1. Între impostură și scientism
În lumea psihoterapiei, răul are uneori o adresă suspect de precisă: școala de formare și cabinetul celuilalt. Acolo sunt ignoranții și cei care înșală, oameni interesați în principal de câștigurile lor financiare. Noi deținem adevărul, îl știm în adâncul sufletului sau din revelația unui părinte fondator, ori dintr-o bibliografie prestigioasă sau din studii făcute în mari universități care ne dau certitudini de neclintit. Iată logica unei lumi schizo-paranoide, în sensul psihanalitic al expresiei: o lume fragmemnentată, în care binele este idealizat și răul expulzat, iar complexitatea persoanelor și a experiențelor se pierde în reprezentări parțiale. Folosesc termenul de schizo-paranoid pentru a descrie un mod de funcționare psihică, nu pentru a face un diagnostic al profesiei. Îl folosesc aici ca model de lectură a fenomenului polarizării atât de accentuat, odată cu fragmentarea întregului context social și politic intern și internațional.
Articolul Ioanei Scoruș, „Prostituarea psihologiei – despre cum a devenit știința minții un rai al șarlatanilor”, are meritul de a pune în relație impostorul cu mediul care îi permite să se afirme și să prospere. Împărtășesc miza acestei critici: publicul are nevoie de educație, altminteri încrederea lui va fi la discreția celor care marketează bine speranța, făcând un capital din însăși suferința oamenilor.
În același timp, la polul opus pândește un alt pericol. Îmi propun să duc analiza Ioanei Scoruș mai departe, spre această dimensiune nechestionată: psihoterapia nu este amenințată doar de șarlatanii care promit orice fără dovezi, ci și de folosirea autoritară a dovezilor, de transformarea lor în instrumente de prestigiu, selecție, excludere și de câștiguri financiare. Două puteri se înfruntă pe piața serviciilor dedicate minții umane: promisiunea frumos ambalată, dar nefondată și măsurătoarea defilând triumfal, dându-se drept regina minții. În ambele cazuri, un fragment de realitate este prezentat drept întreaga realitate: emoția devine vindecare, scorul devine transformare psihică, metoda devine adevăr, iar școala devine întreaga profesie. Aceste extreme sunt în război și fac dificilă respectarea unei exigențe obligatorii: să poți cerceta, asculta și judeca fără să confunzi omul cu ceea ce afirmă teoria ta sau cu ceea ce pretinzi că ai măsurat.
2. Miracolul și banii
Să ne imaginăm un om care pleacă dintr-un seminar emoționat până la epuizare: a plâns, a fost îmbrățișat, i s-a spus că, în sfârșit, s-a eliberat. Trăirea lui poate fi autentică, dar asta nu garantează o schimbare reală și durabilă, nici nu demonstrează explicația care i-a fost oferită. Am în minte exemplul unei paciente care a participat la o sesiune de constelații și a venit apoi în terapie convinsă că tatăl ei nu este fiul bunicului și de aceea nu a fost iubit niciodată de acesta; pacienta e sigură că a ajuns la un adevăr, în condițiile în care nicodată în familie nu a existat o suspiciune de acest fel. Vreau să spun cu asta că suntem adeseori mișcați de povești false și le asumăm ca „explicații” pentru diverse evenimente biografice, alteori simțim o ușurare, fără să fi înțeles ce ne-a făcut să suferim, cu adevărat. Putem, cu alte cuvinte, avea o experiență căreia îi acordăm un sens, fără ca facilitatorul să dețină puterile pe care și le atribuie. E ca și cum, dacă ai plâns, te-ai vindecat sau dacă te-ai simțit văzut, metoda propusă te-a condus la adevăr. Emoția trăită devine garanția unei „teorii” imposibil de verificat. Există multă persuasiune, dar nici o demonstrație. Un efect pervers al acestei situații apare atunci când omul nu se vindecă și nu se simte mai bine: eșecul îi este transferat, el nu a crezut suficient, nu s-a deschis, s-a împotrivit procesului. Facilitatorul metodei e perfect, clientul însă e dezamăgitor. El va pleca rușinat din cauză că nu a fost capabil să primească miracolul și a refuzat eliberarea de suferință. Prejudiciul nu se mai reduce la bani și timp. Este afectată încrederea omului în propriul discernământ.
