a lumii vii) oferă o dimensiune ontologică necesară discuției noastre. Poate că, într-adevăr, nu facem decât să parcurgem o nouă etapă a unei înstrăinări care a început odată cu prima literă scrijelită, ce ne-a mutat atenția de la „pământul animat” la „atemporalitatea ideii”.
M-ați provocat cu două întrebări care m-au făcut să reflectez la intersecția dintre teorie și viața trăită:
1. Despre Păcală și Lolita Cercel: Este o alăturare curajoasă și plină de ironie. Deși par a fi la poli opuși, există o trăsătură comună: amândoi sfidează norma. Însă, dacă Păcală folosește logosul și masca pentru a proteja un Sine liber și critic, figurile virale ale prezentului (cum este Lolita Cercel) sunt adesea captive în propria lor imagine digitală. Ce îi deosebește este mai fundamental: Păcală este o strategie de supraviețuire spirituală, pe când fenomenul digital menționat este un simptom al „zgomotului” despre care scriam. Păcală demască prostia; algoritmii moderni, din păcate, adesea o glorifică.
2. O mărturisire personală: M-ați întrebat dacă am copii și cum se raportează ei la această lume. Am să vă răspund cu o bucurie care este, în sine, un manifest: fiul meu are 17 ani și este ceea ce eu numesc un „rebel al profunzimii”. Îi cunoaște pe Păcală și pe Tândală nu doar ca personaje, ci ca pe niște „busole” interioare. Într-o lume care pare să fi capitulat în fața ecranului, el a făcut o alegere radicală: nu folosește rețelele sociale și a ales să devină deja autorul primei sale cărți și a unei sonate. Studiază pianul de la vârsta de 6 ani și face cursuri avansate de astrofizică cu Universitatea din Torino.
Dacă Abram vedea în scris o distanțare de senzorial, fiul meu a transformat această „tehnologie a spiritului” într-o insulă de sens. Faptul că un tânăr de 17 ani preferă liniștea construcției literare în locul „hipnozei” de pe TikTok este dovada că „jertfa” Meșterului Manole încă mai poate ridica ziduri care nu se surpă. El nu a naufragiat, pentru că și-a ancorat spiritul în propria sa „scriere de aur”.
Vă mulțumesc că m-ați provocat să vorbesc despre speranță nu ca despre un concept, ci ca despre o realitate care crește chiar sub ochii mei. Sper să ne mai „auzim” în această Poiană a lui Iocan digitală, dar atât de umană.
Cu drag și recunoștință,
Anca Maria Gheți
Dragă Anca,
Vă mărturisesc că nu mă simt tocmai „înstrăinată” in mediul digital. Dacă ești puțin precaută și selectivă în privința locurilor care le frecventezi poți găsi lucruri interesante și de valoare. Poate că nu mă simt total străină și pierdută e pentru că am (așa mi-se spune) o fire optimistă (poate de asta m-am și îngrășat). Copii mei – am trei, un băiat și două fete, răspândiți pe trei continente diferite – se descurcă și ei destul de bine în mediul digital cu care au crescut. Digitalu’ asta – care ne permite acum să vorbind și să ne vedem aflându-ne la mii de kilometri distanță – nu-i chiar cu totul negru.
Vorba lui Carlo Rovelli’s „Ci sono luoghi al mondo dove più che le regole è importante la gentilezza.” Cred că ați auzit de Rovelli, dacă nu, fiul dvs îl știe în mod sigur. Îmi pare că nu poți să studiezi fizica și să nu fi auzit de Rovelli. Well, locurile astea, unde gentilețea e mai importantă, trebuie căutate cu grijă. În mod sigur nu sunt „social media”. Eu una nu sunt pe niciun fel de „media” din asta (socială, ori anti-socială), și asta de la bun început. M-am legat așa de tare de catarg că mă dor încheieturile tot timpul. Sau e poate vârsta? Sau e menopauza? Cine știe?
Nu zic că nu există pericole. Cel mai recent e ultima generație de Inteligenta Artificială, pe care umanitatea se pare că nu a ajuns încă să o înțeleagă pe deplin. Înainte să apară Lolita, cam prin 2024, era aici „pe platformă” o discuție aprinsă despre: inteligența artificială degenerată. M-am băgat și eu in discuție aducând vorba de Eminescu și „oamenii contrafăcuți” a lui Daniel Dennett.
Judecând după nivelul ridicat de testosteron al discuției respective mă așteptam să ies puțin cotonogită, dar, din fericire, n-a fost să fie, am primit câteva răspunsuri plate, și totul a fost bine.
