O recentă afirmație a noului ministru al educației, d-l Mihai Dimian, – potrivit căruia cercetarea consumă și doar inovația produce bani – vine a se adăuga tăierilor și reducerilor cu care prim-ministrul, d-l Ilie Bolojan, lovește metodic (de un an) în învățământ și cercetare. Coroborate, toate acestea lasă impresia că școala și acribia academică n-au nici o valoare în România și că guvernul actual a luat-o razna, pe de-o parte îndepărtându-și suporterii tradiționali (publicul educat), pe de alta lăsând să prolifereze ignoranța care alimentează bazinul formațiunilor extremiste. Așa să fie oare? Nu cumva avem de-a face, aici, cu lucruri de o anvergură mult mai mare, pe care nu le putem controla în nici un fel și atitudinea aceasta, de-a abandona pur și simplu ceea ce nu poate fi îndreptat în timp util și de-a ne focaliza pe ceea ce poate fi făcut, e – în ciuda dramatismului ei – cea mai rațională? Vreau să spun, de la bun început, că măsurile de austeritate decise de prim-ministru pentru profesorii din învățământul superior mă afectează cât se poate de direct: sunt doar lector universitar (ceea ce nu e un titlu de glorie) și – după toate aceste reduceri – salariul meu lunar e cam cât cel al unui paznic de noapte la o firmă oarecare din orașul în care trăiesc. Și înțeleg că vor mai fi și alte reduceri… În acest context, doar masochismul m-ar putea îndemna să ”justific” niște hotărâri care, pe mine unul, mă lovesc puternic. Or, o spun cu toată sinceritatea: nu am nici un fel de pulsiuni mascochiste. Încerc să înțeleg lumea în care trăiesc, chiar și atunci când faptul de-a o înțelege îmi sporește amărăciunea.
Mai înainte de toate, s-ar putea spune că măsurile radicale ale d-lui Bolojan țin de un context intern: o țară aflată – de facto – în imposibilitatea de plată a ratei datoriei externe în momentul în care dânsul și-a preluat mandatul, apăsată de necesitatea de-a onora obligațiile externe (plata ratei plus coplata finanțărilor europene în derulare) și interne (pensii și salarii) și, implict, nevoită să taie tot ce poate fi tăiat pentru a răspunde acestor imperative. Evident, se poate argumenta și că d-l Bolojan ar fi putut face publică situația finanțelor țării și blocajul în care ne-au adus prim-miniștrii precedentului președinte. Numai că, dacă o făcea, organismele financiare și de evaluare internaționale ar fi reacționat imediat și România era blocată într-o criză a cărei ieșire nu era deloc vizibilă (ba, poate, ar fi fost sporită de actuala creștere a prețului combustibililor). Asta înseamnă, în primul rând, că – pe lângă incapacitatea de-a onora datoriile externe – nu s-ar mai fi putut plăti salariile și pensiile populației. Și, în acest context, Georgescu – cu pantalonii lui roșii – ar fi intrat la Cotroceni pe un cal alb, adus de o mulțime în delir, care ar fi proclamat ”schimbarea” toatală. Lucid vorbind, n-ar fi fost nici o schimbare – decât eventual de alianțe ale țării (explicându-ni-se că gazul ieftin din Rusia e mai important decât ”apartenența la Uniunea Europeană”) – ci ne-am fi adâncit în sărăcie și, cel mai probabil, în instabilitate. Se poate spune că aici s-ar fi văzut și binele din rău: lumea s-ar lămurit ce e cu Georgescu și cu partidele ce-l susțin, l-am fi zburat repede de unde se instalase și d-l Bolojan ar fi putut veni să facă – nestingherit de PSD – reformele necesare. Numai că acesta e un raționament ipotetic și contrafactual, de tipul ”ce-ar fi fost dacă…” Nimic nu ne garantează că o persoană sau un partid (ori o uniune de partide) poate fi dată jos – mai ales dacă are sprijin extern – așa de ușor. Mai curând situația inversă e valabilă: s-ar fi menținut la putere prin succesive campanii de epurare (a ”sorosiștilor”, a ”useriștilor”, a ”reziștilor”, a ”lgtbiștilor”, a ”trădătorilor” etc.) și printr-o continuă restrângere a drepturilor civice (pe model maghiar, georgian și rusesc). Așa că, atunci când a ajuns la Palatul Victoria, d-l Bolojan avea foarte puține opțiuni în față.
Dânsul a ales să onoreze obligațiile guvernului în primul rând față de partenerii externi (dat fiind că fondurile europene și investițiile străine îi sunt absolut necesare economiei noastre) și, în al doilea rând, față de beneficiarii interni. Numai că acest lucru s-a făcut cu multiple ”restructurări” – adică reduceri și tăieri. Când vine vorba de-a tăia de undeva, întotdeauna – întotdeauna și în chip obligatoriu – se începe cu cultura și educația. Și asta dintr-o rațiune simplă: aici tăierile nu au consecințe imediate și, ca atare, nu destabilizează guvernul. Dacă se taie de la investiții, se pierd bani deja antamați. Dacă se taie de la sănătate, ferească Dumnezeu, se-ntâmplă o nenorocire – pe care media o expandează imediat – și se ajunge la tensiuni greu de gestionat. Dacă se taie de la structurile militarizate, niciodată nu se știe cine și unde complotează. Dacă sunt afectate fondurile – și privilegiile – oamenilor legii, totul poate fi blocat în justiție. Cu cultura și cu educația mai e un avantaj: acestea sunt structuri largi, cu mulți angajați, dispersați în teritoriu, și – ca atare – cu o coeziune mică. Magistrații sunt câteva mii, au un spirit de grup foarte legat (între altele, de privilegii) și, ca atare, răspund in corpore. Profesorii sunt mulți (sute de mii), pe diverse trepte și nivele care nu interacționează unele cu altele, privilegiile sunt distribuite doar la vârf (pentru maximum 10 % din personal), iar restul sunt total dependenți de salariu. Așa că, mai întâi, solidarizarea tuturor e – în realitate – imposibilă, apoi, menținerea ”stării de asediu” pe care-o presupune o grevă generală e și ea (din cauza plăților obligatorii: chirie, cheltuieli etc.) imposibil, iar fragmentarea dăscălimii în diverse grupuri (învățământ primar, preuniversitar, universitar, grade și titluri etc.) poate destructura foarte ușor orice tentativă de acțiune comună. Mai e o problemă: spre deosebire de alte categorii socio-profesionale, acțiunea profesorilor – de a întrerupe procesul didactic – riscă să întoarcă împotriva lor societatea, dat fiind că părinții au nevoie să știe că odraslele le sunt în siguranță cât timp ei sunt la lucru (iar upper class-ul urban vrea să aibă garanția că progeniturile sale își păstrează – sau își cresc – status-ul social prin examenele de la finele ciclurilor de învățământ, care, ca atare, nu pot fi perturbate). În fine, învățământul e și sistemul cel mai bine controlat, nu doar direct, prin salarizare și reglementări, ci și indirect, prin sindicate (în general arondate PSD-ului) cu care, în linii mari, orice guvern poate trata. Problema d-lui Bolojan cu sindicatele din educație nu e / va fi aceea că acestea vorbesc în numele profesorilor oropsiți de tăieri, ci aceea că ele vor fi o formă de presiune a PSD-ului asupra dânsului. Cu atât mai eficientă, cu cât indirectă și mascată de scopuri nobile. Brutal spus, d-l Bolojan a tăiat de unde putea tăia.
