În sfera publică americană, dezbaterea cu privire la războiul împotriva Iranului nu se limitează la argumente strategice. Aceasta împrumută în plus dintr-o gramatică radicală un amestec de apocaliptism religios și iliberalism politic în folosul unei retorici care promite adevărul împotriva experților, destinul împotriva diplomației și autoritatea împotriva controlului sau echilibrului puterilor. Mai exact, dezbaterea cu privire războiul împotriva Iranului a pus în evidență în spațiul public american o convergență ideologică fără precedent între două curente aparent distincte: mișcarea „neo-reacționară” tehno-libertariană întruchipată de Curtis Yarvin și mișcările religioase milenariste. Astfel proiectul politic „neo-reacționar” al lui Curtis Yarvin – care propune să desființeze idealul democratic și să structureze guvernul ca o întreprindere condusă de un monarh absolut – își găsește un ecou nu numai în teologia dominionistă a celor Șapte Munți, dar și în imaginarul politico-religios de bază al milenarismului american. Politica neo-reacționară oferă stilul politic – forță, obediență, dispreț pentru compromis, în timp ce milenarismul oferă combustibilul emoțional și anume ideea că o criză în Orientul Mijlociu nu este doar gravă, ci cosmică – un semn al sfârșitului timpurilor.
Chiar dacă oficial confesiunile milenariste nu predică războiul, o parte din limbajul lor apocaliptic revine puternic în dezbaterea publică americană cu privire la războiul împotriva Iranului în trei pachete retorice extrem de compatibile cu mentalitatea neo-reacționară. În primul pachet descoperim elementele de limbaj milenarist care favorizează ultimatumurile neo-reacționare în detrimentul negocierii: „Armaghedon” / „vremurile din urmă” / „semne”, elemente care transformă un război discutabil într-un eveniment „inevitabil” și prin urmare, dincolo de orice dezbatere. Retorica milenaristă orientată politic oferă pe fondul tradiție evanghelice posibilitatea pentru milioane de credincioși să interpreteze conflictele din Orientul Mijlociu ca fiind împlinirea în timp real a profețiilor biblice. Referințele constante la Cartea Apocalipsei, la Bătălia de la Armaghedon și la întoarcerea iminentă a lui Hristos structurează acest discurs. Reciclarea neo-reacționară a viziunii apocaliptice milenariste beneficiază în plus de reactivarea culturală recurentă în societatea americană a temei „semnelor sfârșitului”. Un exemplu bine cunoscut este bestsellerul lui Hal Lindsey, „The Late Great Planet Earth”, unde crearea Statului Israel în 1948 și apoi recucerirea Ierusalimului de către Israel sunt interpretate ca semne care anunță sfârșitul timpurilor. În centrul acestei interpretări se află un capitol din cartea lui Ezechiel, care descrie o coaliție de națiuni – identificate în mod tradițional de „experții” în profeții ca fiind Rusia, Turcia și Persia (Iran) – care atacă Israelul în „Războiul lui Gog și Magog”. Imaginând această misterioasă coaliție, Hal Lindsey a prezis în anii 1980 Armaghedonul pentru președinția lui Ronald Reagan.
