Reuniunea NATO de la Ankara: realități, lecții învățate, avertismente

„Uite cum stă treaba, este membru al NATO. Unii nu-l consideră astfel, dar chiar este. Este un membru puternic al NATO. Și cred că am să fac ceva care să-l facă probabil foarte fericit. (…) Nu cred că aș fi mers. Nu aș fi mers pentru oricine. Dar el m-a sunat și mi-a spus: «Te rog, are loc în Turcia, trebuie să fii aici, Statele Unite trebuie să fie aici». Așa că merg din respect pentru președintele Erdogăn. Erdogăn a făcut tot ce i-am cerut.”[1] – Donald J. Trump în dialog cu jurnaliștii la Casa Albă

Având în vedere războiul continuu al Rusiei împotriva Ucrainei, NATO ar trebui să înfrunte provocările tot mai mari la adresa securității europene cu unitate și hotărâre. Potrivit declarațiilor publice făcute înaintea reuniunii NATO de la Ankara, agenda summit-ului este structurată în jurul a trei axe principale: consolidarea capacității militare a Alianței, împărțirea mai echitabilă a responsabilităților între aliați și menținerea sprijinului pentru lupta Ucrainei împotriva agresiunii ruse. Din declarațiile capitalelor europene și ale Casei Albe, se desprind accente diferite în privința priorităților aflate pe agenda reuniunii.

SUMMIT-UL NATO DE LA ANKARA, 7-8 IULIE 2026

Analizând declarațiile secretarului general al NATO, Mark Rutte, dar și cele ale liderilor politici din principalele capitale europene, s-au conturat cinci mari ținte ale summit-ului de la Ankara: (i) sporirea volumului investițiilor în apărarea europeană, cu obiectivul politic de a oferi substanță creșterii contribuțiilor naționale la 5% din PIB până în anul 2035; (ii) extinderea producției de apărare din statele membre, prin contracte și investiții comune; (iii) consolidarea descurajării față de Rusia și întărirea posturii militare a Alianței; (iv) menținerea sprijinului pentru Ucraina, fără ca aceasta să devină formal membră NATO în viitorul foarte apropiat; (v) păstrarea unității politice a Alianței, în contextul diferențelor de abordare dintre Statele Unite și majoritatea aliaților europeni privind împărțirea responsabilităților și prioritățile strategice.

Secretarul general al NATO a prezentat summit-ul de la Ankara ca fiind destinat transformării angajamentelor asumate în 2025 în rezultate concrete. De altfel, Rutte este cel care a dezvăluit obiectivele centrale ale reuniunii, legate de atingerea țintei de 5% din PIB pentru cheltuielile naționale de apărare, lansarea de contracte publice pentru accelerarea producției de muniții, sisteme de apărare și echipamente, o contribuție care să permită dezvoltarea unei „revoluții industriale a apărării”, extinderea capacităților industriale și reducerea birocrației la contractare, reafirmarea descurajării față de Rusia și continuarea sprijinului militar și politic pentru Ucraina.

Washingtonul, prin vocile autorizate de la Casa Albă și Pentagon, s-a poziționat de ceva timp și urmărește, după cum a anunțat: (i) reevaluarea viitoarei prezențe militare americane în Europa, subliniind că aceasta va depinde și de nivelul de implicare al aliaților; (ii) transferarea unei părți mai mari din responsabilitatea pentru apărarea convențională a Europei către aliații europeni, la pachet cu imperativul creșterii contribuției europenilor la apărarea colectivă și (iii) asigurarea că NATO rămâne principalul instrument de descurajare al Occidentului, în condițiile împărțirii echilibrate a poverii costurilor.

Ankara – gazda reuniunii, își propune afirmarea Turciei ca actor-cheie al securității euro-atlantice, consolidarea rolului flancului sudic al NATO, pe lângă accentul tradițional pus pe flancul estic, promovarea cooperării privind combaterea terorismului și securitatea regională și, mai ales, demonstrarea capacității Turciei de a găzdui un summit atât de important, într-un context regional tensionat, inclusiv prin luarea de măsuri excepționale de securitate[2].

