Peregrinii noștri uitați: români, secui și sași în jurul lumii

Se împlinesc în această perioadă de migrație modernă cam 200 de ani de când locuitorii actualului spațiu românesc au început să descopere lumea și să scrie despre ea. Născuți într-un teritoriu lipsit de vocația explorării, probabil din cauza geografiei fără deschidere la mare (Dobrogea cu porturile ei avea să devină o regiune românească abia în 1878), care îndeamnă mai mult la cucerirea piscurilor decât la cutreieratul înspre zări noi, și la munca ogorului mai degrabă decât la negoțul cu tărâmuri îndepărtate, călătorii din România de azi au început să bată temeinic Europa și lumea largă abia cu începere din secolul XIX.

Nu-i vorbă, și înainte de 1800 au existat locuitori ai acestui spațiu care au simțit tentația noilor orizonturi. Nicolae Milescu sau Nicolae Olahus sunt exemple „clasice” în acest sens. Mai puțin cunoscut este umanistul sas Maximillian Transylvanus*, stabilit în Țările de Jos, care a fost primul cronicar al expediției lui Magellan în jurul lumii. În calitate de secretar al împăratului Carol Quintul, el i-a intervievat pe supraviețuitorii expediției, în frunte cu Sebastian Elcano, căpitanul corabiei Victoria. În 1522, Transylvanus, – despre care Nicolae Olahus preciza fără dubiu că este din aceeași „patrie” cu el – a publicat o scrisoare în care relata prima călătorie în jurul lumii, intitulată, „Despre insulele Moluce și încă despre alte minunății pe care noua călătorie pe ape a castilienilor le-a scos la iveală”. Astfel, i-a revenit unui peregrin transilvănean onoarea de a fi primul autor care a popularizat întâia expediție în jurul lumii, lucrarea sa precedând cu trei ani cronica „oficială” a italianului Antonio Pigafetta, participant la expediție.  

***

Dar Maximilian Transylvanus doar a visat la aventuri în jurul lumii, în timp ce i le povesteau cei care au fost protagoniștii lor. Mai trebuiau să treacă peste două sute de ani ca alt transilvănean să pornească în  jurul lumii. Povestea preotului ortodox Damian Samuilă este chiar mai puțin cunoscută, și ea nu poate fi reconstituită decât dintr-o scrisoare a inventatorului american Benjamin Franklin. În anturajul acestuia din Philadelphia a ajuns și Samuilă, în anul 1748. Despre preotul român, Franklin scrie că a ajuns în America după ce a studiat la Oxford și că era hotărât să facă înconjurul lumii. De la inventatorul american, Samuilă a învățat câteva experimente care utilizau energia electrică – o noutate și o curiozitate la acea vreme. Spirit întreprinzător, preotul ardelean s-a întreținut pe tărâm american luni întregi din spectacole în care făcea astfel de demonstrații cu energia electrică. De exemplu, în octombrie și noiembrie 1748 el se afla la Charleston, în Carolina de Sud unde își făcea reclamă la experimente în ziarul local „The South Carolina Gazette”: „După ce a studiat și a făcut experimente cu electricitatea de-a lungul multor ani în călătoriile sale prin Europa (pornind din Transilvania sa natală), propune demonstrație la taverna domnului Blythe (…), miercurea și vinerea, pentru a arăta efectele acesteia”. Anunțul era semnat Samuel Dömjén (vezi facsimil).

Benjamin Franklin mai scrie despre el că a plecat în Jamaica, de unde intenționa să treacă în Mexic, iar de acolo – de la Acapulco mai exact – să treacă Pacificul până la Manilla, de unde, prin China, India, Persia și Turcia să se întoarcă acasă. Din păcate, nu se mai știe nimic altceva despre acest admirabil deschizător de drumuri, așa că cea mai la îndemână presupunere este că el și-a găsit sfârșitul undeva în Caraibe.

***

Revenind la perioada de acum 200 de ani, la începutul secolului al XIX-lea, revoluția industrială a fost propulsorul unor schimbări de mentalitate uimitoare. Umbra eresurilor medievale s-a dizolvat în fumul motorului cu abur, iar puternicele imperii coloniale europene au făcut sigure drumuri care altădată erau la cheremul briganzilor.