În al doilea pachet găsim elementele de limbaj milenariste care favorizează conducerea neo-reacționară de sus în jos – „un lider decide” – în detrimentul deliberării: „liderul este ales / uns / mânat”, elemente care au ca efect sacralizarea deciziei politice și descalificarea opoziției ca o rebeliune morală, mai degrabă decât un dezacord strategic. În cultura americană în care narațiunile providențiale sunt familiare, acest trop se altoiește ușor pe reflexele iliberale – „avem nevoie de un om puternic”. Astfel, figura regelui Cirus, conducătorul persan care, conform Bibliei, a permis întoarcerea evreilor din exil, este invocată pentru a amplifica rolul politic al lui Donald Trump. În același timp, figura diabolică a lui Haman, care voia să masacreze toți evreii din Imperiul Persan, este invocată pentru a demoniza regimul mollahilor. Gene Bailey și Lance Wallnau, de exemplu, au promovat comparatia lui Trump cu Cirus cel Mare spunând că „Cyrus Trump deține cărțile” și că „istoria are un mod ciudat de a se repeta”… Când Cirus cel Mare a intrat în Babilon, nu a zdrobit un popor. Nu a zdrobit un grup de oameni. I-a eliberat. Perșii încă îl numesc Cirus cel Mare pentru că a restaurat demnitatea, a onorat credința și a rupt grumazul regimului opresiv.” Să nu uităm nici faptul că Paula White, Lance Wallnau, Cindy Jacob, Dutch Sheets l-au preamărit pe Donald Trump, încă de la prima sa candidatură, ca actor providențial înscris în istoria mântuirii, un suveran ales și uns de Dumnezeu asemenea regelui David, în ciuda eșecurilor sale personale. Acest cadraj hermeneutic neutralizează critica morală la adresa președintelui, plasându-l în același timp într-o narațiune providențială.
În al treilea pachet găsim elementele de limbaj milenariste care favorizează respingerea medierii – diplomație, drept, informații – în favoarea unui „adevăr” superior: „Adevărata guvernare nu este cea a oamenilor” – Împărăția, puritatea, fortăreața aparțin lui Dumnezeu. Consecința utilizării acestei retorici este erodarea ideii legitimității controlului democratic – Congresul, presa, legea, expertiza – și promovarea unui imaginar în care autoritatea trebuie să „curățe”, să „restaureze”, să „epureze”. Acest registru este compatibil în special cu o lectură neo-reacționară a politicii anti-contra-puterilor, pro-verticalitate. Metafora „pastilei roșii” preluată din filmul clasic „Matrix” a fost adoptată si adaptată politic de ideologii neo-reacționari pentru a descrie propria lor „trezire spirituală” în fața bătăliei cosmice în desfășurare. Războiul din Iran este prezentat, astfel, ca momentul în care America ia colectiv „pilula roșie” și recunoaște natura spirituală a conflictului. Iranul nu mai este doar întruchiparea „Catedralei” progresiste a lui Curtis Yarvin, ci devine literalmente satanic. Prin amestecarea jargonului informatic al lui Curtis Yarvin cu apocalipticismul milenarist, susținătorii războiului prezintă conflictul ca o „depanare” necesară a sistemului internațional, o epurare a „virușilor” ideologici înainte de instalarea unui nou „sistem de operare” divin sau tehno-monarhic.
Dezbaterea cu privire la războiul împotriva Iranului în spațiul public american dezvăluie cristalizarea unei noi ideologii hibride, care îmbină tehno-autoritarismul neo-reacționar și milenarismul religios dominionist. Această convergență, facilitată de miliardari ai tehnologiei precum Peter Thiel și lideri religioși precum Paula White, produce un nou tip de discurs politic în care distrugerea democrației devine o misiune divină, iar războiul este prezentat ca o reparație apocaliptică a sistemului mondial. Războiul este reinterpretat ca o etapă a dramei escatologice. El încetează să mai fie considerat un instrument al puterii, devenind un eveniment util sau chiar necesar împlinirii istoriei divine. Milenarismul oferă sensul, neo-reacționismul oferă metoda.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cei care cred că prin acțiunile lor îl pot coborî din Cer pe Iisus Cristos nu au înțeles nimic din Biblie. Dacă e să considerăm Biblia ca fiind un text inspirat de Dumnezeu, atunci ideea că poți forța lucrurile în prezența unei asemenea divinități ține mai degrabă de delir vecin cu patologia. Mai exact, de demonism. Biblia este o colecție de texte în care ultimele adăugate s-au produs acum 1900-1800 de ani, iar cei care au atribuit textului referința directă la timpul lor au eșuat toți în decursul generațiilor, căci, da, după vremuri mulți zănatici fuseră. America e cuprinsă de prostie. Prostie la cel mai înalt nivel.
