Ce-o să se-ntâmple? Ce-mi va aduce viitorul? Nu știu nimic; nimica nu bănuiesc. Când un păianjen se prăbușește din punctul său fix către consecințe, vede un gol constant înainte, în care nu află sprijin oricât s-ar zbate de tare. Tot așa mi se-ntâmplă și mie. În față mereu un gol; ce mă-mpinge înainte e o consecință, care-i deja lăsată în urmă. O asemenea viață e-ntoarsă pe dos și cumplită, de nesuportat.– Søren Kierkegaard, Sau-sau, „Diapsalmata”
Aceste cuvinte îi aparțin lui A., personajul din prima parte a cărții lui Kierkegaard, un estetician care cântărește autenticitatea unei vieți după intensitatea clipelor ce o compun, trăind pentru plăcerile de moment și ferindu-se de orice l-ar putea angaja față de cineva. Pentru el, viața e o înșiruire de consecințe care se generează unele din altele la nesfârșit și care compun pânza vieții, o pânză atât de fragilă încât la cea mai mică pală de vânt se poate rupe, aruncând într-un vid orice credință și orice speranță. Ca răspuns, el alege să se predea unei vieți trăite la temperatura ultimă, eliberat de orice formă de constrângere sau de atașament.
„Când un păianjen se prăbușește din punctul său fix către consecințe” este descrierea momentului în care un eveniment major al vieții ne aruncă din plasa de siguranță a iluziei că trăim la adăpost: pierderea unei ființe dragi, o despărțire, o boală sfâșietoare, o greșeală care ne umple de regret și ne lasă descoperiți sub greutatea remușcării. Și atunci nimic din ceea ce ne-a adus până acolo și nimic din ceea ce ni se întinde înainte ca promisiune de viață nu ne mai este de ajuns.
Aruncați în acest gol de sens, cum ne mai putem recăpăta seninătatea? Cum ne mai putem pune la adăpost de imaginea unei vieți „întoarse pe dos și cumplite”?
Lui A. i-aș răspunde în primul rând asta: orice viață întoarsă pe dos poate fi întoarsă la loc, într-o altă matcă. O viață întoarsă pe dos este o viață ieșită din matca familiarului ei, împrăștiată în locuri străine, ca un râu revărsat peste diguri. Dar fiecare revărsare reprezintă o posibilitate. Și fiecare loc străin în care ne duce o posibilitate naște o consecință lăsată deja în urmă, locul străin în care se instalează o nouă posibilitate. Ceea ce s-a înfăptuit nu rămâne încremenit în datul său: din el se desprind, ca niște fire invizibile, infinite posibilități.
Magia prin care una dintre aceste posibilități se adeverește are un nume simplu, pe care îl folosim de zeci de ori pe zi fără să ne mai gândim la el: alegerea. Despre ea am ales să scriu. Despre felul în care ne alegem viața. Și, mai ales, despre felul în care, de cele mai multe ori, nu o alegem.
I. Fresca
Viața fiecăruia dintre noi e țesută din două fire. Unul ține de întâmplare: locul nașterii, genele și trupul primite, oamenii întâlniți pe drumul vieții. Celălalt fir ține de alegere, de acel liber arbitru care este darul suprem al omului. Această îngemănare de evenimente – ele sunt și nu sunt sub controlul nostru – dă seama de chipul mai strâmb sau mai frumos al fiecărei vieți. Din ea se naște ceea ce aș numi tezaurul de consecințe al unei vieți. Iar când privim tezaurul acesta de la distanță, îi spunem destin.
Destinul nu este, așadar, o sentință scrisă dinainte. Este înlănțuirea de consecințe ale întâmplărilor unei vieți și ale alegerilor făcute la scara acelei vieți. El ne dă, la final, imaginea unui tot unitar, a unui „ceva” care, deși nu mai seamănă cu începutul, continuă să se hrănească din el. Odată veniți pe lume, suntem destinați să pictăm marea frescă a vieții noastre. Nu noi am ales zidul pe care pictăm și nici lumina ce cade pe el. Dar evantaiul de culori e al nostru. Omul rămâne singura viețuitoare ce-și poate contempla viața din afara ei, apt să privească fresca în timp ce o pictează.