Unul dintre primii călători de la noi care avea să ia calea noilor orizonturi a fost Kőrösi Csoma Sándor, născut la 1784 la Chiuruș, în județul Covasna de azi. Acesta a făcut studiile la Aiud, unde în acea perioadă funcționa una dintre cele mai bune instituții de învățământ din Transilvania, Colegiul Reformat Bethlen. De aici el a plecat în 1816 cu o bursă la Universitatea din Göttingen, Germania, unde a dezvoltat o pasiune pentru studiile orientale. Se știe că în acel moment vorbea deja 13 limbi, printre care latina, greaca, ebraica, franceza, germana, româna și, bineînțeles, maghiara maternă. Mânat de pasiunea pentru lume orientală, Kőrösi Csoma Sándor a pornit în 1819 spre India, de la Zagreb, unde a studiat limbile slavice. Traseul său sinuos l-a purtat apoi prin Țara Românească, Bulgaria, Turcia, Grecia, Egipt, Orientul Mijlociu, Irak, Iran, Uzbekistan, Afganistan, Pakistan și, în sfârșit, India, unde a ajuns în 1824. Bineînțeles, la vremea aceea majoritatea acestor state nici nu existau, decât ca teritorii ale Imperiului Otoman sau posesiuni engleze sau franceze.

Kőrösi Csoma Sándor a fost primul european care a ajuns în regiunea Zanskar din nordul Indiei de azi, unde a petrecut ani de zile studiind budismul și limba tibetană. Alți ani de studiu i-a petrecut în regiunea Bashahr, tot din nordul Indiei. Secuiul din Ardeal a devenit astfel unul dintre primii europeni care și-au însușit pe deplin tibetana și tot el a redactat primul dicționar tibetano-englez, pe care l-a terminat în 1831. În acel an s-a mutat la Calcutta, unde trăit până în 1842 când a murit de malarie, în timpul unei călătorii în Darjeeling. În 1933, el a fost declarat Bodhisattva (un echivalent budist al sanctificării) în Japonia.

***

În timp ce poliglotul din Chiuruș se afla în marea călătorie spre Orient, un boier luminat din București lua calea Apusului. Dinicu Golescu, căci despre el este vorba, a făcut trei călătorii în Occident în 1824, 25 și 26, în urma cărora a lăsat primul jurnal de călătorie publicat în limba română, „Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Goleşti făcută în anul 1824, 1825, 1826”. Golescu pare să fi suferit un veritabil șoc cultural în fața bunei guvernări, a dezvoltării urbane și, în general, a calității vieții în țările din vestul Europei, prin comparație cu societatea din care provenea, abia ieșindă din cele două secole de orientalizare sub fanarioți. La întoarcere, Dinicu Golescu, boier pe stil vechi, cu ișlic, barbă patriarhală și caftan, dar cu vederi largi, se arată convins că modelul occidental este cel care trebuie urmat de Țara Românească, iar prin jurnalul său trasează cadrele largi pentru un eventual proiect de reformă a societății românești.

Tot în aceeași perioadă cu Kőrösi Csoma Sándor și cu Dinicu Golescu călătorea în lumea largă și sasul Johann Martin Honigberger. Născut la Brașov în 1795, s-a format ca farmacist în orașul natal, dar în 1815 a plecat să-și caute norocul la Constantinopol, unde a ajuns medic în slujba sultanului. A plecat mai departe, străbătând Europa, Rusia, Turcia, Siria și Egiptul, pentru a ajunge apoi o vreme la Bagdad. În 1829 se stabilea pentru patru ani în orașul indian Lahore, unde a lucrat ca medic de curte al maharajahului Ranjit Singh. În 1834 se întorcea acasă, la Brașov, dar aproape imediat a plecat într-o nouă călătorie, în vestul Europei. La Viena s-a întâlnit cu Samuel Hahnemann, părintele homeopatiei, ale cărui teorii îl vor influența ulterior. După un stagiu de doi ani la Constantinopoe, între 1836 și 1838, doctorul Honigberger se întoarcea în India, unde a practicat medicina în Lahore și Calcutta. S-a întors în Europa după 1849 și și-a publicat memoriile la Londra, în 1852. A murit în 1869, la Brașov. În 2004, memoriile sale au fost publicate și în limba română, sub titlul „Treizeci și cinci de ani în Orient”.

Numele doctorului Honigberger este cunoscut mulțumită unei povestiri a altui călător pe meleaguri indiene, Mircea Eliade, care a publicat în 1940 nuvela fantastică „Secretul doctorului Honigberger”. În nuvelă, personajul principal, inspirat de Honigberger cel real, reușește să treacă în tărâmul mitic Shambala.

***

Honigberger nu a fost singurul farmacist sas care și-a luat lumea în cap în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Franz Binder, născut în 1824 într-o foarte respectabilă familie de farmaciști din Sebeş, a lăsat baltă prafurile din laborator în 1849, când a plecat în Egipt să-şi caute fratele vitreg, mercenar în armata khedivului de la Cairo şi despre care nimeni nu mai ştia nimic. Nu şi-a găsit fratele, dar a ajuns conducător de caravane comerciale în Sahara, pe ruta Cairo-Khartum (capitala Sudanului).