Lasand la o parte retorica si dezbaterile din societatea americana, care in mod clar sunt indreptate impotriva democratiei si decentei, lasand la o parte imoralitatea profunda de care sufera Trump si echipele tembele de activisti MAGA, trebuie totusi sa recunoastem ca regimul criminal terorist iranian reprezinta un pericol imens pentru democratie, pentru siguranta cetatenilor planetei, pentru modul de viata civilizat si acest regim nu ar fi putut fi sub nicio forma constrans sa respecte reguli si sa se comporte democratic prin cai diplomatice.
Vrand – nevrand, daca prin diplomatie nu poate fi rezolvata problema dusmanilor de moarte ai democratiei si ai vietii civilizate, atunci trebuie luate masuri de forta, altfel vom ajunge sa fim, intreaga planeta, la cheremul unor gorile primitive precum Putin , Khamenei, Kim si diverse alte lepre de pe mapamond.
In aceste vremuri trebuie sa aparam stilul de viata decent si civilizat prin forta armelor si asta inseamna metode care incalca regulile democratice. Ma rog, nu e o noutate ca democratia trebuie aparata uneori prin forta armelor si incalcarea regulilor democratice – mai mult, cand lucrurile devin complicate, e o necesitate.
Domnule, este vorba de CULTURI diferite, respectiv cultura occidentală vs cultura arabă vs cultura asiatică,etc. A postula că, Cultura occidentală este superioară și trebuie IMPUSĂ cu forța este un act de Putere/ Violență. Mi se pare total inuman să considerăm că noi și ai noștri suntem buni, iar ceilalți sunt răi și trebuie să-i convertim cu forța la valorile noastre. O astfel de idee nu se susține din niciun punct de vedere.
Lucifer, ceea ce sustii este ceva de genul „dreptul criminalului la impunitate, la a fi tratat in mod echivalent cu orice alta persoana care nu a facut rau nimanui, niciodata”.
Eu nici macar nu sunt adeptul convertirii lor, ci sunt adeptul eliminarii lor, al distrugerii lor, al stergerii lor de pe fata pamantului. Niciun sacrificiu nu este prea mare atunci cand este vorba de eliminarea fizica a unui grup de criminali, de curatirea planetei de criminali.
Păi cine sunt cei mai mari criminali din Istorie? Nu cumva tocmai „omul alb” care a EXTERMINAT populații/popoare întregi prin America de Sud și de Nord, prin Australia, Africa chiar Asia? Și cine a declanșat două războaie mondiale plus Holocaustul plus crimele Comunismului? Cine i-a generat pe Hitler, Stalin, Roosevelt, Churchill, Truman, Putin, Trump, Netanyahu, etc? Sau ăștia au fost/sunt niște „sfințișori” , dar ăilalți sunt criminali odioși?
Să nu judecăm cu falsă măsură.
@Lucifer _ „Domnule, este vorba de CULTURI diferite…”
Și eu m-am gândit, de mai multe ori, la teza referitoare la ciocnirea civilizațiilor a lui S. Huntington. Dar…
Vedeți dumneavoastră ce zice M Rubio, într-o conferință de presă de pe 2 martie…
„We knew that there was going to be an Israeli action…”
https://www.state.gov/releases/office-of-the-spokesperson/2026/03/secretary-of-state-marco-rubio-remarks-to-press-6
Deci, nu americanii au inițiat conflictul, nici în Gaza, nici în Iran, ci un guvern de extrema dreapta, condus de un prim-ministru dispus să facă orice pentru a scăpa de sancțiunile legale pe care le riscă în țara sa. …Și să nu confundăm în niciun caz statul cu politicienii care vremelnic îl administrează.
Așadar, pentru o analiză mai obiectivă, poate că reacția publicului american ar trebui privită și din această perspectivă.
Joe Kent, directorul Centrului Național de Combatere a Terorismului, spre exemplu, face o scurtă expunere…
„I cannot in good conscience support the ongoing war in Iran. Iran posed no imminent threat to our nation, and it is clear that we started this war due to pressure from Israel and its powerful American lobby.”
https://x.com/joekent16jan19/status/2033897242986209689
Carevasăzică, nu prea are legătură cu S. Huntington.