Dar, mai e încă o perspectivă, care – probabil – ar fi contat pentru orice decident: nimeni nu poate contesta faptul că, în ultimele două decenii, veniturile din și investițiile în educație au crescut constant. Nu în aceeași măsură ca veniturile judecătorilor și nici ca investițiile în armată sau servicii. Dar au crescut. Și cu ce ne-am ales? Potrivit statisticilor, analfabetismul funcțional (măsurat de testele PISA) se păstrează constant – de douăzeci de ani! – în jurul a 40 % din populația școlară evaluată. La fel, rata abandonului școlar s-a păstrat – cu mici fluctuații – aproape constantă: am trecut, în același interval, de la 19 % la 17 % (deși doar Dumnezeu cunoaște cifrele adevărate!). Reperele de cunoaștere ale tinerilor și adolescenților sunt la cel mai jos nivel din ultimii 70 de ani, ceea ce – evident – favorizează ascensiunea teoriilor conspirației și succesul ”influencerilor” de TikTok. Suportul pentru Călin Georgescu și pentru AUR e mai mare în rândul tinerelor generații decât în cel al celor vârstnice. Exceptând cele patru facultăți de bază – servicii militarizate, drept (cu perspectiva magistraturii), medicină (mai ales pentru export) și diverse IT-uri – numărul absolvenților de facultate care lucrează ”în domeniu” e, cel mai adesea, un procent cu o singură cifră din absolvenții învățământului universitar. Viața publică și exprimarea – de la media la stradă – se degradează constant, iar frecventarea spațiilor culturale (biblioteci, muzee, teatre) scade mereu. Din păcate, toate acestea sunt realități, iar creșterea salarizării cadrelor didactice și investițiile în infrastructura școlară (în general din fonduri europene) n-au fost în măsură nici măcar să încetinească aceste procese. Sigur, se poate argumenta că subfinanțarea la care le expun actualele măsuri nu va face decât să accentueze această degradare. Pe de altă parte, un indiferent ar putea spune că, la ora actuală, lucrurile sunt atât de jos încât – cu sau fără fonduri suplimentare – o redresare autentică nu e la orizontul probabilului.
Totuși, criza căreia prim-ministrul trebuie – imperativ – să-i răspundă ar fi putut să limiteze pe moment investițiile în educație și cercetare și să le supună unor măsuri de austeritate, dar, imediat ce vârful de obligații ar trece, lucrurile să revină la normal și să avem din nou o școală și un mediu de cercetare (măcar) ”ca înainte”. Or, mă tem, așa ceva nu se va (mai) întâmpla. Și asta nu din cauza d-lui Bolojan, a parlamentului sau a corupției din justiție, ci dintr-o rațiune mult mai cuprinzătoare, asupra căreia nici una din instanțele menționate (și nici o alta de la noi) nu are putere de decizie. Probabil că majorității dintre noi nu-i place acest lucru, însă omenirea e în război. Îl vedem, eruptiv, în Ucraina sau în Golful Persic, dar – latent – el e universal. Din momentul în care economia și tehnologiile s-au globalizat, singura problemă reală este cine va deține monopolul absolut a unei tehnologii sau a alteia și a fluxurilor economice ce le alimentează. Asta vrea să spună două lucruri: mai înainte de toate că miza reală a tot ceea ce se întâmplă în politică, economie, administrație, cultură e una de ordinul monopolului: capacitatea de-a percepe dividente la scară planetară din concesionarea dreptului de folosință a unei tehnologii. E exact ceea ce au făcut – de decenii – Microsoft sau Apple cu gadget-urile și programele lor. În viitor vom avea firma care deține sateliții de geolocalizare și toată lumea va fi abonatul ei. Sau cea care va avea monopolul litografierii cipurilor pentru microprocesoare. Va fi una – de fiecare dată – la scară globală. Încă mai există o concurență în domeniu, dat fiind că (mega)state sunt implicate în acest proces și pot subvenționa costurile copierii / cercetării în domeniu. Dar, în curând, aceste costuri vor fi atât de fabuloase, încât vor fi prohibitive pentru oricine altcineva decât marea firmă. Deja se vorbește de investiții de sute de miliarde și de trilioane de dolari în ”domeniile de vârf”. În ultimele două decenii am văzunt – în Statele Unite – giganți tehnologici ale căror venituri au ajuns astronomice (puțini fiind cei care pot spune de câte zerouri e vorba). Iar de câțiva ani s-au asociat și cu forța – de presiune (inclusiv militară) – a ”celei mai mari puteri din lume”.
Al doilea lucru decisiv ține de faptul că, acum (și de-acum înainte), lucrurile cele mai importante se vor decide la nivelul tehnologiei. Tehnologia – prin medicație (genetică și imunologică) – e cea care va decide cât vom trăi, tot ea – prin diverse ramuri, inclusiv robotica – va hotărî cum vom trăi, grație mecanismelor de distribuire a informației – ce vom ști, și așa mai departe. Orice problemă umană sau socială va fi lecturată ca o problemă de ”cum?”, care va fi descompusă în mici probleme concrete cărora li se pot asigna soluții tehnice, iar acestea toate vor fi recompuse algoritmic în mari structuri adaptabile individului sau contextului. Tot ce nu va intra în aceste scheme de ”rezolvare” va fi trecut în domeniul activităților private, pe care fiecare le poate face de capul lui, după ce-și îndeplinește obligațiile sociale și fără a impieta asupra normelor vieții comune. Cercetarea adevărată va consta în perfecționarea și crearea de noi tehnologii, din ce în ce mai performante și mai adaptate necesităților sociale sau personale. Acolo o să fie adevăratele finanțări, cele de ordinul miliardelor – pentru startup-uri! – și a trilioanelor – pentru realizarea industrială a ceea ce produce inventica. Drept urmare, da, d-l Dimian (care a lucrat o vreme în America) are dreptate: singura cercetare care contează e cea care produce brevete tehnologice, imediat realizabile în industrie și creatoare de profituri (cu cât mai mari, cu atât mai bine).
Pentru țările care nu vor fi capabile de marea cursă tehnologică, cercetarea va însemna fie producerea de subansamble (pe modelul globalizării producerii de componente pentru mașini sau aparate electronice), fie dezvoltarea de proceduri de adaptare locală a unor tehnologii universale. Pentru noi ar fi bine să fim și la acest nivel. Căci, e limpede, vârful de lance al viitorului – inventica – va fi strict în economiile – continente participante la marea competiție și va fi protejat, pe lânșă sumele investite, de multiple bariere de securitate menite a-l feri de riscul spionajului științific. Poate câțiva fericiți din lumea noastră vor integra acel nivel, restul vor fi – în cel mai bun caz – ceea ce erau cândva maiștrii și subinginerii în raport cu inginerii. Ceea ce acum se predă în universitățile științifice – nu doar de la noi, ci din întreaga lume – va fi, în curând, un soi de preistorie a domeniului, de un nivel de generalitate incompatibil cu cercetarea domenială. Ca atare, dacă se va mai preda, va fi strict din rațiuni didactice. Deși nu e clar dacă adâncirea prăpastiei dintre știința de școală și cea de cercetare va mai presupune învățarea – și respectiv predarea – celei dintâi. S-ar putea ca și școala (și pe urmele ei facultatea) să se ocupe mai curând cu formatarea, customizarea și folosirea contextuală a informațiilor puse la dispoziție de tehnologie decât cu învățarea unor principii generice, al căror rost e mai curând presupus decât evident. Asta înseamnă că, redusă la tehnologie, știința va fi – de acum înainte – nu atât o structură rațională (adică inteligibilă), cât mai curând una operațională (adică bună de întrebuințare și aducătoare de profit).