Londra și Roma pun accent pe unitatea politică a NATO într-o perioadă de tensiuni interne și menținerea coeziunii Alianței, creșterea investițiilor în apărare și dezvoltarea industriei de apărare europene și transatlantice, cu diverse accente particulare: Londra subliniază importanța continuării sprijinului militar pentru Ucraina și a consolidării capacității de descurajare împotriva Rusiei și întărirea flancului estic; Roma propune acordarea unei atenții sporite amenințărilor din zona mediteraneeană și de pe flancul sudic.

Parisul și Berlinul pun accent pe consolidarea pilonului european al NATO. Germania susține că statele europene trebuie să investească mai mult în apărare și să-și asume o parte mai mare din responsabilitățile Alianței, fără a diminua rolul Statelor Unite. Mesajul lui Friedrich Merz este că o Europă mai puternică trebuie să însemne și un NATO mai puternic. Germania sprijină obiectivele NATO privind majorarea cheltuielilor și dezvoltarea industriei de apărare europene, fiind considerată una dintre țările care vor conduce creșterea investițiilor militare.

Parisul insistă de asemenea pe dezvoltarea industriei europene de apărare și întărirea capacităților europene de apărare, păstrarea unității transatlantice, în ciuda divergențelor recente cu Washingtonul și continuarea sprijinului pentru Ucraina, poziție la care aderă deplin și Berlinul, care susține continuarea ajutorului militar și financiar și dorește ca acest angajament să fie reafirmat la Ankara. În declarația comună a liderilor Germaniei, Franței, Marii Britanii, Italiei și Poloniei, sprijinul pentru Ucraina este prezentat ca un element central al securității euro-atlantice.

CHEIA SUCCESULUI REUNIUNII O FI LA WASHINGTON?

Înaintea ultimului lor summit NATO în calitate de copreședinți ai Grupului de observatori NATO din Senat – SNOG, senatorii Jeanne Shaheen[3] (democrată, New Hampshire) și Thom Tillis[4] (republican, Carolina de Nord) au abordat obiectivele Statelor Unite și ale aliaților pentru summit-ul NATO de la Ankara, precum și despre progresele realizate de aliați în ceea ce privește îndeplinirea angajamentelor lor de cheltuieli pentru apărare, creșterea capacității industriale de apărare și extinderea sprijinului lor pentru Ucraina pentru „Atlantic Council Front Page”.[5]

Senatoarea Jeanne Shaheen: Cel mai important lucru pe care dorim să îl vedem la summit-ul de la Ankara este un NATO unit. Cea mai bună veste pentru adversarii noștri, pentru Vladimir Putin sau pentru președintele Xi ar fi că Alianța dă semne de slăbire a coeziunii, de divizare. Recenta reuniune „G7„ s-a încheiat cu o declarație de unitate în lumea occidentală și acesta este un semn bun pentru reuniunea NATO care urmează.

Senatorul Thom Tillis: Familia națiunilor democratice la acest moment este într-o dispută și asta nu este rău, pentru că așa funcționează democrațiile occidentale. Noi nu mărșăluim în bloc, ca la comandă. Noi avem diferențe de opinie care reflectă imperative politice diferite. Așa arată lucrurile într-o alianță occidentală, care nu este una ierarhizată, cu membri supuși unor ordine venite de sus.

Ca membru al Partidului Republican, însă, trebuie să subliniez și ce vreau să văd la poziția noastră la Ankara. Vreau să văd că liderii noștri nu vorbesc despre reducerea contribuției la NATO, în timp ce le cerem altor membri să o crească pe a lor. Eu cred în puterea exemplului și cred că Statele Unite trebuie să arate la Ankara că acționează așa cum le pretinde și partenerilor noștri. Rusia este încă adversara noastră, China este în continuare adversara noastră, nu se mai văd aproape deloc semne ale unei colaborări parteneriale cu aceștia. Iranul este și a rămas un inamic.