Din păcate este vorba de legea animalică a Forței. Eu sunt bun și puternic, tu ești rău și slab, deci eu dacă vreau pot să te elimin.
Nu e vorba de culturi, e vorba de criminali. Statul iranian își ucide cetățenii. Același stat ar rade Israelul de pe fața Pământului, dacă ar putea.
@Darie _ „Nu e vorba de culturi…”
Și eu cred la fel.
Este o „afacere” locală, în care sunt atrase forțe externe.
Nu este un „conflict civilizațional” ci, mai degrabă, unul determinat de controlul asupra resurselor.
Sentimentul genocidar este prezent în egală măsură la politicienii fundametalist-extremiști ai statelor din zonă.
De la cei care au planificat deportarea palestinienilor supraviețuitori (frați semiți) în Somalia, la cei care nu recunosc dreptul la existență al statului Israel.
De ce nu ne ferește Dumnezeu de ciudați din ăștia?
Pe ei nu-i interesează adevăratele noaste probleme, la fel ca islamiștii au cu totul alte idei, viziuni și preocupări în viața. Vorbesc de cultele neopro.
De altfel, toate cultele protestante și cele derivate au multe in comun cu semiții și musulmanii nu cu noi. Ei au șapte ceruri, noi avem noua (de la Dante, citire), ei au devenit culte la fel ca cele semite (in frunte cu cel mozaic) noi avem Religii. Din aceste culte, mai mult sau mai puțin secularizare, au derivat mai apoi sionismul, islamismul, nazismul, comunismul și trumpismul (iată de unde afinitățile și adversitățile – motorul care îi fac să fie ceea ce sunt, iar pe noi ne aruncă la periferie)
Nu am ce sa adaug la acest articol, ce descrie perfect combinatia de NRx, tehnolibertarianism si evanghelism fundamentalist, desi cam prea scurt, ofera detalii foarte importante. Tocmai am citit insa , ceva mai din urma, un articol f. interesant, „Convertirea intelectualilor marxist-leniniști la creștinism: de la Moscova la Washington”.
S-a vorbit despre „comunismul anticomunist” si despre „comunism rezidual”. In „The neoconservative mind : politics, culture, and the war of ideology”, Gary Dorrien se ocupa pe larg de istoria si „preistoria” neoconservatorismului, e uluitor, marea majoritate si cei mai importanti erau fosti comunisti, indarjiti, marxisti ori trotskisti, doar doua ex. de la inceputuri, S. Hook si J. Burnham. Si multi „intelectuali de la New York”, ca D. Bell, macar au participat la aceasta miscare. Neoconservatorismul e o miscare de stanga „convertita” la dreapta, fara a-si pierde total natura initiala, printr-un altoi sau hibridizare, un fel de stanga „conservatoare” si chiar reactionara. Se poate adauga si lucrarea recenta a lui S. Moyn: „Liberalism Against Itself: Cold War Intellectuals and the Making of Our Times”, ce a starnit multa indignare, si normal, pt. ca pune in discutie multe icoane ale Liberalismului Razboiului rece, pana intr-acolo incat acesta sa apara ca un „liberalism antiliberal” sau, ceea ce e acelasi lucru, revizionist, un „neo”-liberalism.