Și cu asta ne întoarcem încă odată la Donald Trump, care nu e doar exponentul acestei agresivități coloniale – la scară totală – ce vrea (ca nu atât țara lui, cât mediul de magnați în care se regăsește) să aibă monopolul global al tehnologiilor viitorului, ci e și reprezentantul acelei (mari) părți a populației americane ce acceptă funcția operațională a științei, dar îi contestă dimensiunea explicativă. Orice ”prinț al petrolului” texan lasă la îndemâna inginerilor de foraj folosirea elementelor de micropaleontologie pentru localizarea și determinarea pungilor de petrol și de gaz, dar majoritatea acestor ”prinți” – mă refer la cei fundamentaliști – nu acceptă logica evoluționistă ce stă la baza paleontologiei ca atare. Folosesc date și elemente pe care această știință le oferă, pentru că sunt utile contextual, însă resping presupozițiile ce stau la baza ei, ca fiind metafizice sau scientiste. Exact așa cum un utilizator adictiv – sau, de ce nu?, un influencer – al telefonului mobil poate foarte bine considera că pământul e plat. Sau un cetățean al unei țări dezvoltate, ce beneficiază de toate avantajele democrației, poate clama faptul că se simte persecutat ca în Germania nazistă sau în Rusia sovietică. Va trebui să acceptăm că nu există, pentru toți oamenii, o legătură directă între faptul de a folosi o tehnologie și cadrul de înțelegere al funcționării ei. Mai mult, cu cât tehnologia devine mai ”performantă”, adică mai sofisticată (integrând tot mai multe componente și procese), mai miniaturizată (până la scară moleculară sau chiar atomică), mai bazată pe procese fizice și chimice contraintuitive (și, implicit, dependentă de matematici abstracte), prăpastia dintre instrumentul din mână și înțelegerea funcționării lui crește abisal. Așa că n-ar trebui să fim surprinși ca, în viitor, să avem pe de-o parte tehnologii care vor ridiculiza ceea ce avem acum, pe de alta credințe care, din punctul de vedere al unui om de azi, ar fi cu desăvârșire ridicole.
Lumea noastră intelectuală a fost dintotdeauna fascinată de mediul universitar american. Unul în care cercetarea era cu adevărat finanțată (la cote pe care le invidia și Europa Occidentală), libertatea academică era deplină (cercetătorii putându-se concentra pe lucrurile care-i interesau, fără tracasări contextuale), iar mecanismul de advertising transforma descoperirile de laborator în succese planetare. Numai că, dincolo de acest glamour, atent întreținut (pentru a atrage studenți și – mai ales – subvenții) e ”cealaltă Americă”, majoritară, antiintelectuală și celebrând o formă de darwinism social. Toți oamenii sunt egali și cei mai întreprinzători dintre ei reușesc; ei sunt ”aleșii” cărora Dumnezeu (sau destinul) le-a încredințat conducerea celorlalți. O idee e bună, dacă e utilă, altfel spus, dacă transpusă în practică aduce profit. Ideile care nu aduc profit, oricât ar fi ele de frumoase, sunt inutile. Să fim serioși: Andrew Carnegie nu a construit Carnegie Hall pentru a celebra muzica, ci pentru a-și manifesta în comunitate puterea economică și socială. La fel Rockefeller cu Universitatea din Chicago. Știința, arta, orice are valoare dacă – cât mai devreme – poate fi transformată în cash value. Altminteri e doar subiect de conversație pentru cucoane cu pretenții pe la dineurile magnaților. Poate că pe vremea când erau inteligibile (și știința, și arta) ar fi putut atrage și niște simpatii îm mediul high class-ului ”luminat” american. Astăzi – când sunt mai abstruse decât subtilitățile teologice ale Evului mediu – mă îndoiesc că o mai pot face. Pot doar să stârnească spaime (apocaliptice), așa cum o vedem la tehnomiliardarii care deplasează ”frontiera cunoașterii”.
Mai e încă ceva care trebuie luat în calcul: tehnologia – sub orice formă s-ar prezenta – e tehnică de război. Nu doar la modul efectiv, pe câmpurile de luptă (unde evoluează spectaculos nu de la o zi la alta, ci de la o oră la alta), ci – în egală măsură – în războiul permanent al economiilor – continente. În ciuda a ceea ce ne-ar place să credem, noi nu mai cunoaștem pacea, nici măcar atunci când armele tac. Războaiele economice nu încetează niciodată. Iar motorul lor e saltul tehnologic, disrupția care le permite unora să obțină – pe moment și parcelar – monopolul într-un domeniu, care e imediat contestat de alții. De aceea, presiunea pusă pe tehnologii e tot mai mare: ele trebuie să producă salturi (inovație) permanent. Noi vorbim mereu de ”adaptabilitate”, dar nu suntem deloc atenți la ceea ce solicită adaptabilitatea: schimbarea radicală și continuă a lumii sub presiunea tehnologiilor. În curând, tehnologiile se vor schimba mai rapid decât ne putem noi adapta la ele. Deja termenul în uz este ”reziliență”. Aceasta nu mai are nici măcar dimensiunea neutră a adaptării; e mai curând tentativa – aproape disperată – de a supraviețui, oricum, urgiei la care ne supune accelerarea schimbării.
Și atunci, ce să mai facem cu cercetarea în domeniul umanioarelor? Ea e fie vestigială – păstrăm (în speranța de-a transmite mai departe) o moștenire, în vreme ce salturile tehnologice dezmoștenesc tinerele generații tot mai spectaculos; fie post-factum – aflăm și noi ce-a mai făcut tehnologia și încercăm ”să ne adaptăm” (în vederea ”rezilienței”) la realizările ei. Acum, evident, totul e cu AI-ul: cum ne programăm vacanțele, cum ne ținem orele, cum scriem, cum scăpăm de sarcini repetitive și de oameni inutili. Nu m-ar mira să ajungă și dronele pe listă: cum ne programăm vacanțele cu dronele, cum învățăm cu dronele, căci cum scăpăm de oameni inutili cu dronele e evident din ce se-ntâmplă în lume. Numai că uităm un lucru banal: până ce noi le explicăm tinerilor cum e cu ”impactul” acestor tehnologii, vor apare altele, pe care – la fel de prolific și de inutil – le vom comenta. Dezvoltarea tehnologiilor nu ține cont, în nici un fel, de comentariile pe care umaniștii le fac pe marginea lor. Cultura umanistă pare a-și fi pierdut busola cândva la finele anilor ’60 când, pe de o parte, cunoașterea clasică s-a excentrat, ocupându-se de un miriad de teme, una mai irelevantă decât alta; pe de alta, vechiul antiintelectualism american a triumfat sub forma postmodernismului: totul e narațiune, toate narațiunile sunt concurențiale (nu există ”mari narațiuni”, sau – dacă există – sunt criticabile) și toate narațiunile se descomnpun în ”micronarațiuni” care, în fapt, sunt monologurile victimare ale unor indivizi sau mici grupuri care vociferează pentru a-și valoriza drepturile.