Stoicii au făcut din această privire un mod de viață, un fel de a fi în lume. Epictet își deschide Manualul cu aceste cuvinte: „Dintre lucruri, unele depind de noi, altele nu depind de noi.” Înțelepciunea omului începe cu conștiința acestei despărțiri: între ceea ce putem face cu ce ni s-a dat și ceea ce putem face cu ceea ce ne dăm singuri.
A-ți da un destin înseamnă tocmai asta: încăpățânarea de a te ridica deasupra cauzelor necesare ale naturii, a ceea ce se traduce prin datul lucrurilor: moartea, la fel ca nașterea, sunt un dat, nu le poți opune nimic. Să reușești, așadar, să opui dezordinii lumii în care ai fost aruncat o ordonare ce vine dinăuntrul tău. Iar a pune ordine în lume, în cazul omului înzestrat cu conștiința de sine și cu liber arbitru, înseamnă a separa, a face diferența dintre bine și rău, dintre urât și frumos, dintre adevăr și minciună. Nu întâmplător, nașterea lumii în cartea Facerii stă sub semnul unei despărțiri: „Și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.” Omul, singura ființă aptă să aleagă, repetă la scara lui, acest gest, devenind astfel un creator de lume: creează lumea propriei vieți prin separările făcute, așadar prin alegerile care generează acele consecințe din care se vor naște alte separări, alte alegeri și alte consecințe. În fiecare alegere există, adânc încrustat, principiul mișcării, al acelui impuls vital capabil să ofere vieții continuitate. Iar acest principiu al mișcării ce stă la baza vieții și care pune în funcțiune mecanismul fiecărei alegeri făcute se poate manifesta numai pe terenul libertății.
II. Libertate și eliberare
Dar ce înseamnă, de fapt, să fii liber?
La nivel formal, în straturile comune ale conviețuirii, libertatea e înțeleasă ca eliberare de sub tutela a două seturi de constrângeri: exterioare și interioare. De cele exterioare omul se poate elibera prin însingurare, printr-o retragere din schema regulilor sociale care țin lumea laolaltă, astfel încât alegerile lui să ajungă să fie făcute doar în conformitate cu sine. Este interesant de observat că, pentru cei ce aleg acest drum, însingurarea nu aduce în mod necesar o împăcare cu sine. Dar acesta este subiectul unei analize separate.
În ceea ce privește libertatea interioară, în cele mai multe cazuri ea este confundată cu eliberarea. După ce se sustrage din menghina normelor sociale, aflat singur cu sine, omul descoperă că nu devine liber la modul absolut, pentru că înțelege îndată că are de-a face, înăuntrul lui, cu nenumărate limite mascate în porniri și instincte care intră, la rândul lor, în conflict.
Ca să poată trăi având la orizont ideea de libertate, omul trebuie să-și înfrunte la nesfârșit limitele interioare. El trebuie să aleagă cum să răspundă unui prieten care l-a dezamăgit, în ce fel trebuie să le vorbească copiilor despre răzbunare și iertare, cum trebuie să stea alături de un coleg cu păreri politice divergente de ale sale, cum trebuie să-și înfrângă lenea pentru a se apuca de un proiect sau altul … Toate aceste alegeri sunt influențate într-o măsură egală de factori externi și interni care îi pun omului la încercare capacitatea de a alege: pentru cineva prietenia poate trece peste orice divergență sau poate ierta orice trădare, la fel cum cineva poate deveni agresiv atunci când nu îi sunt împărtășite vederile politice, în timp ce un altul va face întotdeauna apel la dialog și colaborare.
În mod paradoxal, limitele de care ne lovim în afara sau înăuntrul nostru reprezintă singura formă prin care putem pune pe lume noul, punând în mișcare capacitatea noastră de a separa (bine/rău, just/injust, urât/frumos) și de a crea noi posibilități de a fi prin alegerile făcute. Putem spune astfel că limita există ca o condiție a libertății de a alege.
