Umbrele alungite ale copacilor mă anunță în fiecare toamnă că e timpul să mă mut în sala de clasă. Să urmăresc acolo jocul dintre lumină și umbră. În ultima vreme, simt că trebuie să fac un efort tot mai mare ca să văd lumina. Au câștigat umbrele sau au transformat-o în pixeli ecranele, tot mai multe, din clase? Sau am obosit…
Poate de aceea am luat ca pe o veste bună Ordinul nr. 55/3.335/2026, emis de Ministerul Educației și Cercetării împreună cu al Sănătății, conform căruia personalul didactic, didactic auxiliar și administrativ din sistemul educațional trebuie să obțină un aviz psihiatric pentru a intra în sistem și pentru a rămâne în el. Un email de la direcțiune ne anunța că școala suportă contravaloarea examenului de medicina muncii și a examenului psihiatric, respectiv 145 lei/persoană. Conform programării primite, îmi reveneau cam patruzeci de minute pentru consultul psihiatric. În sfârșit! mi-am zis, bucuroasă, cu gândul la datele publicate de “Barometrul stării de bine a profesorilor din România” (InIm Institute, 2026): 51% dintre profesori raportează un nivel de stres frecvent aproape dublu față de populația activă, 14% sunt în risc ridicat de burnout, iar 38% se gândesc frecvent să renunțe la catedră. Iar indicele de “potențare a stării de bine” e de doar 33% la nivel național.
Recomandarea centrală a studiului se referă la implementarea de politici publice și programe instituționale axate pe sprijinirea sănătății mentale: consiliere psihologică gratuită, simplificarea birocrației, training pe gestionarea stresului și îmbunătățirea climatului din școli. Toate sunt în acord cu recentele recomandări ale Comisiei Europene referitoare la educație.
În ziua programării am fost anunțată că trebuie să mă prezint la clinică mai devreme cu câteva ore pentru că psihiatra “ne termină repede.” Am fugit de pe unde eram, însă doctorița plecase și am fost nevoită să mă reprogramez. Între timp, i-am întrebat pe colegi cum a decurs examenul psihiatric. Unii mi-au zâmbit cu subînțelesul “altă formă fără fond”, alții povesteau emoționați, cum i-a întrebat, în cele două-trei minute, dacă sunt triști, dacă dorm bine, dacă suferă de anxietate. Pe câțiva i-a întrebat chiar dacă mai învață elevii. La final toată lumea era APTĂ să predea, deși câte o colegă încă se întreba cu o voce mâhnită: Oare dacă-i spuneam că sunt tristă sau anxioasă, mai eram aptă să predau? Dar imediat primea răspunsul: Nici vorbă! Știe doctorul ce-i cu tine, te citește când te vede!
Mi-a venit rândul în prima săptămână de școală. O doamnă zâmbitoare, învăluită de un miros de tutun fin, m-a poftit înăuntru și mi-a cerut numele și școala. A extras dintr-un teanc un formular, mi-a citit răspicat numele și, în timp ce scria ceva, m-a întrebat cu o voce profesionistă:
— Vi se întâmplă să fiți deprimată sau tristă?
— Da, sunt tristă și uneori chiar deprimată, am zis eu convinsă.
— Ați cerut ajutorul psihiatrului? Ați luat ceva tratament?
— Nu, nu am luat. Nici la psiholog nu am fost…
— Dar anxietate aveți?
— Da, am anxietate și am insomnii în ultima vreme…
Psihiatra și-a ridicat privirea din formular – aveam să aflu că era Fișa de evaluare a capacității psihice – și mă studia atentă. M-am oferit privirii ei, încercam să o ajut să îmi vadă în ochi, pe față, în riduri, tristețea, dezamăgirile și abuzurile emoționale. Starea mea de rău. Precis o să mă trimită la un specialist, mă gândeam, ușurată. După câteva clipe, și-a întors privirea spre formular unde a scris iar ceva. Apoi m-a întrebat zâmbind:
— Vor să filosofeze elevii? Le place logica?
Aștepta răspunsul meu cu pixul suspendat deasupra foilor, dar eram blocată. Am dat să-i explic cum e cu logica, însă pierdusem momentul, s-a întors la formular.
Brusc m-a privit din nou atentă și a întrebat:
— Ați avut sau aveți în familie persoane cu probleme psihice?
— Par în regulă toți, pentru că nu i-a diagnosticat nimeni, am plusat eu.
A lăsat pixul jos, mă așteptam să-mi dea o trimitere sau o adeverință, însă a zis:
— Sunteți APTĂ. Succes!
Am ieșit de acolo furioasă și neputincioasă. Îmi reproșam tardiv, irațional, cu naivitate: De ce nu i-am spus cât mă deprimă conformismul din educație? Sau dorința obsesivă, generalizată, de a le face pe plac elevilor și părinților? Sau măcar să fi spus despre bucuria de a mă plimba singură pe culoarele largi ale școlii… Apoi mi-am amintit de colegii mei, uimiți că i-a întrebat de tristețe, de anxietate și insomnii și mi-a fost atât de ciudă pe ei. Văd zilnic, fără privirea specialistei, că unii sunt parte din procentul celor deprimați și obosiți. Așa cum văd că în fiecare școală există un procent important de profesori împliniți cu ajutorul cifrelor: procente de promovabilitate, note de 10 la evaluări, sume de bani câștigate prin meditații. Starea lor de bine nu e afectată de situația reală din clasă sau de rezultatele testelor Pisa.