Aici suntem la ora actuală: toată lumea încearcă să-și afirme ”dreptul la recunoaștere”, invocând vechimea domeniului, tradiția lui, marile nume care l-au consacrat, utilitatea lui, beneficiile pe care le aduce (mai ales comunității), succesele care i-ar putea încununa existența etc. Numai că, în epoca cursei tehnologice, acestea sunt argumente slabe. Nu pentru că nu ar fi consistente, ci pentru că sunt în afara jocului adevărat. Vreme de un secol, gânditorii americani au dezvoltat așa numita ”filosofie analitică”, a cărei miză era aceea de a curăța limbajul de toate reziduurile lui de prejudecăți, de subiectivitate și de ambiguitate, pentru a-l face la fel de clar și de universal ca matematica și ca muzica. Cine citește scrierile corifeilor domeniului nu poate să nu fie impresionat de realizările lor. Și totuși, în țara filosofiei analitice, Donald Trump câștigă – cu un succes nebun – toate alegerile la care participă. În fața verbiajului președintelui american, toată filosofia analitică e blocată, dat fiind că – din punctul ei de vedere – așa ceva nu există. Nu numai că există, ci și face istorie. Filosofia analitică e asemeni Liniei Maginot: perfectă în structura ei, dar total disfuncțională dacă e ocolită. Același lucru se poate spune despre orice alt domeniu al umanioarelor: e frumos, dar nu produce cash value (și nici succes la alegeri). Și, într-o lume în care profitul trebuie să sară de la sute de milioane la trilioane în termen scurt, e inutil.
Morala poveștii e aceea că cercetarea se va concentra tot mai mult (prin investiții de sume ireale) în domeniile – conexe armatei, cel puțin la început – de la care se așteaptă saltul tehnologic. La noi, mult mai modest, pe adaptarea la piața noastră a ceea ce produc alții. Domeniile umane (sau chiar fundamentele științelor) – ceea ce pe vremuri se numea ”cultură” – nu vor dispare, dar vor fi tot mai marginalizate. Neaducând profit direct în economie, neparticipând la ”competiția mondială” a momentului, vor fi împinse către privatizare. Adică faptul de-a te ocupa de așa ceva e nobil și demn de admirație, cu condiția să ți-o poți permite pe spezele tale (și ale familiei). La scara instituțiilor academice (care vor rămâne) se va trăi din proiecte și granturi, de la care nimeni nu așteaptă nici o realizare. Pentru că miza e în altă parte. Acolo unde se aude, tot mai strident, răgetul măgarului: IA! IA! IA! Și văicăreala omului: AI! AI! AI!
Scrieți foarte clar că există monopol pe inventică. Poate dați exemple concrete și explicați dacă e vreo problemă câtă vreme nu degenerează în birocrație.
Da, situatia umanioanelor nu e roza si nici nu va fi in viitor. Nu-mi dau seama daca sunt sau nu necesari! Nu-mi dau seama daca sunt necesari atitia specialisti in stiinte politice cum se produc azi! Valabil si pt cercetarea din acest domeniu.
Dar, vezi mai jos, e nevoie de ingineri, tehnicieni si muncitori calificati si super calificati, chiar in ciuda AI, chiar in ciuda robotizarii, digitalizarii etc, sau poate chiar de aceea. Pt acestia cercetarea devine absolut necesara. Desi, exista cercetare fundamentala si aplicativa. Nu vreau sa jignesc pe nimeni dar cercetarea fundamentala nu e de nasul Romaniei, si nu pt ca nu ar exista minti, dar acest tip de cercetare maninca extrem de multi bani, necesita aparatura extrem de sofisticata si probabilitate mica de a fi aplicata in timp scurt.
Extraordinar de cinic, cel putin sfarsitul este fabulos.
Umanismul a ramas apanajul celor care nu se descurca stiintele exacte, cele care conduc/imping societatea prin progres tehnologic. Problema este ca si pentru aceste stiinte exacte sunt din ce in ce mai putin candidati competenti.
Viitorul va fi trecutul comunist in care inginerii vor fi varful de lance a noii ordini tehnologice mondiale.
Nu va mai suparati asa tare pe atatea pagini scrise …asa a fost mereu. Daca avem un ministru al educatiei de la univ. din Suceava, de care nu a auzit nimeni, ce pretentii aveti? Urmeaza altul de la univesritatea de la Cuca Macaii!
Mai avem o doamna vice-premier de la un ONG care cand nu gafeaza, nu face mai nimic, si un presedinte care are mari probleme sa exprime o idee coerent. Bolojan? Ce sa faca si el mai intai, cui sa ii dea ,cui sa ii ia? Straluceste numai prin incapatanarea, si incruntatul la oricine. L-ati vazut vreodata pe Bolojan razand?
Nu as vrea sa fiu in locul lui, oricum va fi trimis inapoi la Oradea curand.
Dar, care ar fi solutia? Una cat se poate de corecta, dar si realista.
Si, rapida! Pana nu disparem…
Tăierea de la educație e barbară oricum ai lua-o și oricând ar fi făcută. România are legi nedrepte, în conflict frontal cu bunul simț, cu legile nescrise ale oricărui suflet uman. În vremuri de restriște, când toți trebuie să ne sacrificăm, în România nu se poate tăia o sută de lei de la o pensie de opt mii de lei, dar se poate tăia salariul de patru mii de lei al unui profesor cu doi copii. E doar un exemplu de eșuare etică a unor reprezentați ai statului care, generație după generație, își confirmă unii după alții calitatea slabă de oameni.
Domnule Maci, chapeau!
Mi-am luat timp sa va las acest comentariu pentru că ați surprins esență:
„Cercetarea adevărată va consta în perfecționarea și crearea de noi tehnologii, din ce în ce mai performante și mai adaptate necesităților sociale sau personale. Acolo o să fie adevăratele finanțări, cele de ordinul miliardelor – pentru startup-uri! – și a trilioanelor – pentru realizarea industrială a ceea ce produce inventica. Drept urmare, da, d-l Dimian (care a lucrat o vreme în America) are dreptate: singura cercetare care contează e cea care produce brevete tehnologice, imediat realizabile în industrie și creatoare de profituri (cu cât mai mari, cu atât mai bine).”
Ați punctat excelent diferența dintre cercetare și inovație, inovația aduce (sau ar putea aduce, in cazul patentelor), bani.
Permiteti-mi sa nu fiu de acord cu dumneavoastră în ceea ce privește „umanioarele”, că și-au pierdut din „glorie”. Din contra. Ele au shiftat puternic către aplicabilitate. Și către interpretare de date pe studii mari. Colaborare cu tehnologiile actuale. Analizând doar câțiva parametri (cele mai accesate site-uri, timpii de stat pe o anumită pagina, samd) aplicațiile știu foarte de bine tipul de personalitate, comportamentul, așteptările. In acest tip de studii au fost (și sunt) puternic implicate „umanioarele”. Tipul de muzica ascultata, ora, preferințele, listele de favorite. Da, poate că „procesarea datelor” suna cinic, nu „socio-uman” dar astfel de studii sunt acum pe val. Nu mai spun de muzica AI, daca unii merg la întâmplare, „profesioniștii” merg pe știință (lungimi de unda atractive, frecvente, note, ruperi de ritm, pauze, cadențe ..). Da, toate acestea pot sa nu para „creatii”, dar în creațiile de succes exista știință, indiferent de domeniu.
Domnule Maci, chapeau!
Un text de o luciditate înfricoșătoare.
Da, Omenirea intră/va intra în Era TEHNOCRAȚIEI. Acesta va fi rezultatul Erei Informaționale actuale. Mai precis, actuala Eră Informațională împinge Lumea în Era Tehnocrației. Cu IA, cu servere, cu genomul uman, cu roboți, cu drone, cu cyborgi, cu toate inovațiile prezente și viitoare.