În timp, a ajuns să își construiască o casă în stil european în capitala Sudanului şi a fost numit în 1857 viceconsul al Imperiului Austriac în această ţară. În 1860 a întreprins o lungă călătorie în zona Nilului Alb, unde a ajuns în locuri neatinse până atunci de europeni, întâlnind triburi nemaivăzute şi descriind pentru prima dată o specie de gorilă care avea să fie studiată de oamenii de știință abia în 1903. În 1861, într-o călătorie la Cairo, ca în filmele americane, şi-a găsit fratele pe urmele căruia plecase de 22 de ani.

Mânat de dorul de casă şi îmbogățit de pe urma comerțului, Binder s-a îndreptat spre țara natală, însoțit de fratele său şi de un servitor negru, a cărui prezență în Sebeș trebuie să fi făcut vâlvă. În drum spre oraşul natal, Binder a fost primit la Viena de împărat, care l-a decorat cu Crucea Coroanei. Ajuns acasă, Binder a construit o casă în centrul Sebeşului, care și acum atrage atenția prin frizele sale neobișnuite: o caravană în deşert, Cairo, Sfinxul şi Piramidele, respectiv mai multe temple egiptene şi o ambarcaţiune pe Nil. Binder a donat Sibiului colecţia de obiecte etnografice pe care o strânsese în călătoriile sale. A murit în 1875, fiind înmormântat pe moşia sa de la Vurpăr. Muzeul de Etnografie Universală din Sibiu îi poartă numele. Am vizitat cavoul său în urmă cu patru ani și era într-o stare mizerabilă, cu mormântul deschis și oase la vedere.

***

Contemporan cu Franz Binder a fost Ion Codru-Drăgușanu, autorul jurnalului de călătorie „Peregrinul transilvan”. Născut în 1818, în satul grăniceresc Drăguș din Țara Făgărașului, el a trecut în 1835 în Țara Românească, poate pentru a scăpa de viața grea de grănicer care îl aștepta în Imperiul Austriac. Dar pe lângă asta îl mâna și setea de a călători, de a vedea locuri și oameni noi, sau, după cum chiar el însuși a scris în minunata limbă a epocii, de „a cerca rotundul lumii”.

A trecut prin urmare munții, clandestin, și, cum norocul îi ajută pe cei îndrăzneți, între anii 1838 și 1846 a avut șansa  de a călători prin Europa, fie ca secretar al domnitorului Alexandru Ghica sau al unor familii străine, fie ca învățător pe lângă un tânăr bogat, fie pe cont propriu. A vizitat de mai multe ori Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Rusia. Spre deosebire de boierul Dinicu Golescu, Ion Codru-Drăgușanu nu se arăta copleșit de performanțele țărilor avansate din Occident, ci le privea cu un ochi critic, adesea pe un ton ironic, dar fără să își ascundă admirația. Și-a povestit călătoriile într-un volum conceput sub forma a treizeci și cinci de scrisori către un prieten, în foiletonul ziarului Concordia, în anii 1863-1864, sub titlul, „Câteva epistole ale unui peregrin transilvan revăzute și ajustate după 25 de ani”. Din cauza ortografiei latinizante, care o făcea de necitit, lucrarea lui Codru-Drăgușanu a rămas cvasi-anonimă până în 1910, când a fost reeditată de Nicolae Iorga și a dobândit o faimă națională sub „Peregrinul transilvan”.

La întoarcerea acasă, Codru-Drăgușanu a participat la revoluția pașoptistă, apoi a ocupat o serie de funcții în administrația transilvăneană, ajungând vicecăpitan al districtului Făgăraș (1863-1880) și deputat în dieta (majoritar românească) de la Sibiu, din 1863-1864. A murit la Sibiu în 1884.

***

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, călătoriile se înmulțesc iar industria turistică, existentă în Europa de Vest încă din anii 1840, prinde viață în aproape toate colțurile planetei. Propulsată de căile ferate și de vapoarele cu abur, lumea necuprinsă a cartografilor medievali devine o aventură de doar 80 de zile pentru burghezii și aristocrații cu dare de mână.

În această perioadă cutreieră lumea călători ca Iuliu Popper, în Țara de Foc, Dimitrie Ghica-Comănești, într-o expediție de vânătoare în Țara Somalilor, Fenichel Sámuel, în Papua Noua-Guinee, sau Emil Racoviță, în epica expediție științifică în Antarctica, la bordul navei Belgica,