În acest punct merită să ne întrebăm dacă libertatea de alegere se cuvine situată între granițele moralei. Binele sau răul, frumosul sau urâtul noi le alegem oare având ca repere binele obiectiv sau frumosul obiectiv? Sau le alegem mai degrabă luând ca măsură ideea noastră de bine și de frumos? Cred că ne aflăm mai degrabă în al doilea scenariu, în care alegerile noastre sunt adânc impregnate de felul nostru de a ne raporta la bine/rău și de sensibilitatea noastră în fața frumosului/urâtului. Atunci când alegem, nu o facem având deasupra capului un bine absolut, ci o facem cu măsura binelui pe care noi îl conferim unei situații anume. Acest lucru înseamnă că prin fiecare alegere a noastră nu ne propunem să fixăm lumea în imperative morale, ci să limpezim, să clarificăm felul nostru de a fi în lume. Fiecare alegere pe care o facem dă seama de răspunsul pe care noi îl dăm unei opțiuni sau alteia, iar suma acestor răspunsuri formează chipul identității cu care defilăm pe scena lumii. De aceea, am putea vedea libertatea ca pe o stare specifică unui anumit fel de a fi din care țâșnesc toate posibilitățile vieții și care se manifestă dincolo de morală, căci alegerea noastră nu hotărăște dacă lucrurile sunt bune sau rele; doar le face să fie.
I-am trimis spiritului-cu-care-stau-de-vorbă-când-sunt-singură o primă variantă a acestor rânduri, în care vedeam libertatea ca pe o stare neutră. Răspunsul lui a venit în aceeași dimineață:
Tu vezi libertatea ca pe o stare neutră din care pot pleca posibilități de orice fel. Adică năzuința inițială a omului către libertate nu are în vedere decât evadarea din menghina constrângerilor și găsirea unui alt spațiu, adecvat libertății. Or, eu tocmai asta nu cred: că Libertatea urmărește o definire anume a existenței. […] Forțând puțin descrierea Libertății, am putea spune că ea nu are nicio legătură cu nimeni și cu nimic: este doar o alternativă părăsită și neaccesată vreodată, care asistă existența omului fără a interveni în corectarea direcției acesteia… iar atunci când intervine, Libertatea se murdărește inevitabil de indestructibilitatea instinctului și se transformă instantaneu în ideologie. Atomul acela primar al libertății stă ascuns în străfundurile umanului, altfel nu am vorbi acum despre ea în felul acesta.
Aceeași confuzie o denunța și Dragomir, în prelegerea lui despre libertate și supușenie: „… noi gândim nu libertatea, ci eliberarea. Năzuința noastră este către eliberare, nu către libertate. Iar pentru cei mai mulți, adăuga el, libertatea este eliberare, „urmată îndeobște de lene și de «fac ce vreau»”.
În acest punct este necesar să facem distincția între spațiul formal al libertății – tot ceea ce ține de relația ei cu exteriorul și presupune conformarea sau neconformarea la un set de norme sociale – și spațiul dinlăuntrul omului din care ea țâșnește. Și într-un plan, și în celălalt, libertatea este o funcție pur reactivă, ce pune în mișcare tot angrenajul uman pentru a răspunde la ceva într-un anume fel; ea apare în raport cu ceva și se manifestă într-o direcție sau alta în virtutea unei forțe proprii. Libertatea nu există de sine stătător, nu ne putem raporta la ea ca la o soluție salvatoare, căci ea nu apare ca să despartă lumea în bună și rea.
În plan interior, acel ceva în fața căruia reacționăm, dând astfel naștere unei alegeri, este limita interioară, înțeleasă ca produs al naturii instinctuale și duble a sinelui, secretată de acesta în mod continuu. Dacă am fi de la bun început conformi și egali cu noi înșine, dacă pornirile și instinctele ce ne definesc sinele ar fi în acord, n-ar mai fi nevoie de libertate. Libertatea se naște, așadar, din conflictul și din separarea petrecute înăuntrul nostru, apărându-ne astfel ca un „fel de a fi” ce închide în el toate răspunsurile, toate reacțiile pe care natura dublă a omului le secretă în ea însăși.