Trebuie să ne reamintim de ce există NATO, cine ne sunt adversarii, de ce ne-am constituit într-o alianță și că adversarii noștri nu și-au schimbat niciodată obiectivele față de Occident. Și dacă nu ne opunem Rusiei în Ucraina, dacă nu contracarăm China în Indo-Pacific și nu confruntăm Iranul facem o imensă greșeală.

Mark Rutte, secretarul general al NATO, invitat de asemenea la un eveniment „Front Page” al Atlantic Council în compania CEO-ului Frederick Kempe[6], s-a referit la summit-ul de la Ankara evocând ideea că ar putea fi „chiar mai important” decât cel de anul trecut de la Haga.

Pentru Rutte, summit-ul de la Ankara va fi despre deciziile de aducere la îndeplinire a celor convenite anul trecut la Haga: „Este minunat că am formulat angajamente, iar Haga a fost un mare succes, dar respectarea angajamentelor luate este mult mai importantă.” Reuniunea de la Ankara, în viziunea sa, va fi un succes dacă „va transmite Moscovei mesajul că, ori de câte ori va face o mișcare stupidă împotriva Alianței, statele membre vor fi gata să îi ofere împreună un răspuns pe măsură”.

Mark Rutte nu a vorbit la „Front Page” doar despre unitatea Alianței, ci și despre angajarea în dezbateri deschise, despre investițiile în apărare și despre revoluția industrială adusă de aceste investiții în capacitățile de producție europeană de apărare. Pe lângă aceste subiecte, Mark Rutte a abordat și subiectul spinos al relației administrației Trump cu NATO.

Rutte a explicat că înțelege de ce președintele Donald J. Trump este dezamăgit de ceea ce consideră a fi „o lipsă de sprijin european pentru Operațiunea «Epic Fury» împotriva Iranului”, dar a insistat că la întâlnirea bilaterală i-a oferit președintelui „o imagine de ansamblu”: țările europene au permis și permit armatei americane să folosească bazele americane din interiorul granițelor lor pentru misiunile care vizează confruntarea cu Iranul.

Secretarul general a subliniat importanța „NATO 3.0” pentru apărarea și descurajarea globală, în condițiile în care Statele Unite sunt prezente în mai multe teatre de operațiuni, cu viitorul centru de greutate în Indo-Pacific. Ceea ce înseamnă că există riscul de a dispersa inutil resursele Pentagonului și, prin urmare, corect ar fi ca europenii să își asume tot mai multe responsabilități în Europa și nu numai. Concret, dacă NATO poate fi de ajutor în Strâmtoarea Ormuz, atunci statele europene sunt pregătite să facă acest lucru.

Dialogul dintre Mark Rutte și Frederick Kempe a avut loc după ce secretarul general al NATO a fost primit la Casa Albă de președintele Donald J. Trump, misiunea sa nefiind deloc ușoară. „Dacă ar fi fost altcineva [nu Mark Rutte; n.m.] în această poziție, nici nu am fi avut o întâlnire astăzi, ca să fiu sincer cu voi, pentru că am fost lăsați baltă”, le-a declarat președintele Trump jurnaliștilor în Biroul Oval.[7] „Nu aveam nevoie de ajutor, dar ar fi fost frumos să ne spună «Ne-ar plăcea să ajutăm!»”, a insistat Trump. „Vreau doar loialitatea lor. Nu avem nevoie de banii lor, nu avem nevoie de nimic.” 

Mark Rutte pare că a fost nevoit din nou să-i cânte în strună președintelui american, pentru a menține dialogul deschis: „În ceea ce privește NATO, acordul este corect pentru Statele Unite”, a susținut Rutte în dialogul de la „Front Page”. „NATO este pregătit pentru susținerea Statelor Unite, pentru a se asigura că își pot juca rolul la nivel mondial.”

Baletul diplomatic pe care-l execută secretarul general este privit cu îngăduință, dacă nu cu reținere în multe capitale europene, în măsura în care lumea înțelege că America vrea să se implice tot mai puțin în susținerea aliaților săi, dar rămâne esențială în arhitectura de apărare a continentului cel puțin în următorii ani.