Regasim un tipar, multi dintre intelectualii conservatori postrevolutionari de la noi au adoptat mai ales versiunea neoconservatoare de „Conservatorism”. Conservatorii de rit mai vechi sau „paleo” au simtit insa foarte prompt si acut aceasta diferenta fundamentala de natura, respingand, uneori violent, Neoconservatorismul, ca pe o infiltrare si falsificare. E important, caci politica agresiva si imperialista e neoconservatoare si efectiv revolutionara, printr-o „religie politica”, destul de greu de stabilit granita intre „civica” si „politica”. E un fel de comunism inversat. Si despre Soljenitin s-au afirmat aceste lucruri, o intransigenta, un „monism” dogmatic, sectar-exclusivist, comun Crestinismului rus, in speta, si Comunismului sovietic, Comunismul si-a lasat adanc „amprenta” pana si in dizidentii sai. De asemenea, conservatorii condamna caracterul ideologic, dogmatic, al acestui curent. Si mai interesant, istoricul Z. Sternhell demonstra, intr-o serie de carti, mutatia dinspre Stanga, Stanga revizionista si deci „reactionara”, a Fascismului interbelic, aliata cu nationalismul si populismul, e acelasi tipar. J. Burnham, amintit mai sus, s-a apropiat f. mult de Fascismul italian, faimos pt. „revolutia manageriala”, in care transpunea ideile trotkiste depre „noua clasa” a birocratiei staliniste, si pt. lucrarea sa admirativa despre „machiavellieni”, Mosca-Pareto-Michels, Burnham, in fanatismul sau anticomunism, – era aristocrat, un gentleman, – a propus folosirea „preventiva” a armelor nucleare impotriva comunistilor, argumentand ca : „decat sa castige comunistii, mai bine sa pierim cu totii!” Dar asa-zisul „realism” machiavellian era foarte la moda la „liberalii razboiului rece” si-sau proto-neoconservatori, R. Aron ( care il admira pe Burnham, in timp ce Orwell a fost necrutator cu acesta … ), H. Arendt sau H. Morgenthau, parintele „realismului” atlantic, dar aproape plagiat de la Schmitt … Cum se stie, Arendt are o lucrare despre revolutie, trasand distinctia, ce avea sa devina „clasica” la revizionisti, dintre Revolutia americana ( buna ) si cea franceza ( rea ) – in sens clar contra-iluminist, ea propunand teoria unei „revolutii existentialiste-interioare permanente”, o interiorizare a revolutiei, ceea ce poate insemna si un anumit angajament obsesiv , o mistica revolutionara ( sfintii revolutionari ), de asemenea, primatul „politicului” , ce evoca periculos nu doar teoria schmittiana, dar si deviza maurrasiana : Politique d’abord ! Exista o foarte puternica vana schimttiana, deciozionalista, in gandirea lui Arendt, care nici macar nu se considera „liberala”, ci republicana, ceva foarte confuz, cu trimiteri mitologice, la vechii greci, tipice revolutionarilor-conservatori germani.
Intelectuali intitial „stangisti” si revolutionari sunt deziluzionati, dezvrajiti de mitul marxist-leninist, de Dzeul mort al Comunismului, revoltati la inceput de tradarea Marxismului de catre stalinism, de birocratia si totalitarismul sovietice, asa au devenit, mai intai, antistalinisti, antitotalitarieni si in cele din urma si anti-comunisti. Din comunisti dizidenti si „reactionari”. Orfani. Dar acesti dizidenti si initiati au fost extrem de utili in strategia anti-comunista postbelica. Forma mentis initiala a ramas, ethosul revolutionar, morala revolutionara, ce aveau nevoie doar de alt steag, de combustibil nou, de un aggiornamento, alte promisiuni si alte zari ale viitorului luminos, alte Religii ale Umanitatii, idealuri marete, – o anumita heteronomie, adica nevoia pt. o „biserica” … Din comunista, revolutia devine anti-counista si „conservatoare”, morala, eventual „claritatea morala” devenita, prin abuz, un slogan propagandistic, un moralism intransingent, altfel spus, fundamentalism, esti cu noi sau impotriva noastra, fara compromisuri. Mai departe, dupa colapsul Comunismului sovietic, a ramas un comunism fara comunisti, nevoia de a identifica noii inamici, inamicul fiind vital, in tot felul de Comunisme fantoma sau imaginare, progresism, corectitudine politica etc., un totalitarism difuz si distopic, mai ales, totalitarismul a fost reproiectat in noi inamici, reali sau imaginari, in special in „Islamism” – conceput schematic, uniform, adica ideologic, in fine, un dualism si maniheism atat de specifice, cu atat mai mult cu cat universalismul revolutionar a luat orientari din ce in ce mai particulariste, Vest versus Est, Civilizatie vs, barbarie etc., ceea ce , Occidentul conceput ca „natiune”, din nou, evocand tulburator retorica nu doar colonialista si fascista, ci chiar si nazista, nazistii vazandu-se ca luptand in numele Civilizatiei, Culturii europene, impotriva barbariei asiatice, a suboamenilor „stepelor”. Uneori e chiar senzatia unor noi generatii de ubermensi, „elite”, sub forma noilor exceptionalisme, cat se poate de rasiste in fond. Exista tipare foarte persistente si rezistente, ce nu cedeaza prea usor, isi schimba formele, vestmintele, revin obsesiv, uneori de unde si de la cine te-ai astepta, teoretic, mai putin.