Problema cu impostura devine, în această cheie, mult mai complexă: ea nu vinde numai o soluție falsă, ci idealizează și produce dependență de cel care pretinde că deține o soluție miraculoasă. O practică corectă și orientată spre autonomie suportă întrebările și nemulțumirile, nedumerirea și verificarea, și chiar plecarea clienților sau pacienților. Dimpotrivă, o procedură care caută să facă adepți, transformă tot ceea ce scriu aici în semne ale rătăcirii, or nimic nu justifică asemenea lucruri. Aș separa la fel de ferm critica produsului de umilirea celui care l-a cumpărat, pentru că un om speriat nu este un eșec al rațiunii, iar dorința lui de a se face bine nu este un viciu moral. Ironizarea vulnerabilității lui îi face rău și ne îndepărtează de esența problemei.
3. Știința și scientismul
La polul opus miracolului și senzaționalismului, discursul prezentat drept științific e foarte sobru, fără să fie neapărat mai onest. Nu i se mai cere omului să creadă în energii invizibile, ci să accepte că autoritatea invocată a rezolvat deja toate întrebările relevante. Știința încetează atunci să fie o activitate de cercetare și devine un mod de a pune punct, nu mai e știință, ci scientism. Pentru că vreau să argumentez afirmația mea într-o formă precisă și fără atacuri personale, pornesc de la o afirmație dintr-un articol recent, unde se afirmă că „zece ani de formare într-o metodă netestată sunt zece ani pierduți”. Iată o afirmație condensată care anunță cine reprezintă știința (cei care fac testare), cine reprezintă problema (în acest caz cultura și tradiția umanistă din care se ivesc terapiile de tipul psihanalizei, psihologia analitică, terapia existențială, etc., care presupun formări de lungă durată și ale căror obiecte complexe sunt greu, poate imposibil de testat în acest stadiu al cunoașterii). Astfel se câștigă o discuție care, de fapt, a fost oprită și o întreagă experiență formativă anulată! Ce anume a fost evaluat pentru a justifica un verdict atât de cuprinzător, nu se precizează, dar se invocă intervenție din exterior pentru reformarea sistemului. Aceast fundamentalism mă pune pe gânduri, mai ales că apare în discursul cuiva care deține multiple roluri și are putere de decizie, dar nu acesta este subiectul meu. Eu vreau să aduc în atenția cititorilor următoarele întrebări legitime: Ce politică facem atunci când pretindem că apărăm știința? Cine dobândește putere prin această politică? Ce fel de om este pregătită ea să recunoască, să trateze, să formeze?
O paletă impresionantă de probleme și vulnerabilități atingem astfel: acces la profesie, autonomie a școlilor de formare, finanțare, piețe, instituții, dreptul de a defini nevoile altora. Dacă ne uităm la această configurație de probleme ca la o confruntare între competență și obscurantism, scoatem politica din chestiune, chiar în timp ce o practicăm. Teza mea este că aici trebuie examinată o logică neoliberal- managerială a domeniului, cu reflexe autoritare în ton cu ceea ce se întâmplă astăzi în lumea noastră tulburată de atâtea conflicte: promisiunea salvării unui sistem printr-o intervenție din afara lui, prin eliminarea autonomiei celor care alcătuiesc sistemul. Nu mai vorbim de o dispută, ci de radicalitate și exclusivism, de violență și de retragerea calității de interlocutor pentru actorii din sistem. Iată cum politica dă buzna în cabinete și se dă drept știință și metodologie!
Atunci când într-o profesie factorii de decizie funcționează în această logică, nu mai pare surprinzător să aflăm ce înseamnă pseudoștiința despre care se predă în universități. Sub titlul „Exemple de pseudoștiință relevante pentru psihologie”, „Psihanaliza (și o mare parte din formele ei)” apare pe o listă neagră, împreună cu frenologia și vindecarea prin cristale. Fotografia nu ne restituie explicațiile orale ale celui care conferențiază. Ne arată însă o clasificare suficient de explicită pentru a merita discutată. Ce anume este declarat pseudoștiințific? O ipoteză freudiană? O anumită practică? Ansamblul tradiției și, după cum sugerează paranteza, o parte însemnată a dezvoltărilor sale? Pe diapozitiv, aceste distincții nu apar. Există categoria și există cei repartizați în ea. Bibliografia poate fi complicată; lista, din fericire, încape pe ecran.
