Ni le-a predat nouă, profesori, părinți, societății „civile” și, poate, și Ministerului Educației și Cercetării, adică celor care mai credem în Educație și care, prin urmare, suntem dispuși să învățăm mereu. Mai ales din greșeli. Chiar și din greșelile noastre, lucru mai rar la noi, cei obișnuiți să vedem doar greșelile altora!
Să ne reamintim
„A fost minunat, n-am știut absolut nimic”. Cu o frază, o fată de paisprezece ani a rezumat mai onest decât orice comunicat din minister ce s-a întâmplat la evaluarea națională din acest an. A spus în fața camerei de filmat adevărul, adevărul ei, cu zâmbetul pe buze, în timp ce-și suna bunica să se uite la știri. Și pentru asta a fost tocată mărunt de mii și mii de adulți care, în aceeași săptămână, au tăcut, nepăsători la dovezi de neglijare a unor elemente de structură și de siguranță ale acestui examen național, un „examen” cu cântec și din alte puncte de vedere, din moment ce poartă denumirea și caracteristicile unei evaluări naționale.
Vă propun să lăsăm deoparte aspectul și nevoia de viral și de senzațional specifică televiziunilor și online-ului de azi (și nu numai), precum și bravada tinerei absolvente de clasa a VIII-a, o caracteristică specifică și ea adolescenței, și să privim „povestea” întreagă din alte unghiuri și cu alți ochi, diferiți de cei avizi de senzațional și de șoc mediatic. Pentru că în ea se ascund trei posibile lecții – și niciuna nu e, în fapt, despre eleva aceea.
Întâi, despre onestitate
Reacția elevei a fost „brutal de sinceră”, așa cum bine au observat și unii comentatori din public. Într-o țară plină de doctorate copiate și de diplome obținute pe ușa din dos, un copil a spus pur și simplu că nu a învățat. N-a dat-o cotită, n-a inventat scuze, nu a acuzat subiectele sau profesorii. A recunoscut că, în realitate, este vorba despre ea. Și gestul acesta a iritat audiența.
Ar trebui să ne intereseze de ce un asemenea gest ne irită atât de tare. Probabil pentru că oglinda e incomodă. E mai ușor să transformi o adolescentă în simbolul eșecului unei generații decât să te întrebi care sunt cauzele și rădăcinile reale ale acestui fenomen. Și să te întrebi dacă nu cumva și un copil de paisprezece ani are dreptul să spună, fără a fi catalogat în vreun fel: îmi place/mi-a plăcut/nu mi-a plăcut matematica și, de ce nu, școala?! Pentru că nu poate să-ți placă ceva ce nu știi/nu înțelegi și, prin urmare, nu te interesează. Și să ajungi astfel la finalul clasei a VIII-a fără să fi prins „gustul” școlii, învățăturii.
Aici intervine prima nuanță pedagogică pe care o parte a adulților (cei furioși) a ignorat-o. La paisprezece ani, un adolescent trăiește experiențele cu o intensitate pe care un adult a uitat-o demult. Abordată în plină descărcare emoțională, imediat după un examen greu pentru ea, eleva a oferit o reacție de moment, firească vârstei. Iar pe acel val de emoție s-au urcat, fără o secundă de empatie, niște adulți cu camera de filmat și apoi alte mii cu tastatura.
Și mai e ceva
Eleva a oferit un manifest despre valorile ei de viață. Fata aceea a spus că știe ce vrea: un salon mic de înfrumusețare, „drăguț, cochet”. Câți copii de paisprezece ani pot spune asta? Determinarea ei vocațională ar fi meritat aplauze. În schimb, a primit dispreț, mai ales pentru că și-a îndreptat privirea spre un liceu tehnologic. Cuvintele îi aparțin ei: „un ghetou de liceu, dar cu ce medie o să-mi iasă mie, cred că e ok”. O copilă de paisprezece ani rostea, resemnată, eticheta pe care i-am transmis-o noi. Aici problema nu mai e a ei, ci a noastră, pentru că am construit o ierarhie în care învățământul tehnologic e sinonim cu eșecul! De ce ar trebui să ne fie rușine de școlile de meserii, de vreme ce, chiar și în era inteligenței artificiale, meseria rămâne „brățară de aur” și criza de muncitori calificați e tot mai evidentă? Legea învățământului preuniversitar prevede consiliere vocațională pe tot parcursul gimnaziului tocmai pentru ca un copil să-și descopere și să-și asume un drum. Legea prevede… Numai că realitatea e alta.
Apoi, despre cât de previzibil a devenit examenul acesta
În zilele dinaintea probei la limba română, pe TikTok circulau pariuri despre ce cerință va pica. Rezumat, pagină de jurnal, text narativ – trei variante vehiculate, dintre care una s-a și adeverit. Mulți elevi „s-au pregătit” special pentru rezumat în weekend, iar la examen exact rezumatul a căzut. Nu a fost o scurgere de subiecte. Ministerul a respins, pe bună dreptate, teoria conspirației: dacă pariezi pe puține tipuri probabile de subiect, șansa ca unul să se nimerească este, evident, mare. A fost o predicție prin eliminare, nu o fraudă.