Suntem liberi să fim atâta vreme cât în noi se duce o luptă permanentă pentru a fi într-un fel anume. Acest „fel anume” este cel ce țese în noi, dintre toate reacțiile posibile, una singură, care se va manifesta suverană peste toate celelalte. Iar acest lucru înseamnă că nu putem fi liberi la comun: suntem liberi pe cont propriu și doar într-un fel anume.
De aici, cea mai potrivită definiție a libertății ar fi aceasta: libertatea este dreptul omului de a fi într-un fel anume. Iar acest fel anume include și dreptul de a greși.
Dreptul de a greși este unul singur pentru fiecare om, și în aceasta constă ambiguitatea și magia libertății: că, dintre toate posibilitățile, ea o poate alege și pe cea greșită, adică pe cea care țâșnește din acel fond adânc uman ca unică posibilitate și care nu știe încă nimic despre bine și rău.
I-am trimis spiritului-cu-care-stau-de-vorbă-când-sunt-singură teoria mea despre libertate și mi-a răspuns, în stilul lui lirico-filozofic, următoarele:
Dacă tot nu suntem „liberi la comun”, sunt obligat, de acum, să scurm după libertatea mea. Deci tu spui că sunt responsabil pentru libertatea mea așa cum pentru organismul meu sunt responsabil să respir.
Apoi mi-a pus întrebarea la care încă mă gândesc:
Și iată cum Libertatea, din ideal suprem al omului, poate deveni doar un răspuns reflex la un exces umoral provocat în mare parte de superficialitățile vieții. Deși devine „un fel de a fi”, te-ai aștepta să se plafoneze și să se piardă în ordinaritatea existenței. De ce totuși nu se întâmplă asta?
Cred că răspunsul stă în locul în care ia naștere libertatea: în noi înșine. Libertatea nu se plafonează pentru că limita care o provoacă nu ațipește niciodată. Ciocnirea dinăuntrul nostru nu se încheie odată cu un răspuns: fiecare zi și fiecare eveniment al vieții aduce o nouă limită și cere un nou răspuns. Libertatea nu este o stare atinsă o dată pentru totdeauna, ci un gest ce trebuie refăcut, iar și iar, de fiecare dată pe cont propriu.
Iar gestul acesta, aparent nesemnificativ pentru cei mai mulți dintre noi, gestul datorită căruia una dintre posibilitățile vieții devine chiar realitatea vieții noastre, este alegerea.
III. Scara spiralată a alegerilor
Alegerile sunt haina în care ne îmbrăcăm viața. Dar cum știm că facem alegerile bune? Și ce înseamnă bine la scara unei vieți?
Mai întâi, trebuie să observăm că nu toate alegerile cântăresc la fel. La scara unei vieți, ele îmi apar de trei feluri:
Alegerile de răscruce sunt acele alegeri care țin de nodurile esențiale ale fiecărei vieți: opțiunile educaționale și culturale, alegerea unei școli bune, alegerea unei slujbe, a țării în care vrem să trăim, alegerea partenerului de viață sau alegerea de a aduce copii pe lume. Sunt alegeri rare, sunt grave și sunt de găsit la etajul superior al fiecărei vieți.
Mai apoi sunt alegerile de rutină, făcute mecanic, inerțial: hainele sau produsele pe care mi le cumpăr, a merge la birou cu bicicleta și nu cu mașina, a mânca la cină pește și nu carne, a prefera pâinea cu hrișcă celei din grâu. Sunt nenumărate, sunt ușoare și ele compun etajul inferior al vieții.
Între cele două tipuri de alegeri stau alegerile de atitudine. Nu au gravitatea unei răscruci, dar nici aparenta neînsemnătate a rutinei. Mi le imaginez ca pe treptele unei scări spiralate pe care înaintăm de la etajul inferior al vieții spre cel superior. Le consider cele mai importante dintre toate, pentru că împlinirea sau, dimpotrivă, neîmplinirea lor ține de felul în care le strunim pe scara vieții.