Tocmai aici începe obiecția mea. Cercetarea asupra psihoterapiilor psihodinamice nu validează orice teză psihanalitică, dar nici nu permite ignorarea intervențiilor pentru care există susținere empirică și în nici un caz nu justifică eliminarea psihanalizei din curriculum-ul universitar, așa cum s-a întâmplat de altfel în Universitatea din București. Sinteza publicată în World Psychiatry în 2023 este relevantă pentru această diferențiere. Nu închide dezbaterea. Împiedică închiderea ei printr-o etichetă prea cuprinzătoare. Nu cer ca psihanaliza să fie protejată de critică. Cer să știm ce criticăm și pe ce temei, altminteri există riscul ca studentul căruia i se predă așa ceva să învețe mai repede ce trebuie să respingă, decât să înțeleagă și să gândească cu mintea lui. Iar între formarea discernământului și transmiterea unui verdict există o diferență pe care tocmai un curs despre știință ar trebui să o păstreze. Dacă ceva încă nu a fost demonstrat trebuie investigat, dar nu poate fi declarat fals prin nerăbdare sau, mai rău chiar, prin respingere arogantă și dispreț. Între o ipoteză infirmată, una insuficient cercetată și una susținută în anumite condiții există diferențe fără de care însăși exigența științifică devine imposibilă. Documentul APA despre practica bazată pe dovezi este explicit: intervențiile netestate nu pot fi presupuse nici eficiente, nici ineficiente până la evaluarea lor riguroasă. Tot el distinge între testarea unui tratament pentru o anumită problemă și practica mai cuprinzătoare, care pornește de la pacient și integrează cercetarea, expertiza clinică, cultura și preferințele sale, și recunoaște mai multe metode de cercetare, potrivite unor întrebări diferite.
A face dreptate psihanalizei nu înseamnă a ignora exagerările, rigiditatea și uneori prețiozitatea discursului, dar înseamnă a o scoate din caricatură și a avea respect față de impresionantul corpus de cunoaștere și material clinic, teorie și cadru terapeutic. Exact aceeași obligație o avem față de TCC și față de orice altă orientare. Am recurs la această argumentație pentru a arăta opoziția dintre cercetarea care își cunoaște limitele și scientismul care le ascunde și se prezintă ca o autoritate suficientă asupra întregii experiențe umane. Acum sper că este clară simetria pe care o critic în acest articol: ea privește două forme de omnipotență, una total dezinteresată față de verficare, cealaltă având pretenția că nu mai este nimic de verificat în propriul verdict. Ele sunt deopotrivă incompatibile cu profesia de psihoterapeut.
4. Când rezultatul bun al unei cercetări generează politici cu efecte perverse
Cele două texte ale lui Farhad Dalal deschid tocmai partea de analiză care nu se poate opri la demascarea șarlatanului. În eseul despre TCC, Dalal nu neagă că această terapie poate ajuta, însă contestă transformarea succesului ei instituțional într-o exclusivizare a ei. Problema aici este politica domeniului: relația dintre cercetare, finanțare, autorități profesionale și felul în care sunt organizate serviciile.
Întrebarea critică ar fi în acest caz: ce se întâmplă dacă eficiența economică, utilă pentru justificarea unui buget, ajunge să decidă scopul îngrijirii? A ajuta un om să muncească din nou poate fi un câștig major, însă a-l evalua cu precădere prin capacitatea de a redeveni productiv, înseamnă a-i atribui o finalitate și a ignora problemele lui reale. Să luăm exemplul unei angajate umilite sistematic la serviciu. Organizația prestigioasă din care face parte îi oferă decontarea unei terapii pentru creșterea rezilienței, fără să examineze umilirea, frica și nevoia de protecție a acesteia, și iată cum totul se reformulează foarte avantajos pentru organizație. Accentul se mută dinspre mediul care rănește, spre o persoană care nu gestionează suficient de bine ceea ce i se întâmplă. Instituția își păstrează practicile care rămân nechestionate, angajata învață tehnici de reziliență.