Da, în toată chestia asta lipsește Omul, care devine încadrat la „și alții”, majoritatea socială devenind inutilă, ba chiar o povară…
Fiindcă, vai, o societate TEHNOCRATICA nu este democratică, este autoritară. Iar chestia aia veche cu Libertatea individuală și socială, cu Statul democratic care apără și asigură drepturile și libertățile cetățenești este o tâmpenie total inutilă fiindcă de fapt limitează MAXIMIZAREA PROFITULUI!
Adică esența tehnocrației este trecerea de la OPTIMIZAREA profitului la MAXIMIZAREA profitului.
Unde va duce asta?
Mi-e frică să mă gândesc și mi-e frică să o spun.
Mi-e frică!
Superb articol. Felicitari autorului.
Guvernantii nostri si o buna partea a populatiei (si iata chiar cadre didactice) au impresia ca cercetarea trebuie sa produca bani. Nu, cercetarea nu face asta direct, decat cercetarea aplicativa in firme. Dar toate statele civilizate finanteaza din bani publici cercetarea mai putin aplicativa, care e insa necesara pe termen lung. Cercetarea e necesara pt pastrarea know-how-ului in diverse domenii. Acest know-how nu se formeaza de azi pe maine, ci in decenii. Daca distrugi centre de excelenta si domenii de specializare, acestea nu se mai intorc, pierdute raman.
Concluziile articolului sunt pur si simplu gresite. Romania aloca cercetarii un procent extrem de mic si penibil de 0,4%, cand media europeana e 2,2% din PIB. Si asta nu doar in 2026, ci de f.multi ani… La fel educatia primeste o suma f.mica, sub 2,5% din PIB. Aceste sume derizorii ar trebui sa starneasca rusinea si indignarea, nu apologii mai ales din partea unui cadru universitar (chiar daca e inca lector la 60 ani).
A importa tehnologie si cunostiinte din alte tari nu e o solutie. IN primul rand trebuie sa ai experti in tara care sa le poata aplica si integra national, in al doilea rand in lumea de azi trebuie sa aduci ceva nou, nu sa importi si sa fii piata de desfacere a produselor si ideilor altora.
Exista programe nationale serioase UEFISCDI cu evaluare internationala, care nu vor fi finantate sau vor fi finantate la un nivel derizoriu, din cauza reducerii bugetului cercetarii.
Economiile NU se fac de la educatie si cercetare, ci ar trebui facute de la servicii, magistrati, sinecuri politice, pensii speciale, etc.
In mod normal, la stat trebuie sa ramina doar cercetarea fundamentala, cu obiective foarte precise si doar cateva. Sa nu aruncam banii in vant.
Umanioarele trebuie sa se descurce singure (cu exceptia cercetarilor din mediul universitar.). (Sponsorizari, donatii, activitate economica proprie. Bine, si legile trebuie modificate: de exemplu, trebuie sa se dea voie arheologilor independenti sa sape pe bani lor -donatii, sponsorizari-sau pe banii unui investitor. In ultimul caz, ce se scoate din pamint se valorifica -prin stat -muzee- si banii se impart intre arheolog si investitor. Sapaturile independente trebuie supravegheate de Comisia centrala. Nu si aprobate.-?!!!-)
Si trebuie sa scutim total de impozite firmele private de cercetare sau/si cumpararea si valorificarea de brevete.
Nu poti sa tai finantarea de la stat si sa blochezi activitatea privata in domeniu, in acelasi timp. Chestie de logica si bun simt.
Legat de reducerea bugetului educatiei in Romania, mai trebuie punctat si faptul ca natalitatea e foarte mica – in ultimii 3 ani, numarul nasterilor e la 50% fata de ceea ce era in anii 80. Iar unul dintre motive e si faptul ca peste 20% din populatia adulta a tarii NU are copii, ceea ce inseamna ca orice modificari in educatie (bune sau rele) nu ii va afecta in mod direct pe acestia (si implicit interesul acestei grupe pentru educatie va fi marginal).
Un articol foarte bun, dar cam multe idei tratate in el. Fiecare merita un articol separat.
Eșecul învățământului nu stă în faptul că nu putem transmite cunoștințele omenirii de la o generația la alta, ci în faptul că nu putem oficializa în acte această neputință. Altfel spus, eșecul nostru stă în faptul că validăm incompetența, când incompetența ar trebui invalidată fără echivoc. Alternativa la invalidarea incompetenței este crearea de impostori pe bandă rulantă. Acel vechi „cinci tras de păr” sau acel „șapte, ca să nu rămână băiatul pe vară” a distrus România. În fața valului de pretendenți la diplome învățământul a cedat principiile în schimbul minciunii, iar cu asta ne-am pecetluit soarta. Astăzi suntem niște simpli consumatori emergenți ai altor economii.
Prin taieri si reduceri, „prim-ministrul, d-l Ilie Bolojan, lovește metodic (de un an) în învățământ și cercetare”…
Din cate stiu, la invatamantul preuniversiter nu s-au micsorat salariile. S-au mentinut, dar a crescut norma didactica cu doua ore pe saptamana si numarul de elevi din clase. In conditiile stiute – criza financiara, lipsa de cadre calificate – a avea in plus doua ore si cativa elevi pe clasa era chiar atat de greu, incat sa ceri demisia ministrului, premierului, sa-ti dai in petec in strada cu tipete si vuvuzele, sa ameninti cu greva generala?
Nu cumva, acest mod de a reactiona este un semnal nu prea bun despre calitatea celor care se ocupa de educatie? Nu cumva concorda cu slabele rezultate ale scolii romanesti?
Nu cumva trebuie sa ne preocupe felul ingrijorator in care finctioneaza invatamantul preuniversitar din Romania si rezultatele pe care le are?
Dar fenomenul diplomelor de licenta emise de universitati dubioase, al plagiatelor si al comisiilor doctorale care le tolereaza, inflatia de academii?
Ce-ar fi sa ne uitam spre ele si fiecare dintre ele spre sine cu mai multa exigenta? Sau e mai simplu sa dai in Bolojan?
Eu sunt un profesor care nu face grevă. Norma de 20 de ore nu e o problemă ca volum de muncă. Dar numărul de elevi în clasă trebuie să scadă, nu să crească. Știu că altădată clasele funcționau și cu 40 de elevi. Nu și acum. Doar dacă ați preda ați putea înțelege cât de diferită e munca unui profesor de astăzi față de cea a unui profesor de acum 20-30 de ani. Nu vreau să-mi fie ușor, vreau să am timp de fiecare copil, să nu mai scot analfabeți funcțional. Clasele de gimnaziu în principal sunt asemenea unor oale sub presiune. Fiecare din cei 25 de preadolescenți cere să i te adresezi lui și doar lui, să îi înțelegi starea de spirit, problemele, să îi mai explici o dată, să îi tolerezi toanele etc. Adică să fii mama/tatăl lor. Asta cer și părinții, asta cere societatea. Și aș face-o, am răbdare și știu să o fac, dar nu pentru atât de mulți câți sunt acum în clasă.
De calitatea celor care se ocupă de educație e responsabil ministerul. Examenul de titularizare permite intrarea în sistem a profesorilor slabi, iar examenele ulterioare îi ridică la gradul I sau la doctorat. Suntem evaluați după niște criterii care nu au de-a face cu ce facem noi la clasă, ci cu sistemul de pile, cunoștințe și relații. Cei care și-au pierdut posturile după intrarea în vigoare a legii Bolojan nu sunt cei slabi, ci cei fără PCR.