Nici în Statele Unite diplomația umilă a lui Mark Rutte nu este privită cu cine știe ce simpatie. Robert Kagan, scriitor și jurnalist de orientare neoconservatoare[8], a publicat un articol extrem de critic în „The Atlantic”, cu titlul sugestiv: „Mark Rutte Needs to Stop Talking. Flattering Trump will get Europe nowhere”, imediat după reuniunea „G7” de la Paris.

În timp ce unii comentatori au văzut în rezultatele reuniunii „G7” semne bune, „de împăcare” între europeni și administrația de la Casa Albă, în perspectiva reuniunii NATO de la Ankara, Robert Kagan vine cu o altă viziune[9]:

Secretarul general al NATO, care a infantilizat un întreg continent anul trecut numindu-l pe Donald Trump „Tati„ și-a continuat campania de lingușire la cea mai recentă reuniune a G7: „Acțiunile SUA de a preveni amenințarea unui Iran înarmat nuclear și de a-i degrada capacitatea de rachete balistice îmbunătățesc securitatea pentru noi toți„, le-a declarat el reporterilor.

Diplomații sunt plătiți să mintă pentru țara lor, dar aceasta ar putea fi cea mai mare și mai evidentă minciună rostită vreodată de un diplomat care nu se numește Serghei Lavrov. Nici măcar cei mai entuziaști susținători ai războiului lui Trump nu cred aceste prostii. Singurul lucru de care putem fi siguri este că acțiunea SUA nu a îmbunătățit securitatea nimănui, cu excepția, poate, a Iranului și, cu siguranță, nu a europenilor.

Dacă lingușirea auto-devalorizatoare a lui Rutte la adresa lui Trump ar funcționa cu adevărat, asta ar fi una. Să ajute la salvarea NATO: aceasta este rațiunea lui Rutte pentru lingușirea sa. Din păcate, Trump consideră lingușirea servilă drept ceea ce i se cuvine. A i-o satisface nevoia de a se simți superior și dominant, dar nu-ți va ajuta la nimic. Trump se va întoarce împotriva unui „aliat„ sau „prieten„ într-o clipă și cu o cruzime uimitoare. Cea mai recentă victimă este, desigur, Bibi Netanyahu, care a avut mult mai multe motive decât Rutte sau orice european să creadă că Trump era în mod sigur de partea lui. Ultima lingușire a lui Rutte a avut loc exact în momentul în care practic întreaga națiune Israel era cuprinsă de un șoc la abandonarea bruscă de către Trump.

Înțelegem cu toții situația dificilă în care se află Europa. Are nevoie de timp pentru a se adapta la faptul că Statele Unite nu mai sunt un partener de securitate de încredere, ca să spunem așa. Nu vor să se lupte cu Statele Unite și, eventual, să se confrunte cu reacții dificile în timp ce fac tranziția și într-un moment în care riscul din partea Rusiei pare să crească. Mai presus de toate, nu vor să pună în pericol puținul sprijin rămas pe care Statele Unite îl oferă Ucrainei. Liderii europeni trăiesc, de asemenea, cu teama de tarife punitive suplimentare.

Totuși, un lucru ar trebui să fie clar până acum: Trump are tendința să capituleze atunci când se confruntă cu o opoziție hotărâtă – fie că este vorba de represaliile comerciale ale Chinei, de beligeranța neclintită a Iranului sau de rezistența cetățenilor americani obișnuiți din Minnesota. Cei care îl lingușesc, însă, se trezesc pe o bandă de alergare nesfârșită de concesii și auto-umilire, pentru că orice ai făcut pentru Trump ieri este uitat astăzi.

LECȚIA UCRAINEANĂ PENTRU EUROPA

Statele europene membre NATO nu sunt de fel pe aceeași lungime de undă în privința atitudinii de urmat în perspectiva dezangajării tot mai clare a Statelor Unite din Europa. Retorica Casei Albe are în multe momente tendința de a arăta cu degetul spre unul sau altul din statele europene, găsind fel de fel de motive pentru a-și justifica deciziile ca fiind provocate ba de deficitul balanței economice, ba de vreo declarație politică, ba de sistemul colectiv inerțial de decizie din Uniune sau de lentoarea cu care cresc cheltuielile de apărare.