Ceea ce vreau să observăm, este că interesele de grup nu devin mai puțin reale când se exprimă în vocabular metodologic. Cine stabilește criteriile de acces la profesie, acreditează formările, elaborează teste standardizate, decide în fapt ce se finanțează și participă la organizarea unei piețe. Dacă un criteriu avantajează propriile servicii ale celor care îl propun, acest fapt trebuie examinat, nu acoperit de titluri academice. Când e vorba de interese economice și de poziții de putere, nu trebuie să credem pe nimeni pe cuvânt! Vreau să fie clar un lucru: nu resping standardele, nu consider că scorurile și măsurătoarea sunt suspecte ab initio, spun însă că devine suspectă folosirea lor pentru a susține mai mult decât se poate demonstra sau pentru a exclude ceea ce nu s-a demonstrat încă, deși se observă că funcționează. Poziția mea apără gândirea, în nici un caz nu atacă știința, doar arată cum este ea folosită ca instrument publicitar și pentru putere.
5. Să formezi adepți în loc de terapuți
În articolul „Înapoi pe terenul zgrunțuros”, Dalal se arată incomod și pentru propria tradiție, psihanaliza. El descrie trecerea de la o practică exploratorie la o doctrină: ceea ce a fost cândva o descoperire utilă se rigidizează în regulă, iar cursantul care vrea să devină psihoterapeut învață nu numai să înțeleagă experiența, ci și să o facă să semene cu ideile și cadrul apărate de școala lui. Uneori supervizarea nu e decât controlul apartenenței. Dalal recunoaște că el însuși a mustrat cândva un cursant pentru că nu era suficient de analitic.
Iată o recunoaștere care contează mai mult decât acuzația de dogmatism adusă vecinilor, ea ne arată obligația de a examina și locul de unde vorbim atunci când facem o critică.
O formare poate fi compromisă, cum arată Ioana Scoruș, prin absența exigenței, dar și prin înlocuirea exigenței cu obediența sau prin „intervenția din afară”. În primul caz, cursantul plătește ca să treacă. În al doilea, învață ce trebuie să spună pentru a nu fi exclus sau se va comporta ca într-un regim totalitar, supunându-se unui manual care-l învață să facă față evaluării standardizate. La capătul tuturor acestor trasee poate apărea un practician slab pregătit, fie în sensul că nu suportă un pacient care nu confirmă scenariul școlii, fie că nu a învățat suficient, fie că nu are voie să gândească în afara scenariului aprobat și în limitele căruia va fi evaluat standardizat. Autonomia și răspunderea școlilor de formare merită apărate și solicitate, împotriva oricărei tendințe fundamentaliste. O școală nu trebuie să devină copia alteia pentru a avea dreptul să existe; dar are mereu nevoie de examinarea practicilor sale. Criteriile trebuie să fie publice, iar deciziile contestabile. Același principiu se aplică formării, cercetării, acreditării și finanțării. Nu există o tabără în care interesele dispar prin efectul vocabularului. Prin urmare, e lipsit de etică să susținem că o activitate economică se numește interes atunci când e practicată de cei pe care îi critici și vrei să îi desființezi, dar poartă numele de misiune, atunci când te ai în vedere pe tine însuți.
6. Despre relația terapeutică
Să ne imaginăm o femeie care vine la terapie după moartea partenerului, tulburată de ambivalența trăirilor sale: îl plânge, dar se simte și ușurată. În timp ce evocă acest conflict simte rușine și tendința de a se opri, îi este teamă să spună mai mult. Comerciantul de miracole îi poate oferi imediat explicația totală și îi va vinde o tehnică în câțiva pași care promite eliberarea. Practicianul rigid, indiferent de școală, face ceea ce știe el pentru a-i ușura conflictul. În ambele situații, răspunsul sosește înainte ca experiența să fie pusă în cuvinte. Nu știm nimic despre relația femeii cu partenerul ei, nu știm dacă a fost epuizantă îngrijirea lui și dacă nu cumva i-a afectat viața care i-a mai rămas. Nu știm încă și acest fapt e relevant pentru felul în care ar trebui să o ascultăm. O calitate dintre cele mai semnificative ale terapeutului este să nu umple prematur golul cu ceea ce îi confirmă competența. Nu interpretarea lui strălucită este chemată în acest sensibil moment, ci tolerarea rușinii pacientei, fără ca această trăire să devină și mai penibilă prin însăși mărturisirea ei. Da, aici este vorba de sensibilitatea terapeutului și ea nu are nevoie de concesii din partea cercetătorilor. Metaanaliza lui Flückiger și a colaboratorilor, publicată în 2018, a reunit 295 de studii independente, cu peste 30.000 de pacienți, și a identificat o asociere robustă între relația terapeutică și rezultat, în orientări diferite. Asocierea nu demonstrează că relația explică singură schimbarea, dar arată că nu e justificat să tratăm relația doar ca pe un ornament al terapiei.