Nu sunt de acord cu greva. Nu pentru că nu am nimic de spus, ci pentru că de data asta nu vom câștiga absolut nimic. Și asta pentru că educația este chiar ultima grijă a statului român, este evident.
Să scoți din sistem profesorii slabi ar fi o acțiune logică. Dar vin alții mai buni în locul lor? Nu cred. Elevii mei de liceu văd posibilitatea asta ca pe o soluție de criză. Așa cum au văzut-o mulți alții de-a lungul anilor. Așa am ajuns la actuala calitate a celor care se ocupă de educație.
„Să fim serioși: Andrew Carnegie nu a construit Carnegie Hall pentru a celebra muzica, ci pentru a-și manifesta în comunitate puterea economică și socială.”
Hai să fim serioși! Această aserțiune are ca fundament conversațiile dumneavoastră private -prin intermediul unui sipiritist- cu Andrew Carnegie? Cred că nu. L-ați cunoscut întrucâtva? Cred că nu. Dar vorbiți despre el, despre industriașii de odinioară și de tehnomiliardarii de astăzi ca și când ați fi tovarăși de pahar. Și impresiile dumneavoastră -extrem de subiective, formate prin lectura unor tabloide probabil, ar trebui să fie un soi de argument pentru teza dezumanizării induse de o tehnocrație (imaginară la rândul ei).
Dar in realitate acești indivizi (din carne și oase, căci nu sunt semizei, nu sunt nicidecum satane) chiar pun un preț personal -unul extrem de mare- pe niște idei care nu le aduc niciun profit. De ce o fac? Pentru că, oricât de greu v-ar fi să credeți, sunt oameni ca și noi, deci pot avea veleități, slăbiciuni, înclinații, ba chiar gusturi artistice ca orice diletant. Poate unii dintre ei iubesc jazzul, poate alții au neveste care iubesc teatrul și societatea prețioasă, poate au copii care iubesc opera sau poate adoră in secret baletul. Dacă am avea putirință toți am face-o, toți am sprijini o artă sau alta, artiști dar și fanfaroni impostori capabili să ne păcălească că-s artiști.
Jeff Bezos pierde bani cu nemiluita ca să producă filme. E așa de greu de crezut că omul e un cinefil convins? O face pentru a-și proiecta puterea economică și socială? Nu, proiecția este doar un efect secundar. nu o face pentru putere economică pentru că un proiect de acest gen e aproape intotdeauna supus eșecului, nu o face nici pentru a obține un soi de prestigiu social -l-ar fi putut obține mult mai ieftin cu niște burse sociale-, ci pur și simplu își cumpără piese pentru colecția lui de artă și le împărtășește cu restul lumii (care poate contribui și ea cu sume modeste pentru ca antrepriza culturală să reziste), spre deosebire de magnații locali care își țin tablourile in cripte…
Așa se face că in America umanioarele nu au dispărut, ci, din contră, au înflorit ca niciodată. pentru că mecenatul face parte din mentalitatea comună, nu numai a elitelor. Este firesc și nimeni nu frapat că se aruncă banii pe fereastra artelor. Și este extraordinar pentru restul lumii câte filme și seriale excelente, câtă muzică de o diversitate uluitoare, câte opere literare fantastice, câte tomuri de istorie, filozofie, științe politice a produs această țară! Și cât de multe școli de arte pot exista in America…pasămite avanpostul „tehnocrației globale”!
Din cleptocrația securistoidă mioritică desigur toată această abundență culturală suprapusă pe avansul tehnologic poate părea de-a dreptul periculoasă, apocaliptică chiar! La ce-o fi nevoie de atâta diversitate de gusturi, stiluri și idei futile?! Oare ăștia nu vor ceva de la noi in schimb, pe lângă banii din abonamente? Hopa, tehnofasciștii ne fură domne datele și câștigă influența asupra noastră, plus că ne vor și petrolul. Dar, ce-ar fi insă să ne bucurăm in tihnă de uneltele „tehnocrației” ca să consumăm la cel mai mic preț posibil ceea ce părinții noștri nici nu-și imaginau că ar putea fi posibil: milioane de filme, cărți, albume și concerte la un click distanță?
ps cred că ar trebui inventată o formulă -de politețe- prin care trumpul să fie neutralizat sau extirpat mental pur și simplu prin efort individual. că purtătorii bacilului nu dau semne că particula afectează grav conversațiile făcîndu-le tot mai obositoare. de ce ar trebui ca interlocutorii să reziste la infinit autorilor care umblă cu ciocanul trump după ei in fieșce subiect? să ne închipuim că, invitați fiind la o sindrofie, am descoperi comesenii așezați in cerc iar majoritatea ar avea tatuaje pe frunte cu ‘ihatetrump’ și înainte de orice subiect lansat scuipă ritualic pe efigia ăluia – cine ar rămâne acolo?
Vă mulțumesc pentru observații!
Întâmplarea a făcut să recitesc (din rațiuni didactice) nu de mult cartea Mariannei Debouzy – ”Le ‘capitalisme sauvage’ aux Etats-Unis (1860 – 1900)” (Editions du Seuil, 1972), ]n care Andrew Carnegie e unul din personajele principale și oarecum de aici vine exemplul pe care l-am dat.
Mi se pare că, totuși, argumentul dumneavoastră nu e departe de al meu: și pentru dumneavoastră tehnologia – și business-ul în care aceasta se dezvoltă – sunt elementele care susțin dinamica lumii contemporane. Filmele, muzica, tot ce mai vine țin de pasiunile și de idiosincraziile oamenilor care-și permit să le finanțeze. Or, din punctul meu de vedere, tocmai aceasta e problema: tehnologia e matricea obiectivă a lumii în care trăim, iar ceea ce altădată numeam ”cultură” ține de felul în care fiecare înțelege a-și desfășura subiectivitatea. Or, cel puțin pe terenul susținerii (financiare a) culturii, aici ne lovim de vechea problemă a lui Adam Smith: prosperitatea nu poate fi legată de generozitate, dat fiind că, în esența ei, aceasta e aleatorie, nu constantă. Teza mea e tocmai cea care reiese din comentariul dumneavoastră: cultura nu mai e centrală în preocupările individului / societății / statului (locul ei fiind luat nu doar de tehnologie, ci de saltul tehnologic); ea ajungând o problemă de preferență, de pasiune, de hobby, de ceva drăguț și inteligent după ce am mâncat bine și banii ne-au intrat în cont.
Cu toată considerația,
Mihai Maci
O sa incerc sa va las cateva impresii personale legate de cercetare din perspectiva cuiva care a lucrat si lucreaza in cercetare intr-un domeniu atat de la moda (din pacate) AI. Marturisesc ca sunt un cercetator de mana a doua cu experienta de mai mult de 25 ani, in principal in cercetarea aplicativa, atat cat se poate face la corporatii in Romania. Adica cum s-ar zice mai degraba: Nu cercetare de dragul cercetarii ci cercetare de dragul profitului. Am cunoscut sau colaborat cu oameni atat din zona academica, cat si industrie din lumea asa zis civilizata si am impresia ca suntem prizonierii unor narative toxice de tip pozitivist sau utilitarist aduse in discutie de domnul Maci. O sa incerc sa demontez anumite mituri raportat la experienta mea limitata.