Cum n-a deranjat pe nimeni discrepanța temporală – că Eminescu nu avea cum să se refere la IA când vorbea de „oamenii calpi”, am fost lăsată în pace. Când pomenești de poetul național lumea romanescă are momente de gentilețe. Oricum, aveam răspunsul pregătit, că s-au mai văzut cazuri din astea în istoria poporului român, vezi pandurii lui Tudor Vladimirescu ce s-au adunat în 1821 să „sărbătorească” 100 de ani până la crearea PCR.
Apropo de discrepanțe temporale, unui AI din astea i-a fost pusă întrebarea: Ar fi bine ca Socrate să aibă ultima versiune de antivirus? Răspunsul a venit prompt că e „highly reccomended” altfel riscă ca ideile sale să-i fie furate de școlile filozofice rivale. Bingo!!! Și noi, care până acum, habar nu am avut unde erau scrise și depozitate ideile lui Socrate. Pe laptop.
Anyway, dacă vreți să citiți textulețu’ respectiv, despre Eminescu și Dennett, îl puteți găsiți aici:
https://www.contributors.ro/inteligenta-artificiala-degenerativa/#comment-630898
Acum, mai ales după exploziva apariție a Lolitei Cercel, am început să mă gândesc mult mai serios la ce o să ne facem când vom fi asaltați și înconjurați de astfel de persoane ”contrafăcute”. Evident că nu am găsit un răspuns satisfăcător, nimeni nu a găsit încă unul. Dar mi-am amintit de o întâmplare din ultimul an de liceu care mi-a dus cu gândul în multe direcții. De ex. la „calculatorul muritor” a lui Geoffrey Hinton.
Hinton – dacă nu ați auzit de el – a fost numit nașul IA (godfather of AI), a luat premiul Nobel pentru fizică în 2024, a fost 10 ani VP la Google de unde și-a dat demisia în 2023, a introdus termenul de „mortal computation”, și, mai crede domnia sa, că AI-urile pot înțelege texte scrise (sau vorbite). Foarte pe scurt idea lui e că cuvintele din limba (orice limbă) sunt ca un fel de piese de lego care se îmbină intre ele (urmărind contextul) și, în felul ăsta, asta produc sensul propoziției, frazei, textului. Și asta, se presupune, că ar face aceste AI-uri capabile să înțeleagă (în jargon, capabile să depășească bariera sensului – the barrier of meaning).
Dar să revin la povestea din liceu. Eram în clasa 12-a, și la o oră oarecare nu venise profesoara dar ni s-a spus să stăm în clasă. O parte din băieți erau adunați în mijlocul clasei și discutau, cum era normal la vârsta aia, despre femei, despre actrițe și modele,… care e mai strașnică, … mai miștoacă, … etc. Pe vremea aia era in voga Claudia Schiffer, și se pare că, după deliberări, ajunsese pe primul loc în clasamentele colegilor mei. Și, cum vorbeau ei așa, Pandele, un coleg mai matur (era repetent, îl prinsesem din urmă) s-a băgat în vorbă și le-a strigat „ce bă, .. și Claudia Schiffer, cât ea de frumoasă se pișă și se cacă …” Băieților le-a căzut fața instantaneu, s-au uitat chiorâș la Pandele, și s-au apucat să discute despre fotbal.
Acum, vă rog să scuzați limbajul lui Pandele. Pe vremea aia Pandele era și țigan și repetent, acum e rom, la locul lui, și locuiește cu familia într-o pagodă construită din munca lui. Mie, atunci, intervenția lui Pandele în discuție mi-s-a părut de o grosolănie maximă. Dar acum gândindu-mă mai bine la Lolita Cercel am ajuns să cred că problema esențială și fundamentală a Lolitei și altor persoane similar contrafăcute e că … nu pot face ce zicea Pandele … că nu sunt (încă) acele computere muritoare la care visează Hinton. E mult de spus aici, deja m-am lungit nepermis. Poate, dacă v-ar părea o discuție interesantă, sper sa mai vorbim despre Lolite, despre Hinton și ideile lui sau bariera sensului și cuvintele lego cu alta ocazie.
La final, în spiritul a ceea ce are șansa să devina o tradiție, mai am (alte) două întrebări pentru dvs.: 1. Care e sultanul dvs. preferat? și 2. Ați gustat sau mâncat vreodată durian?
Cu prietenie, RR