Numesc alegeri de atitudine acele alegeri ce țin exclusiv de felul raportării noastre la lume, de ceea ce dorim să punem în ea. Faptul de a deschide o carte și de a nu rămâne agățați într-un ecran. Faptul de a admira și de a nu invidia. Faptul de a ne exersa o pasiune în puținul timp ce ne mai rămâne la îndemână în malaxorul de evenimente ce compun o zi. Faptul de a rămâne integri atunci când suntem ademeniți cu oferte de nerefuzat. Faptul de a nu bârfi. Faptul de a fi loiali. Faptul de a ne apuca de o limbă străină sau de a studia un nou domeniu la jumătatea vieții. Faptul de a scrie sau de a publica un jurnal în toamna vieții.
Paradoxul lor e că niciuna, luată în parte, nu pare să conteze. O seară cu o carte în loc de ecran nu schimbă o viață. O bârfă spusă între prieteni nu ne face imorali. Și totuși, cu cât sunt mai multe și mai conștiente, cu atât țes ochiuri mai ample și mai rezistente în pânza vieții noastre. Aristotel știa asta acum douăzeci și patru de secole. „O rândunică nu face primăvară”, scria el în Etica nicomahică, „și nici o singură zi; tot astfel, nici o zi, nici un scurt răstimp nu fac pe cineva fericit.”
Pericolul alegerilor de atitudine este că alunecă, pe nesimțite, printre cele de rutină. Ajungem să le facem pe pilot automat, la fel cum ne alegem hainele cu care ne îmbrăcăm dimineața. Riscul, în cazul lor, vine din multitudinea de opțiuni avute la îndemână. Cu cât spațiul lumii noastre e mai populat de opțiuni, cu atât mai mare e dificultatea de a alege între una și alta. Ne trezim astfel epuizați înainte de a fi apucat să alegem, încremeniți în intenția de a alege. Iar alegerile nefăcute, sau făcute supraevaluându-ne puterea de a le duce la capăt, rămân niște simple veleități. Alexandru Dragomir le-a descris cu precizie: veleitatea este „acel proiect de a face care te împiedică să faci”, iar veleitarul „nu apucă să facă primul pas. Iar dacă îl face, părăsește drumul înainte de a se așterne pe el”.
Atunci când, înăuntrul sau în afara sa, omul nu-și mai întâlnește alteritatea, limita de orice fel, înseamnă că părăsește solul libertății și rămâne „încremenit în proiect” – aș spune că se confruntă cu o limită a limitei. Gabriel Liiceanu i-a dedicat acestei idei o carte întreagă, Despre limită: omul se definește prin raportul cu limitele sale, pe care le întâlnește, le resimte și încearcă necontenit să le depășească.
IV. Aleg să nu aleg
Rămâne întotdeauna un spațiu indecis, neutru și grav: spațiul nealegerii. Dragomir ar spune că și aceasta este o alegere:
Pot și să nu aleg, desigur, adică pot să mă las dus de val și să fiu ceea ce m-a împins viața să fiu. Dar nu pot să exclud complet alegerea. Eu aleg, aleg mereu, aleg să fac un lucru și să nu fac un altul. Aleg să privesc în sus sau în jos, aleg să întorc capul.
Are dreptate. Dar a nu alege este o alegere fundamental diferită de toate celelalte. Pentru că, alegând să nu aleg, nu mă aleg pe mine și consecințele care ar putea rezulta din alegerea mea, ci aleg rămânerea deoparte.
Alegerea de a nu alege o consider cea mai lașă și mai resemnată dintre alegeri. Pentru că a nu alege înseamnă a renunța la un drept care ne-a fost conferit de natura fericită sau nefericită a lumii. A renunța la un drept poate fi înșelăciunea supremă a omului. A nu alege nu ne pune la adăpost de responsabilitate, ci ne lasă în bătaia zborului zadarnic al evenimentelor întâmplătoare ale vieții. A nu alege înseamnă să nu crezi și să nu mărturisești posibilul în fața oricărui concret.