Dar tocmai asta ar trebui să ne dea de gândit. Dacă un examen național poate fi „ghicit” cu trei variante aruncate pe o rețea socială, atunci el nu mai măsoară cât de bine înțelege un copil un text, ci cât de bine a fost antrenat pe un tipar. Un examen bun este imprevizibil în formă și corect în fond: te pune în fața unei sarcini noi, rezolvabile cu ceea ce ai învățat temeinic. La noi, un examen previzibil răsplătește însă, iată, altceva: stereotipia, memorarea șabloanelor (fapt recunoscut chiar de directorul Centrului Național pentru Curriculum și Evaluare la Euronews România pe 25 iunie a.c.!!!). Iar meditațiile particulare și, uneori, și activitățile la clasă „acoperă” tipologiile. Și îi avantajează exact pe cei care au resurse pentru asemenea pregătire, adâncind inechitatea pe care chiar evaluarea ar trebui să o combată. Dar, atâta vreme cât forma probei rămâne previzibilă și câtă vreme Ministerul Educației și Cercetării continuă să ofere intens modele de subiecte, obligând școlile la simulări pe aceste „modele” pentru examen, vom continua să producem elevi care știu să livreze un rezumat la comandă fără să fi citit cu adevărat textul, spre exemplu. Sau chiar să nu poată rezolva „exercițiul” de 2 puncte de forma 12 − 8 = ?, la matematică, pentru că nu au avut/făcut simulări cu asemenea „modele”!
În sfârșit, iarăși despre o posibilă falsă fraudă
Și acum, partea pe care indignarea publică a ratat-o aproape complet. În mai puțin de o oră de la startul fiecărei probe, subiectele reale au apărut pe rețelele sociale. Nu predicții, nu pariuri, ci subiectele propriu-zise, în timp ce elevii erau încă în sălile de examen. Poliția a deschis cercetări.
Detaliul care transformă incidentul dintr-o scăpare într-o faptă deliberată este watermark-ul. Fiecare broșură de subiecte poartă un filigran digital, o marcă unică ce identifică centrul de examen din care provine, exact pentru ca o scurgere să poată fi identificată și urmată până la sursă. În imaginile ajunse online, acest filigran fusese eliminat. Cineva nu doar a fotografiat și a distribuit subiectele, ci a prelucrat imaginea ca să șteargă tocmai elementul care l-ar fi dat de gol. Asta presupune intenție, premeditare și competență tehnică. Și, deocamdată (și probabil și în continuare), autorii vor continua să rămână necunoscuți, iar fapta, neelucidată. Și asta, pentru că autorii se pricep mai bine decât ministerul la securizare și desecurizare online. La acest capitol și de această dată, ministerul nostru a picat evaluarea. Publicarea subiectelor de către altcineva decât cei îndreptățiți să o facă este, în opinia noastră, un avertisment foarte serios pe care Ministerul Educației și Cercetării nu ar trebui să-l neglijeze.
Acum, în sinteză, vă invit să identificăm contrastul în toată dimensiunea lui. Pe de o parte, o copilă care a spus public, fără să ascundă nimic, că nu a învățat și a fost crucificată, și, pe de altă parte, o posibilă flasă fraudă organizată, cu chip ascuns sub un watermark șters cu grijă, sugerând vulnerabilități de securizare a subiectelor la acest examen, incapacitate sau neglijență a comisiilor de evaluare națională, care, curios, nu a stârnit nicio indignare!
Una a fost pedepsită pentru că a fost onestă și pentru că se referea la o elevă. Cealaltă se pare că a scăpat tocmai pentru că a fost necinstită ca metodă și pentru că se referea la organizatori, la autoritate.
Ce ne spun toate acestea despre noi
Cele trei fire se leagă într-un singur nod. Ministerul însuși a recunoscut că elevii s-au obișnuit cu o inflație a notelor mari care „nu e în avantajul lor”. Iar inflația notelor, examenul previzibil și frauda tolerată sunt fețe ale aceleiași monede: o cultură școlară în care contează aparența rezultatului, succesul la școală, nu substanța învățării. Contează nota de la examen, nu ce a rămas în cap, nu ceea ce poate să facă elevul cu ceea ce știe. Forma, nu fondul. Recunoașteți deviza, nu?
În peisajul acesta, sinceritatea fetei a fost „un accident” care ne-a stânjenit. Ea a numit cu voce tare exact lucrul pe care întregul sistem îl ascunde sub note umflate și subiecte previzibile și exersate minuțios, acela că, pentru mulți copii, școala a încetat să mai însemne învățare. Iar noi am pedepsit-o nu pentru că a greșit, ci pentru că a spus adevărul pe care preferam să nu-l auzim.
Se știe, o evaluare națională ar trebui să fie, înainte de orice, un instrument de diagnoză, un moment în care sistemul educațional se uită cinstit la sine. O metacogniție sistemică. Și diagnoza a venit. Doar că nu de la barem și de la rezultatele reale, ci de la o fată de paisprezece ani, e drept, cu unghiile cam lungi și cu o ținută ce putea fi mai îngrijită măcar pentru acest eveniment, o elevă care a spus „N-am știut absolut nimic” și care a avut dreptate despre mult mai mult decât despre propriul examen și despre propria neînvățare.