O agresivitate a stilului, vecina cu violenta, violenta revolutionara. Cu atat mai mult cu cat Marxismul a fost altoit de un anumit „nihilism” la moda, reinventat ca „filosofie a absurdului”, „tragica”, moda anarhismului new-yorkez, curente avangardiste si moderniste, Freudismul, pandant natural al Marxismului ca filosofie a suspiciuni, Nietzscheanismul atotstapanitor, Heideggerianismul la fel, tot felul de filosofii radicale, existentialismul cu etica amoralista si decizionalista – foarte apreciata in cercurile revolutionare de stanga – a „autenticitatii”, toate aceste curente impletite, interconditionate, compuneau profilul unui „om nou” postbelic, viril, destoinic, „hotarat” si implacabil : razboinicul rece. E insa tulburator cat de mult seamana acesta cu tipul fascist, acelasi voluntarism revolutionar, adica tipul fascist autentic, cum e descris, de ex., de E. Gentile. Si fascistul era un revolutionar, un stangist romantic dezamagit, revizionist si „reactionar”, Fascismul fiind un fel de Socialism alternativ si alternativa la Socialism, cum s-a spus, un Socialism vitalist si viril, „nietzschean”. Evident insa ca e vorba si de diferente, istorice si locale, dar exista anumite analogii, izbitoare. Cum exista, de ex., intre pangermanism si panatlantism, ideologii imperialiste si asa-zis „realiste”.
Ca si in cazul Hegelianismului, dupa teoriile unui clasic al acestei mutatii ideologice, A. Kojeve, a avut loc o bifurcare, tinerii marxisti revoltati migrand, de aceasta data, invers, de la stanga la dreapta. Treptat, aceasta Dreapta neoconservatoare, o „stanga-dreapta”, daca se poate spune, a luat locul Conservatorismului de stil vechi.
Indiferent cum dorim , ca si indivizi ,sa ne pozitionam filozofic , social sau politic, la dreapa, la stinga, la centru sau oriunde anapoda , indiferent cit de legati sentimentaliceste ne pozitionam fata de tot felul de religii , una mai schimbatoare ca alta , indiferent cit de draga ne-ar fi filozofia, ce ne-ar putea pozitiona ca si indivizi anume posesori de o anumita capacitate intelectuala, tot in epoca de piatra vom ajunge . Te-or intrece nataraii chiar de-ai fi cu stea in frunte .Ne aflam exact in aceasta paradigma mondiala .Oriunde te uiti in jur , cu mici exceptii cunoscute , dai peste idioti ai Planetei .De mi de ani in numele religiei , a dreptatii absolute sau a puterii militare , au aparut si au existat astfel de oameni care au reusit sa isi impuna puterea .Singura mare diferenta o reprezinta tehnologia .Nu mai tragem cu arcul si sageata sau cu arbaleta lui Tell dar avem bombele atomice si tehnologia militara vizibila cu care ne vom autodistruge .Cit despre democratie ea este singura formula politica si sociala care a produs o bunastare generalizata in intreaga istorie a umanitatii .Doar natiunile care au ajuns la acesta convingere pot supravitui hoardelor barbare care au dorit mereu sa ne ingenucheze .Nu vor reusi nici de aceasta data .
poate ca democratia e si atunci cind permiti si alte pareri!