Forma cea mai dramatică a nealegerii este renunțarea. Pentru că renunțarea vine la pachet cu conștiința propriei sale manifestări, este, cred, cel mai greu de suportat. În renunțare te situezi cel mai aproape de golul tău de ființă, deoarece, prin alegerea făcută, ea presupune că asumi în mod artificial anularea a uneia dintre cele mai autentice trăiri. De aceea renunțarea este cea mai imposibilă stare în care se poate găsi omul: el trebuie să continue să trăiască fiind mort.
Acolo unde se mai poate face ceva, acolo unde pot exista șanse cât de mici ca viața întoarsă pe dos să fie întoarsă la loc, nu pot înțelege „posibilitatea renunțării”.
M-am oprit din scris când fetițele mele m-au invitat să ne jucăm împreună. Ce bine că există ele și jocul lor!
V. Sub privirea celorlalți
Dar de ce alegem să nu alegem? Cel mai adesea, din frică.
Nu cred să existe dezamăgire mai mare în lume decât dezamăgirea cuiva față de el însuși. Ea se măsoară întotdeauna cu idealul de libertate și de viață pe care îl intuim în noi și pe care ne este frică să îl arătăm lumii. Iar frica vine din faptul că ne știm făcuți de ceilalți, că identitatea ne este dată social, asemenea unui dar primit, dar nedorit. Nu există nimic în noi care să nu fi fost înainte confirmat sau infirmat social. Și nu primim la naștere un vaccin contra lui „a te lua după”, și nici nu suntem echipați de la natură cu rețeta autenticității.
Cei mai mulți nici nu știu că întreaga lor viață este o cursă în căutarea recunoașterii celorlalți. Problema este când ceea ce înfățișăm lumii este dublul a ceea ce se află cu adevărat în noi. Și frica apare tocmai atunci când ne dăm seama că ceea ce se ridică la suprafață din adâncul nostru cel mai adânc nu seamănă cu chipul social pe care ni l-am cosmetizat atât de bine.
Kierkegaard numea acest fel de a trăi stadiul estetic: etajul pe care locuiește melancolicul din Diapsalmata, acolo unde toate alegerile, momentele, disperările și spaimele, bucuriile și împlinirile sunt croșetate astfel încât să răspundă chipului ideal pe care și-l construiește despre sine. Oscar Wilde, cu disperarea omului lucid, a spus, la rândul lui, răspicat: „Cei mai mulți oameni sunt alți oameni. Gândurile lor sunt opiniile altcuiva, viețile lor, o imitație, pasiunile lor, un citat.”
Trebuie să apărem într-un anume fel ca să fim acceptați și recunoscuți. Dar care este natura imperativă a acestui „trebuie”? Care este solul care îl hrănește? Este unul cosmetizat prin culorile lumii, sau este unul interior, o instanță al cărei nume nu-l cunoaștem, dar despre care știm că e în noi și care ne dă intuiția despre cine suntem cu adevărat?
VI. A te alege pe tine
Nu poate fi nimic mai răscolitor și mai trezitor de conștiință pentru om decât momentul în care viața lui se trezește la viață și își cere drepturile.
A face saltul de la cine sunt prin ochii celorlalți la cine sunt în ochii mei ne-ar putea ajuta să ieșim din impasul alegerilor ratate, adică al alegerilor ce nu ne definesc și care se rezumă doar la un chip fals, bun de arătat lumii.
În fiecare dintre aceste alegeri de atitudine – ochiuri minuscule ce compun plasa vieții noastre – e de preferat să ne alegem pe noi înșine. A te alege nu înseamnă a întoarce spatele lumii, ci a fi în conformitate cu ceea ce ești și a te arăta astfel. Cred, de aceea, că pentru a fi mereu pe măsura celuilalt, singurul lucru ce merită făcut este să rămâi pe măsura ta.
Aceasta e, de altfel, și lecția din partea a doua a lui Sau-sau, în care asesorul Wilhelm îi răspunde esteticianului melancolic. Alegerea cea mai importantă, spune el, nu e între un lucru și altul, ci este alegerea de sine. A te alege pe tine nu înseamnă a te inventa din nimic, ci a-ți asuma tot ce ești – trecutul, prezentul și viitorul – ca pe o sarcină ce-și așteaptă împlinirea.