Relația are nevoie atât de gândire, cât și de căldură. A-l asculta pe celălalt nu înseamnă a confirma orice spune el, ci a găsi un răspuns adecvat acelei persoane unice, în limitele competenței și ale cadrului etic. Aici e vorba de creativitate, o imensă calitate a unui terapeut, chiar dacă pare greu, aproape imposibil de testat. Dar nu putem pune înaintea relației vii o teorie sau să reclamăm o testare, pentru că asta ar însemna să-l obligăm pe pacient să greșească în locul nostru, ceea ce înseamnă că nu ne mai interesează realitatea, ci prestigiul școlii și al terapeutului.
7. Și uite așa, post-adevărul intră și în cabinet
Ar fi comod să credem că toate acestea sunt conflicte interne unei bresle când, de fapt, psihoterapia este parte a aceleiași lumi în care circulă dezinformarea, se erodează încrederea și diferențele sunt transformate în ostilități, dezbaterea democratică e marginalizată și se cere instalarea unei autorități infailibile. Post-adevărul nu înseamnă anularea faptelor, ci subordonarea lor față de efectul dorit: convingere, apartenență, supunere. Întrebarea nu mai este ce ne obligă realitatea să recunoaștem, ci ce poveste îl va face pe celălalt să simtă și să facă ceea ce urmărim. În domeniul nostru, un actor al reglementării profesiei practică manipularea când nu mai permite experienței să-i corecteze discursul, ci solicită intervenții în forță pentru a-l impune cu orice preț.
La polul magic al post-adevărului, omul poate fi învățat că dorința produce realitatea și că îndoiala împiedică vindecarea, iar la polul autoritar, poate fi învățat că experiența lui este relevantă numai cât timp confirmă rezultatul aprobat. În prima situație, proba este înlocuită cu adeziunea, pe când în cea de-a doua, selecția probelor poate fi organizată astfel încât autoritatea să nu piardă controlul. Nu vorbim, firește, de operațiuni similare, dar vedem același atac asupra gândirii și dialogului: celălalt e exclus din mecanismul deciziei asupra a ceea ce i se întâmplă. Pornind de la conceptul bionian al atacurilor asupra legăturilor, aș numi aceasta o atingere adusă însăși posibilității de a gândi împreună. Evident, folosesc conceptul prin extensie, pentru a examina ruperea legăturilor dintre suferință și context, dintre afirmație și verificare, dintre experiență și dreptul de a o pune în cuvinte. Este adevărat că nu orice influență este manipulare, însă e la fel de veridic că ea devine manipulare atunci când își ascunde scopul și păstrează sub tăcere propriile interese, inclusiv financiare, sau neutralizează posibilitatea unui răspuns liber.
Când post-adevărul s-a instalat în domeniul nostru, oamenii vociferează mai mult, dar au mai puțină libertate. În politică, acest mod de a gândi separă oamenii în grupuri de inocenți și vinovați, așa cum în domeniul psihoterapiei îi împarte în competenți și impostori, dar iată ce e identic: o operațiune prin care un altul nu mai e interlocutor, ci un obiect asupra căruia ți-ai luat permisiunea să acționezi.
Aș vrea ca în România să fie posibilă o altfel de experiență și nu încă o autoritate care obligă la aliniere („prin intervenții din afară”), nu încă o comunitate în care apartenența se plătește cu supunerea și tăcerea. Aș vrea ca psihoterapia să devină spațiul în care contradicția și conflictul devin altceva decât criteriu de excludere și umilire, și anume, gândire vie, fără prejudecăți! Desigur, nu mă aștept să rezolvăm noi tulburările acestei lumi schizo-paranoide, dar nici nu trebuie să îngăduim ca mecanismele ei să dea buzna în cabinet și în școlile de formare. Noi avem nevoie de mai multă gândire, nu de mai multă supunere, pentru că soluția nu vine din alegerea între miracol și protocol! Psihoterapia nu se salvează atunci când o tabără câștigă și altele sunt anihilate, ci atunci când, în prezența celui care pretinde că îl ajută, omul își păstrează dreptul de a gândi, chiar dacă asta înseamnă să gândească diferit. Orice abdicare de la această situație e un act de agresiune împotriva omenescului din om.