1. Cercetarea nu produce bani. Fals! Vorbesc de cercetarea cu noima, cu scop, coerenta logic. Mai corect ar fi spus Cercetarea nu produce bani imediat. Sau cercetarea nu produce bani cercetatorilor – multi mor intr-o saracie crunta. Din punctul de vedere al cuiva cu rolul meu, singura informatie pe care se poate baza cineva care incearca sa creeze noi aplicatii este de origine academica. Informatie care se regaseste in publicatii academice, rapoarte de cercetare sau teze de doctorat de origine academica. In rest nici o alta informatie nu are garantia ca este corecta deoarece nu este recenzata independent. De exemplu, tot ce vedeti acum legat de AI este rezultatul a vreo 50 de ani de cercetare in domeniu la care au contribuit mii de oameni din sute de institutii publice. Companiile nu au facut decat sa utilizeze stiinta acestor oameni sa o scaleze si sa o monetizeze in folosul propriu. De multe ori in detrimentul interesului general. As putea risca spune ca singura sursa progresului tehnologic este cercetarea si nimic altceva.
2. Cercetarea romaneasca (universitatile) nu produce competente practice, oameni de valoare etc. Fals! In inginerie cel putin nu umbla nici o vorba ca romanii sunt nepregatiti. Din contra doar cei buni care cunosc foarte bine teoria, pot veni cu solutii spre deosebire de cei care au un sistem de invatamant superior mai axat pe practic. Romanii sunt considerati inteligenti si creativi tehnic. Sigur cu subfinantarea invatamanului lucrurile se degradeaza dar am lucrat cu studenti si doctoranzi (alesi cu grija) care erau geniali si aveau cunostinte si abilitati solide in pofida subfinantarii cronice sau a degradarii mediului universitar.
3. Umanioarele nu produc nimic. Fals. Stiintele umaniste produc cultura. Si Blaga (ca tot vorbim de romani) spunea pe buna dreptate: „Cultura produce istorie”. Daca le ignoram, la asa culura asa istorie. Nu vreau sa dau exemple domnul Maci are unul cu oameni politici care fac istorie si cat de culti sunt ei, e deja prea mult. Opinia mea umila in defavoarea „importantei” domeniului in care activez este ca stiintele umaniste sunt mult mai importante decat cele tehnice prentru ca „Fara poezie viata e pustiu”. Oricat ne-am stradui, tehnologia nu o sa egaleze niciodata natura (umana sau nu) dar o va putea distruge.
Eu cred ca odata cu renuntarea la aceasta viziune a umanitatii din prisma strict utilitara, strict pozitivista, totul pentru profit, lucrurile se vor rezolva de la sine. Problema e mai mult in mintea noastra si avem nevoie sa ne gasim echilibrul, intre noi ca oameni si cu natura. Altfel ne autodistrugem.
Va mai dau un citat pe care avansul AI-ului are sansa de al face profetic:
„După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puţin să trăiască: sigur e că s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al acestei deprinderi se numeşte Istorie. Dar iată că-l ameninţă o altă cădere, a cărei amploare e încă greu de apreciat. De data asta el nu va mai cădea din eternitate, ci din timp; şi a cădea din timp înseamnă a cădea din Istorie. Iminentă sau nu, această cădere e posibilă, ba chiar inevitabilă. Când îi va fi dată, omul nu va mai fi un animal istoric. Şi atunci, după ce-şi va fi pierdut până şi amintirea adevăratei eternităţi, a primei sale fericiri, îşi va întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit.“ (Cioran)
Privind comentariul dumneavoastra de mai sus, sunt intr-u totul de acord cu tot ceea ce afirmati aici.
As avea totusi o scurta observatie! Afirmati ca „Sau cercetarea nu produce bani cercetatorilor – multi mor intr-o saracie crunta.” si aveti dreptate. Nu stiu insa cum se impaca asta cu „Prostia cere sacrificii. Si le si obtine.”, afirmatie facuta stiti bine in ce context. Pentru ca cercetatorii relativ la care va referiti sacrifica totul in slujba cunoasterii si cred ca nu din cauza faptului ca sunt prosti. Sau poate ca-i considerati prosti, dar cred ca ma insel spunand asta.
Oricum, citind comentariul dumneavoastra de mai sus, retrag orice fel de acuze privind eventuala legatura cu partea ROSIE a lucrurilor.
PS In legatura cu performantele excelente ale multor cercetatori romani de-a lungul timpului, mai ales in domenii precum matematica, fizica, informatica, ingineria, banuiesc ca multi dintre cei ce se exprima in cadrul acestui articol nu cunosc aceste date, printre altele si din motivul ca mass media romaneasca nu a fost si nu este in stare sa informeze publicul asupra remarcabilelor performante obtinute de cercetatori romani, atat din tara cat si din afara granitelor.
Maestre, uite ca se poate dialoga fara sa ne acuzam de mai stiu io ce extremisme. Haideti sa va lamuresc un pic cu prostia si cu sacrificiu ,adica „Prostia cere sacrificii. Si le si obtine.” Tine de ton. Ideea e ca sacrificiile sunt cerute de (din) prostie. Cum sa zic: „Daca nu risti, nu pierzi.” Din prostie, sacrificiul (adica pierderea) este garantata si nimic altceva. Mai mult sacrificiul daca exista varianta pozitiva este voluntar nu cerut si de multe ori anonim. Acuma fiecare intelege ce vrea ca e filosifie grea la mijloc :).
Referitor la cercetatori (eu prefer termenul de cersetator – este mai onest) care sacrifica tot in slujba… Eu nu as vedea asta ca sacrificiu, e mai mult o optiune, vocatie, o curiozitate… o pasiune care cere un efort care presupune a lasa deoparte anumite aspecte ale vietii normale. Deci costa si nu neaparat bani, dar orice ai face in viata costa. Si da, in functie de pret se poate ajunge la un cost prea ridicat (sacrificiu) si poate parea prostesc. Mai ales ca de cele mai multe ori rezultatele stiintei sunt folosite de cine nu trebuie pentru ce nu ar trebui.
Nu consider intelectualii sau cercetatorii prosti desi sunt multe tipuri de prostie, valide si la oamenii inteligenti. Umbla vorba ca „Unde este multa minte, este si multa prostie” , Nu e nimeni scutit de prostie si asta e singurul lucru pe care il pot avea oamenii in comun uneori, din pacate, indiferent de nivelul de inteligenta. Iar aici putem vorbi de prostie ca manifestare a absurdului. Iar despre absurditatea stiintei (cunoasterii, intelepciunii) se stie de milenii si recomand Ecleziastul.
Eu nu as recomanda nimanui Ecleziastul, pentru ca daca l-as recomanda cuiva inteligent dar mai slab de inger, ar exista riscul sa-i deformez modul de a gandi intr-un sens care l-ar face sa se indeparteze de realitate. Iar eu cred ca tendinta de a privi lucrurile prin moduri de gandire ce tin cont de idei si practici religioase este profund daunatoare, genereaza interpretari eronate ale realitatii, cu efecte nocive pe termen lung. E plina istoria de evenimente nocive cauzate de interpretari ale realitatii prin prisma religiilor. Inclusiv istoria recenta.
Un comentariu f bun si bine construit. Am facut sectia de uman, la un liceu f. bun din Capitala, cu profesori dedicati si bine pregatiti, care nu erau cu politica vremii, inainte de 1990. In ciuda faptului ca f.multi critica scoala de atunci dar a avut si o anume calitate, ce este drept nu la toate scolile si liceele. Stiintele umaniste au rolul major de a dezvolta logica, gandirea, sistemele de analiza si sinteza ale ideilor si rationamenetelor. Ne ajuta sa fim mai echilibrati, rationali, mai cultivati, mai pozitivi si empatici. Dar se pare ca astazi nu mai este nevoie de asa ceva, retelele de socializare le au luat locul.