A trăi viața în virtutea a ceea ce ești înseamnă a te ridica din mijlocul banalității vieții pentru a imortaliza excepționalul ei. Fiecare moleculă din excepționalul vieții este dată de faptul că este viața ta, singura ale cărei articulații le poți modela în funcție de alegerile pe care le faci și de ceea ce pui în ea. Și, dacă e cu putință, noul, ceva care până la tine nu exista.
Cel care își ia în stăpânire propria viață este cel care induce în obișnuita curgere a vieții o stare de excepție, sau măcar potențialul ei.
A nu te lua în serios – iată cea mai mare prostie care a trecut prin capul omului. Căci a trăi în acord cu tine înseamnă tocmai asta: să îți impui să te lovești cât mai mult de limitele vieții tale și, deci, să te iei în serios. Să interiorizezi fiecare moment, neînsemnat, crucial sau definitiv, ca pe ceva ce se confruntă mereu cu un „înainte” ce se hrănește în permanență dintr-un „înapoi”. Să știi că asupra a ceea ce s-a isprăvit nu mai ai nicio putere, dar că în schimb ai neștirbită puterea de a împinge înainte acțiunile tale trecute.
Să nu fii leneș. Să nu fii mediocru. Să nu cauți căi ușoare, căi de ieșire. Să nu te minți. Să nu pari altceva decât ești. Să nu îți faci chip strâmb. Să nu apari în lume cu un alt chip decât cel interior, singurul, adevăratul tău chip. Să nu năzuiești la eliberare, ci la libertate. Sunt conștientă, desigur, că asta înseamnă a moraliza și că toate aceste comandamente nu au valoare decât dacă îți faci din ele ghidul tău de viață.
Îmi aduc aminte – ce să fac dacă învăț de la copiii mei să mă cunosc pe mine? – de un scurt dialog cu fetița mea, care descrie cel mai bine întâlnirea cu sine. În timp ce pregăteam ceva de mâncare pentru cină, fetița mea mijlocie stătea lângă mine și se apucase să curețe învelișul unei cepe. După câteva minute îmi spune: „Mama, uite, eu curăț coaja de la ceapă și nu plâng. De ce nu plâng?” M-am întors către ea și i-am răspuns, fără să mă gândesc la ceea ce ascundea răspunsul meu: „Draga mea, trebuie să o tai ca să ajungi la miezul ei, care o să te facă să plângi.”
Abia după câteva minute mi-a venit în minte că exact asta s-a întâmplat cu mine. Că a trebuit să ajung să tai învelișul meu dur ca să pot, ajungând la miezul crud al înăuntrului meu, să plâng adevăratul plâns al iubirii de sine. Cu gândul acesta am adormit și mi s-a părut frumos să putem găsi în noi ceva ce să merite iubirea noastră.
A trăi viața la această temperatură a întâlnirii cu sine înseamnă a trăi la etajul etic al vieții noastre, mobilat cu conștiința de sine. Nietzsche propunea un răspuns pentru întrebarea de la început: „ce înseamnă binele la scara unei vieți?” Dacă ți s-ar spune că vei trăi viața aceasta încă o dată și de nenumărate ori, cu fiecare durere și fiecare bucurie, ai blestema vestea sau ai primi-o ca pe un dar? Dacă ai primi-o ca pe un dar, atunci binele la scara unei vieți se măsoară cu o viață pe care ai alege-o din nou. Și, deopotrivă, fericirea ei.
VII. Restul
Muritori fiind, nu vom ști niciodată dacă viața noastră pe care o trăim este sau nu idealul pe care l-am vizat și, astfel, împlinirea ei. Spiritul-cu-care-stau-de-vorbă-când-sunt-singură mi-a scris odată, într-unul dintre dialogurile noastre, un gând care mi se pare cheia acestor rânduri:
Ceea ce nu vrea să înțeleagă omul este că fiecare clipă este plină de sens. Nonsensul se află numai între clipe […]. A fi conștient că ești ar fi suficient dacă ai avea un respect minim pentru clipa aceasta. Însă vârtejul interclipelor provocat de conștiință te aduce în starea de a nu mai crede în lucruri pe rând, ci în sensul tuturor deodată.