De cealaltă parte, multe capitale europene nu văd NATO rezistând unei decizii a Washingtonului de a-și retrage majoritatea trupelor și echipamentelor din Europa. Și tendința imediată este aceea de a pleda pentru prudență diplomatică, creditând miraculoasa linie diplomatică a lingușelii pe care o promovează cu un oarecare succes secretarul general Mark Rutte.

Devine tot mai evident însă că lingușirea administrației Trump nu este o soluție pe termen mediu și lung, că Europa trebuie să își construiască prin efort comun o apărare proprie capabilă să-i descurajeze pe cei de la Kremlin chiar și cu un aport minim al marelui prieten american. Dacă Kievul a putut să facă acest lucru, de ce nu l-ar putea face întreaga Europă?

Este exact problema pe care o ridică Sir William Browder[10] într-un articol publicat de „The Telegraph”[11] sub titlul „Despite his best efforts, Trump may just have won the war for Kyiv”. Teza analizei lui Browder este următoarea: Intenția lui Trump n-a fost nicicând să ajute Ucraina să câștige. Renunțând la controlul Americii asupra Kievului, președintele i-a acordat Ucrainei libertatea de a dezlănțui războiul și pe teritoriul Rusiei.

Administrația Joe Biden a promis Kievului că Statele Unite vor sta alături de Ucraina atât timp cât va fi necesar și a conturat un pachet de ajutoare financiare și în echipamente militare de 66 de miliarde de dolari. Dar acest pachet venea cu o condiție care-i lega Ucrainei mâinile la spate: în schimbul armelor americane, Washingtonul îi pretindea Kievului să nu facă nimic care să escaladeze confruntarea cu Rusia. În practică, măsura însemna că Ucraina nu putea lovi forțele ruse decât după ce traversau pe teritoriul ei.

Una dintre primele măsuri ale celei de-a doua administrații Trump a fost să stranguleze ajutorul american în bani și arme pentru Kiev și a cerut ca Ucraina să plătească pentru pachetul inițiat de Joe Biden sub forma unui acord inechitabil privind resursele sale minerale. Pe deasupra, l-a și umilit pe Volodimir Zelenski în Biroul Oval, repetându-i: „Nu ai nicio carte câștigătoare în mână.”

Decizia administrației Trump a deschis astfel o ușă. Odată ce Statele Unite nu mai sunt finanțatorul Ucrainei, nici nu-i mai pot trasa directive, iar Kievul a „scăpat de lesă”. America nu-i mai poate cere să nu lovească în Rusia. Acea decizie a schimbat, de una singură, cursul războiului, este convins Sir William Browder.

La o altă scară, Europa este în situația Kievului de la începutul anului trecut și are la îndemână aceeași categorie de soluții, cu condiția să traverseze deșertul de incertitudine și să îndrăznească. Desigur, nu se va întâmpla la Ankara. Dar Ankara poate limpezi lucrurile, mai ales dacă nu va fi nici pe departe „un summit al marii împăcări”, așa cum speră unii, iar diplomația lingușitoare marca Rutte își va dovedi limitele precare.

ROMÂNIA EZITANTĂ, LIPSITĂ DE PROFIL, AMBIGUĂ

Întâi câteva fapte, concluziile mai apoi:

•Parlamentul României a adoptat proiectul de lege inițiat de Alianța pentru Unirea Românilor prin care anul 2026 este declarat „Anul Statelor Unite ale Americii în România”, o inițiativă menită să consolideze parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite ale Americii și să promoveze valorile libertății, democrației și cooperării dintre cele două state.[12]

•George Simion, liderul AUR, a reacționat joi seară, 25 iunie, la declarațiile făcute de secretarul general al NATO, Mark Rutte, care a dat România și Italia drept exemple de state europene care au sprijinit operațiunile militare conduse de SUA în contextul conflictului cu Iranul. Grav, foarte grav. Iranul se înfurie cumplit și proferează amenințări la adresa Italiei și a României, a scris Simion, într-un mesaj publicat pe platforma „X”. Reiterăm că România nu a fost parte a acestui conflict, prioritatea țării noastre fiind sprijinirea constantă a eforturilor diplomatice, bla-bla-bla… E limpede, ăștia nu se lasă până nu ne împing într-un război.[13]

•Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a informat că un număr de 30 de ofițeri ai Corpului Multinațional Sud-Est de la Sibiu cu expertiză în domeniul logistic, de infrastructură şi contractare au efectuat, marți, 30 iunie 2026, o vizită de documentare și informare în șantierul Secțiunii 2 (Boița-Cornetu) a autostrăzii Sibiu-Pitești (A1). Vizita oficialilor Alianței Nord-Atlantice a vizat 2 componente majore în șantier: accesul în puncte cheie din șantier în zona Boița-Câineni-Robești sub coordonarea oficialilor asocierii de constructori turci Mapa-Cenghiz și discuții de informare cu privire la evoluția lucrărilor în cadrul Organizării de Șantier de la Câineni.[14]

Cu foarte puține zile înainte de reuniunea anuală NATO de la Ankara, România vine în fața celorlalți membri ai Alianței cu un bilanț deloc de invidiat, dovedindu-se cât se poate fragilă în fața amenințărilor venite de la răsărit, atât militar, cât și politic și economic. Clasa politică nu a reușit să identifice soluții pentru a investi un guvern, după ce PSD, cu încuviințarea socialiștilor europeni, a subminat din interior coaliția care a dat guvernarea premierului liberal Ilie Bolojan.

Situația industriei de apărare este absolut precară și, în plus, forțele politice au găsit că Ordonanța SAFE, care aprobă mecanismul de finanțare pentru programe de producție pentru înzestrare, este un excelent câmp de bătălie politică[15]. În aceste condiții, Cotroceniul a mutat mai întâi cu o apropiere de Ankara și apoi cu un CSAT formal, pentru a aproba obiectivele României la reuniunea NATO.

La momentul vizitei președintelui Nicușor Dan la Ankara, pentru participarea la ceremonia de comisionare a navei de patrulare din clasa Hinsar, botezată „Contraamiral August Roman”, acesta a declarat că România urmărește împreună cu Turcia dezvoltarea pe teritoriul țării noastre a unor facilități comune de întreținere pentru navele aflate în dotarea Forțelor Navale Române.[16]

România și Turcia își propun să parafeze la summit-ul NATO de la Ankara extinderea cooperării în cadrul NATO în domeniul securității Mării Negre, cu accent pe protejarea infrastructurii submarine și rotirea structurilor aliate din regiune, de la Istanbul la Constanța. Președintele României, Nicușor Dan, a subliniat că această extindere este esențială pentru protejarea intereselor economice și energetice ale României în Marea Neagră, în special în contextul exploatării gazelor offshore și al securizării infrastructurilor critice subacvatice.

Turcia va găzdui și va comanda grupul operativ CTF-Black Sea, forța operativă din Marea Neagră, până în 2028, în conformitate cu principiul asumării regionale a responsabilității. După 2028, rolul de gazdă și de comandă va fi preluat prin rotație de către aliații riverani din Marea Neagră, România și Bulgaria, pe baza propunerilor acestora.

Nicușor Dan a discutat cu președintele Turciei inclusiv despre structurile aliate din regiune: „Când am discutat de Marea Neagră, am discutat și de Centrul NATO la Marea Neagră, care în momentul ăsta este la Istanbul și care ne dorim să vină la Constanța începând cu 2028.” Centrul respectiv reprezintă o structură de comandă navală creată anul acesta la nivelul NATO, sub denumirea de Forța operativă combinată din Marea Neagră.

România, Turcia și Bulgaria au semnat la Istanbul în ianuarie 2024 un memorandum de înțelegere prin care cele trei țări s-au angajat să coopereze pentru asigurarea libertății de navigație și securității maritime în Marea Neagră, înființând astfel Grupul operativ pentru combaterea minelor marine din Marea Neagră. Misiunea principală a „MCM Black Sea TG” este aceea de a asigura libertatea de navigație în apele Mării Negre, prin executarea unor misiuni de supraveghere, acțiuni de neutralizare a posibilelor pericole pentru traficul maritim, precum și a unor activități conexe de căutare și salvare pe mare.