Un călător mai puțin cunoscut, din aceeași „specie” cu Dimitrie Ghica-Comănești este contele Sámuel Teleki de Szék, născut la Dumbrăvioara, județul Mureș, în 1845. Un împătimit al vânătorii, aristocratul maghiar, deputat în Parlamentul de la Budapesta din 1881, pornește în 1886 într-o expediție de vânătoare în Africa. La sfatul Prințului Rudolf, moștenitor al coroanei Imperiului Austro-Ungar, Sámuel Teleki acceptă să transforme safari-ul într-o expediție de explorare, la nord de Lacul Baringo, în Kenya de azi. Scopul era descoperirea unui lac despre care se cunoșteau doar legende și povești ale localnicilor. Expediția propriu-zisă începea în 1887, din Zanzibar. Teleki era secondat de un locotenent austriac și însoțit de un convoi de 400 de hamali. Exploratorii au urmat cursul râului Pangani, care izvorăște din Kilimanjaro. Teleki a urcat pe celebrul munte, până la limita zăpezii, apoi a continuat drumul spre nord. În 5 martie descoperea lacul căutat, pe care l-a botezat Rudolf. În 1975, lacul a fost redenumit Turkana, după numele tribului care trăiește în apropiere. Este cel mai mare lac deșertic permanent din lume, cu o suprafață de 6.400 de kilometri pătrați.

Expediția descoperea apoi un al doilea lac necunoscut, de dimensiuni mai modeste, botezat Stephanie, după soția prințului Rudolf. În secolul al XX-lea, lacul a fost redenumit Chew Bahir. Un vulcan descoperit de Teleki pe drumul de întoarcere, în Kenya de azi, îi poartă numele. Ajuns acasă, a scris o relatare a expediției, intitulată „Jurnal din Africa de Est”, în maghiară, tradusă în engleză. În 1895, Sámuel Teleki se întoarcea în Africa, într-o nouă încercare de a cuceri muntele Kilimanjaro, dar a eșuat din nou. A murit în 1916, la Budapesta. Este înmormântat în localitatea natală din județul Mureș. 

Nu pot încheia această lapidară trecere în revistă a unor figuri de mari călători originari din actualul spațiu românesc, fără a-l pomeni pe primul român care a făcut înconjurul lumii, împlinind astfel, după 250 de ani, visul lui Damian Samuilă – inginerul Bazil George Assan. S-a născut în 1860 într-o familie de industriași care a catalizat revoluția industrială în România, tatăl său fiind cel care a introdus prima mașină cu aburi în Țara Românească, în 1853, celebra „Moară a lui Assan” din București.

Bazil Assan și-a făcut studiile la București, apoi în Elveția și Franța. În 1896 a participat la o expediție în Norvegia și în arhipelagul Svalbard din Oceanul Arctic.  Călătoria în jurul lumii a făcut-o în 1898, după modelul lui Phileas Fogg, din romanul vernian „Ocolul Pământului în 80 de zile”: după un plan propriu, în funcție de posibilitățile momentului, și pe o rută relativ sigură. A plecat din Constanța cu vaporul, în luna iunie. Ajuns la Cairo, a vizitat Piramidele, apoi a plecat mai departe, spre Oceanul Indian, prin Canalul de Suez. După o escală la Aden, în buza Peninsulei Arabe, ajungea la Colombo, în Ceylon (Sri Lanka de azi), apoi la Singapore. A vizitat peninsula Malacca (Malaezia de azi), după care s-a îndreptat spre Hong Kong. De aici, a urcat pe râul Xi pentru a vizita Cantonul (azi, Guangzhou). Apoi, s-a îndreptat spre Shanghai, tot cu vaporul, după care a trecut în Japonia, la Nagasaki. A petrecut câteva săptămâni în Țara Soarelui Răsare, unde a vizitat Kobe, Osaka, Kyoto, Yokohama sau Tokyo. De la Yokohama a luat un vapor până la San Francisco, apoi a străbatut SUA de la est la vest, „pe drum de fer”, până la New York, de unde, din nou, se urca pe vapor și ajungea în Europa. După cinci luni de la plecarea în jurul lumii se întorcea în țară. Dintre acestea, 58 de zile le-a petrecut pe mare, schimbând nouă vapoare.

„Călătoria e foarte ostenitoare, însă foarte variată și interesantă”, concluziona călătorul român, în comunicarea pe care a ținut-o în 6/18 martie 1899 în fața membrilor Societății Geografice din București. Și tot în aceeași comunicare, inteligentul antreprenor român spunea: „Un lucru indispensabil pentru a atrage pe călători prin România este reclama prin imagine și publicitate, lucru de care administrațiunea noastră pare a nu fi convinsă”.

*Originea lui Maximilian Transylvanus încă mai suscită dezbateri, el fiind considerat flamand de unii cercetători belgieni. Consider, însă, că subiectul a fost închis de istoricul român Francisc Pall, prin studiul său consistent „Maximilian Transylvanus, autor al relatării despre expediția lui Magellan”, publicat în 1964 în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj” (pp. 35-95), care demonstrează fără dubiu că acesta era la origine din Transilvania. Din păcate, studiul citat a rămas aproape necunoscut cercetării istorice din afara României. Arhiva Anuarului Institutului de Istorie din Cluj este disponibilă online aici.