Poate că alegerile de atitudine nu sunt altceva decât felul nostru de a refuza, clipă de clipă, să locuim vidul dintre clipe și să știm, clipă de clipă, în ce investim.
Spuneam mai devreme că fața nevăzută a libertății este că poate alege greșeala, că omul cu precădere șansa de a greși.
Tot ceea ce apare ca lucru împlinit, neatins de greșeală, bine ales, se vădește doar la finalul vieții, ca „ceva ce era de așteptat să se întâmple în acel fel și nu altfel”. Tot înțelesul bun despre viață ne e dat la capătul ei. Și poate că, odată ajunși acolo, s-ar putea să simțim nu plinul și împlinirea, ci tot ceea ce nu am apucat să fim. Iar ceea ce nu am apucat să fim nu am fost pentru că ne-a fost frică să ne luăm în posesie dreptul de a greși.
Cel mai frumos răspuns l-am găsit însă la Noica:
Este prost să-ți termini viața cu o împlinire, și nu cu un rest. Sfârșitul nu trebuie să te prindă în înghețul unui lucru isprăvit. […] Firesc este să nu știi de el și să fii surprins în plin gest. Ca și orice problemă care este adevărată numai dacă, rezolvată fiind, lasă un rest, la fel și orice viață adevărată trebuie să lase un rest, nu doar o împlinire.
Noica, cel care mărturisea „Eu cred în posibil, în virtual. Realul este mai puțin real decât posibilul”, a rămas până la capăt un credincios întru posibil. O viață trăită în adevăr este o viață pusă în slujba posibilului.
Esteticianul lui Kierkegaard se vedea asemeni păianjenului care se prăbușește din punctul său fix. Poate că mirajul, în cazul lui, nu era păianjenul, ci pânza pe care o țesuse aleatoriu și pe care nu se mai putea odihni. Și poate că nici nu trebuie să aflăm dacă viața noastră și-a desăvârșit împlinirea. E de ajuns să fim surprinși în plin gest al alegerii. Să lăsăm un rest din lucrurile pe care am început să le facem. Între aceste lucruri, cel mai important poate rămâne dreptul fiecăruia de a greși.
Surse
Aristotel, Etica nicomahică, cartea I, cap. 7.
Biblia, Facerea 1:4.
Dragomir, Alexandru, Crase banalități metafizice, Humanitas:
„Modalități de autoînșelare” (p. 56), „Despre libertate și supușenie” (pp. 110–111), „Socrate. Înfruntarea filozofiei cu cetatea” (p. 135).
Epictet, Manualul, cap. 1.
Kierkegaard, Søren, Sau-sau, Partea I („Diapsalmata”) și Partea a II-a, Humanitas.
Liiceanu, Gabriel, Despre limită, Humanitas, capitolul „Prostia ca încremenire în proiect”.
Nietzsche, Friedrich, Știința voioasă, § 341.
Noica, Constantin, citatele despre „rest” și despre „posibil” apar în Jurnalul de la Păltiniș, ediția aniversară. Pentru „rest”: „Mai întâi este prost, spun eu, să‑ţi termini viaţa cu o împlinire, şi nu cu un rest. Sfârşitul nu trebuie să te prindă în îngheţul unui lucru isprăvit. Nu trebuie să pui mâinile pe piept şi să provoci sfârşitul, aşteptându‑l. Firesc este să nu ştii de el şi să fii surprins în plin gest. Ca şi orice problemă care este adevărată numai dacă, rezolvată fiind, lasă un rest, la fel şi orice viaţă adevărată trebuie să lase un rest, nu doar o împlinire.” (p. 207) Pentru „posibil”: pp. 94 și 225
Wilde, Oscar, De profundis.
NB – „Spiritul-cu-care-stau-de-vorbă-când-sunt-singură” este tatăl meu, Teodor Păunescu. Fragmentele citate provin din corespondența noastră „de-o viață” și sunt reproduse cu acordul lui.