Neputinta noastra, a romanilor, sta in faptul ca nu intelegem importanta capitalului. USA e puternica tocmai pentru ca acolo lumea stie ca fara economie, fara capital nu poate exista nimic altceva. In orice tara unde se intelege importanta capitalului individual se poate dezvolta temeinic si altceva, or, autorul se plange ca nu primeste banii suficienti cercetarea si invatamantul. De unde sa-i primeasca daca noi suntem la sfertul mediei euopene in ceea ce priveste capitalul individual? Bruma de capital romaensc a plecat in Dubai si excursii in strainatate. Noi romanii preferam sa parem bogati, nu sa fim.
Foarte multe comentarii de valoare, dar unul dintre ele (mongolul -25/03/2026 La 8:33) m-a impresionat in mood deosebit, fiind un model de abordare a problemei in discutie foarte rational, practic, de bun simt.
Asa ar trebui sa functioneze toate in Romania. Toate domeniile, toate problemele mari sau mici, asa trebuia conceputa legislatia, asa sa fi fost condusa si organzata Romania.
Acum, aproape totul merge aiurea, lipsit de logica, de bunul simt al realitatii. Au fost facute ca sa fie facute de cei care au decis – niste medocri ajunsi unde nu le era locul – sau din interese electorale, pecuniare, de partid. Si chiar din postie. Si, daca existau incercari de normalizare, apareau grindeni. Poate nu la fel de vizibili precum actualii, dar reuseau sa se impuna. Iar tara abia mai respira.
„Același lucru se poate spune despre orice alt domeniu al umanioarelor: e frumos, dar nu produce cash value (și nici succes la alegeri)”
Oare? In general se poate spune orice despre orice subiect. Hârtia suportă orice speculație, iar pagina virtuală orice baliverne fără nicio noimă.
Iată: JK Rowling, George RR Martin, Dan Brown, Danielle Steel, Stephen King, John Green, Frank Miller, Stan Lee samd samd. O mențiune specială merită Elisabeth Badinter care demonstrează că până și cu filozofia poți face bani și poți avea succes.
Deci umanioarele suscită interes maxim și produc bani și faimă. In orice domeniu umanist există oameni care au reușit pur și simplu. Cum de e posibil? Pentru că toți acești autori nu au avut niciun scrupul in a-și monetiza talentul, inteligența și imaginația. E vorba de oameni care și-au făcut cariere in domeniul umanist și au știut cum să speculeze o nișă, o cerere de pe piața culturală, deci au fost concomitent literați și antreprenori. Ignorarea lor totală pentru a demonstra un punct de vedere provincial, fatalist-mioritic, nu este vreun titlu de glorie, nicidecum, ci doar un reflex autarhic al săteanului mulțumit cu cultura de la gura peșterii lui strămoșești. Prin bătătura securistoidă a universităților de partid și stat socialist rumânesc nu prea se aude de vedetele culturii occidentale, se pare. Pe-aici se pomenesc realizările de peste ocean doar pentru a fi bălăcărite și stropite cu invidia culturnicului neaoș sărăntoc (care din maculatura lui nu va produce niciodată nici măcar un sfanț).
Așa că mi se pare cu atât mai jalnic să critici din România -țara europeană cu cea mai mică piață a cărții și unde intelectualii cerșesc intruna bani de la stat- antiintelectualismul norodului american:
” ”cealaltă Americă”, majoritară, antiintelectuală și celebrând o formă de darwinism social”…
…din care rezult[ clar că „intelectualul”, in optica multor intelectuali rumâni, ar fi acel producător și colportator al marotelor stângiste, pentru că altfel nu poate fi dedusă acea majoritate. Intelectualul, in accepțiunea intelectualilor băștinași afectați de educația socialistă, nu este de fapt un umanist, nici un inginer, nici un doctor, nici un arhitect, nici un pictor, nici un muzician, nicidecum un avocat, și nici măcar un cercetător, ci doar acel scrib tenace al progresului social (in opoziție cu imaginarul darwinism social de care pasămite ar fi amprentată mentalitatea americană) ce constă, in principal, in legarea unor bile de plumb intelectual de gleznele celor mai capabili oameni..
A propos de patrupede și comportamentul lor. Latinii aveam o vorba care se aplica bine conviețuirii dîntre clasa politica și serviciile secrete din România: asinus asimum fricat
@Alis, 26/03/2026 La 16:43
Profesorul care se simte in comentariul dumneavoastra este de o calitate cu totul deosebita! Si eu am lucrat in acest domeniu si l-am parasit de mult timp, M-am straduit sa lucrez cu buna credinta, dar recunosc ca, presat de volumul mare care trebuie comunicat si insusit, nu-mi permiteam sa ma pot dedica fiecarui elev. Dar, ar fi ideal si merita incercat.
Daca ar gandi cel putin 30% dintre profesori asa cum ganditi, invatamantul romanesc ar fi salvat. Multi dintre ceilalti 70% v-ar urma exemplul – cei care nu avusesera adevarate modele.
Vocea ratiunii, nu cea a foarte dubioaselor sindicate, ar deveni puternica si s-ar putea impune sus, la cei de la minister, care nu si-ar mai pemite sa „abrambureasaca” scoala in halul in care au facut-o.
Dar, realitatea din teren este departe. Ce aflu acum din presa si de la surprinzator de multi parinti, ma ingrozeste! De pilda ca a devenit o practica se se predea de mantuiala la clasa, in scopul a avea „sufrageria” in care fac meditatii cat mai plina.
Lucrez la cel mai mare institut de cercetare din Romania si pot spune cit se poate de clar ca toaca bani in nestire: achizitii supraevaluate (de exemplu, pentru biletele de avion se plateste cu de pina 2 ori mai mult decit pretul de pe internet), risipa (de exemplu, cind afara sint 20 de grade, calorifere ard de nu le poti atinge iar geamurile stau larg deschise), sint angajate persoane extrem de slab pregătite si multe pile, o parte importanta din angajati au renuntat de 20 de ani sa mai incerce sa faca ceva, sefii de departamente sint numiti dupa bunul plac al directorului, directorul insusi e numit dupa nu se stie ce criterii si mandatul i se prelungeste dincolo de limita legala. Bref, un institut care nu are mare lucru de-a face cu cercetarea. Dar toaca bani in nestire.
Desi traim in Romania si functionarea in bataie de joc a celor mai multe domenii a devenit o normalitate arhicunoscuta aici, este socant sa afli ca nici cercetarea, un domeniucare ar fi trebuit sa fie situat undeva sus, nu a scapat de degradarea generalizta!
Nici chiar cei care au conspirat ca sa transforme Romania in locul in care sa-si faca ei interesele si averile, nu cred ca au prevazut ca se va ajunge atat de jos.
Ce se intampla cu noi, dragi romani? Cand ne vom dezmorti mintile? Cati am mai ramas normali si ce e de facut?
Acest comentariu ar trebui sa ne trezeasca la realitate si sa intelegem ca s-a ajuns mult prea departe cu decaderea societatii romanesti. Daca nu se gasesc minti lucide si capabile sa spuna stop acestei mizerabile realitati, daca aceste minti nu vor fi sustinute, atunci nu meritam sa ne numim oameni liberi, suntem o adunatura de slugi.