Cât privește ședința CSAT de luni, 29 iunie ac. – care de fapt a stat sub semnul incertitudinii provocată de o decizie a unei instanțe de judecată care a dispus suspendarea certificatului de funcționare a companiei Romatsa – obiectivul participării țării noastre la reuniunea de la Ankara cuprinde, după cum afirmă comunicatul oficial, are următoarele repere:

Reuniunea de la Ankara reprezintă o ocazie de readucere în atenția Aliaților la cel mai înalt nivel a situației complicate din regiunea Mării Negre și a consecințelor pe care agresiunea rusă le are la nivel regional și asupra României, prin incidente precum cele cu drone. Vom solicita ca NATO să continue să trateze cu maximă atenție aceste amenințări, prin asigurarea unei posturi de descurajare și apărare puternice și a unei prezențe militare corespunzătoare în zonă și pe teritoriul României.

Adică, domnilor de la NATO, treaba se complică și nu mai facem față. Așadar, faceți bine și vă consolidați prezența la noi în țară, ca să ne apărați. Toate acestea în timp ce noi ne spălăm în public rufele murdare, pentru că partidele politice nu-și pot împăca clientela dornică să se înfrupte din bani publici și să se înșurubeze cu tot felul de subcontracte în fondurile SAFE. Mai mult decât să achiziționăm o corvetă ușoară, mai deloc echipată, fabricată în Turcia noi nu putem face deocamdată pe flancul de est. Dar ne angajăm că vom face cândva, în viitor.

[1] https://www.aa.com.tr/en/turkiye/trump-says-he-may-do-something-to-make-turkiye-very-happy-on-fighter-jets/3977200

[2] https://www.news.ro/externe/vasta-operatiune-antiterorista-la-ankara-inaintea-summitului-nato-criticata-de-catre-ong-uri-de-apararea-drepturilor-omului-1922400028332026061222497165

[3] https://www.shaheen.senate.gov/

[4] https://www.tillis.senate.gov/

[5] https://www.atlanticcouncil.org/event/senators-jeanne-shaheen-and-thom-tillis-on-the-upcoming-nato-summit-in-ankara/?utm_campaign=45668610-ACFP-TSI-Shaheen-Tillis-20260617&utm_medium=email&_hsenc=p2ANqtz-9bHZ5bPwywpJID6LYCudFZIeI6YO5mgo86jsTuSVZus5hHBpyeB554Ua2tpGKJckiKPxkvNHaXmjVVTysv9MnUsL2jFo8Kndm_w4Jigq5F2pNq_CQ&_hsmi=424502027&utm_content=424502027&utm_source=hs_email

[6] https://www.atlanticcouncil.org/commentary/event-recap/nato-secretary-general-mark-rutte-expect-deals-in-ankara-plus-a-sharp-message-to-moscow/

[7] https://www.wall-street.ro/articol/international/trump-tarile-nato-au-lasat-balta-sua.html

[8] https://humanitas.ro/autori/robert-kagan

[9] https://www.theatlantic.com/international/2026/06/europe-stop-appeasing-trump/687646/

[10] https://www.nato-pa.int/node/57697

[11] https://www.telegraph.co.uk/news/2026/06/29/despite-best-efforts-trump-may-have-won-war-for-kyiv/

[12] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/parlamentul-a-adoptat-proiectul-aur-prin-care-2026-este-declarat-anul-statelor-unite-ale-americii-in-romania-3840349

[13] https://adevarul.ro/politica/george-simion-il-ataca-pe-mark-rutte-dupa-2539086.html

[14] https://adevarul.ro/economie/oficiali-nato-vizita-pe-santierul-sectiunii-2-de-2540054.html

[15] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/ordonanta-privind-programul-safe-a-picat-la-votul-din-camera-deputatilor-psd-acuza-pnl-ca-a-votat-impotriva-3840487

[16] https://cursdeguvernare.ro/sedinta-csat-luni-pregatirea-summitului-nato-turcia.html