Am verificat Ordinul ministerului și am descoperit că Anexa nr. 4 este un barem medical cu afecțiuni care constituie contraindicații pentru învățământ. Acolo este o secțiune distinctă de “tulburări psihice și de comportament”, însă reprezintă o problemă pentru sistem numai prin efectele care pot tulbura actul educațional. De pildă, depresia e luată în calcul ca afecțiune psihică numai când are risc de suicid sau duce la dereglări cognitive majore. Anexa nr. 5 sau “Fișa de evaluare a capacității psihice” reduce practic totul la o singură bifă: persoana „prezintă / nu prezintă” afecțiunile neuropsihice din barem; mai e un rând liber pentru precizarea diagnosticului, dacă e cazul.
Examenul psihiatric nu are nimic de-a face cu recomandarea publică, argumentată cu date, a “Barometrului stării de bine a profesorilor din România”. Rolul lui este să identifice dacă profesorii sunt un risc real pentru elevi. Ca să nu mai apară la televizor profesori săriți de pe fix care își abuzează elevii sau devin ei înșiși victime ai acestora. Documentul este conceput încât să excludă cazurile grave, deja diagnosticate clinic, nu ca să surprindă starea psihică a unui om. Tristețea, atacurile de panică, insomniile rămân, prin însăși arhitectura formularului, invizibile pentru sistem. Nici vorbă de instrumente standardizate de screening pentru anxietate, depresie, calitatea somnului; sau de un traseu clar de urmărire pentru cei la care apar semnale relevante. A fost suficient să nu par, în acel moment, un pericol vizibil ca să primesc verdictul APTĂ.
Statul vede profesorul ca pe un “risc de gestionat”, nu ca pe o persoană reală, cu nevoi complexe, care ar trebui sprijinită. Suntem corpul profesoral asupra căruia sistemul intervine să-l gestioneze, iar evaluarea psihiatrică nu este despre vindecare, ci are de-a face cu controlul asupra corpului social, cum bine spunea M. Foucault (A supraveghea și a pedepsi). Este o altă schemă care îi determină pe indivizi să se auto-monitorizeze, știind că pot fi evaluați o dată la patru ani. Am putea recunoaște, împreună cu Agamben, în evaluarea psihiatrică ce urmărește excluderea celor radical inapți, o formă de stare de excepție permanentă: o măsură justificată prin câteva cazuri grave, extinsă apoi asupra tuturor. O excepție transformată inutil în regulă.
Altfel de ce ar introduce România în 2026, exact tipul de control pe care Franța l-a eliminat cu cinci ani în urmă, întrucât era o formalitate goală? Până în 2020, profesorii francezi treceau printr-o vizită medicală de aptitudine la intrarea în profesie, care includea și întrebări despre eventuale afecțiuni psihice. Prin ordonanța nr. 2020-1447, această vizită a fost eliminată pentru personalul didactic începând din 2021, întrucât procedura se reducea la câteva întrebări la care „răspunzi ce vrei”, urmate de o hârtie cu mențiunea APT fără nicio valoare reală de protecție sau de sprijin. În 2024 un senator atrăgea atenția că singura vizită medicală rămasă pentru profesorii francezi (una la cinci ani, deloc obligatorie) este rareori efectuată în practică.
Comisia Europeană recunoaște oficial declinul stării de bine a profesorilor, cauzat de provocări noi, lipsa de resurse, schimbarea de paradigmă adusă de digitalizare și inteligența artificială. Drept urmare, majoritatea sistemelor occidentale investesc în sprijin continuu: programe de consiliere psihologică accesibile voluntar, ca cele de tipul “Employee Assistance Programmes”, folosite în Marea Britanie sau programe de tip „Mental Health First Aid” pentru cadre didactice. La noi în țară există doar inițiative fragmentate și, în mare parte, private: cursuri de formare contra cost sau prin credite profesionale, programe de terapie prin clinici private. Există un program de sprijin psihologic gratuit, dar limitat la studenți și medici rezidenți, fără să includă profesorii din învățământul preuniversitar. Mai sunt cursurile de tip Erasmus, ca cel din Croația la care am participat în vară, “Gestionarea stresului în sala de clasă”, uimită că e posibil ca oamenii să recunoască public că sunt triști sau deprimați și că e posibil să fie sprijiniți.
De atunci, mă tot uit în cancelarie la noi, corpul profesoral, cu gândul, tot foucauldian, că fiecare epocă își construiește propria definiție a normalității. Evident, nebunia e tot ce nu se potrivește cu ordinea de moment. Potrivit nebuniei oficiale – cea din Anexa 4 care caută o formă prestabilită de patologie – suntem APȚI. Putem să livrăm sistemului ceea ce ni se cere: elevi care trec examenele acumulând informații fără să-i educe ca oameni; docilitate până la absurd față de sistem; discuții impersonale între noi și în sala de clasă. Dar nu este o formă de nebunie să ignori realitatea zilnică, să te prefaci că nu vezi ierarhia informală a protejaților și adversarilor sau statisticile care contează mai mult decât copiii din bancă? Este o nebunie acceptată tocmai pentru că nu deranjează ordinea pe care sistemul o găzduiește confortabil și o numește normalitate, bun-simț instituțional, “așa se face”.
Singurii excluși sunt inadecvații la ordinea asta, cei care văd limitele normalității declarate. Primesc avizul APT oricât de excentrici ar fi, doar e criză de profesori, însă simt zilnic că sistemul doar îi tolerează, că nu mai e locul lor acolo. De asta sunt triști, epuizați, anxioși. Îmi amintesc că am auzit prima oară de oameni neapți în copilărie. În satul meu, neapții erau oamenii ne-gata, imaturi pentru a gândi cu mintea lor. Aceia erau trimiși să păzească oile, să aibă grijă ca nu cumva vreo oaie capie să schimbe direcția turmei. În rest, fluierau sprijiniți în botă și așteptau toată vara alungirea umbrelor ca să-și poată primi simbria.
