Teatrul Regina Maria din Oradea a început noua stagiune la mijloc de august, mai devreme ca niciodată. Cu mult înaintea unor instituții similare din țară care, pesemne, așteaptă începutul lui septembrie și o mult dorită răcorire a vremii spre a bate gongul inaugural.
Din informațiile pe care le dețin, majoritatea o vor face cu premiere ceea ce nu e deloc rău. Rău mi se pare însă faptul că, în foarte multe locuri, plutește incertitudinea, uneori chiar o anumită îngrijorare, dacă nu cumva o spaimă în privința viitorului. Rele intenționat induse și întreținute de așa-numiții factori responsabili. Care numai responsabili nu sunt și care, așa cum și bine, și curajos observa Marina Constantinescu, într-un recent articol publicat în România literară (cf. Abuzuri, Tăceri. Complicități. Legături primejdioase, nr.32/2026), probează un tot mai agresiv amestec de indiferență și de superioritate, o mentalitate de vechil, o totală lipsă de considerație și de respect și pentru cultură, și pentru educație, și pentru artișți, și pentru profesori.
La incertitudinea în cauză o contribuție însemnată are boala, aș zice chiar cancerul interimatelor care, dincolo de toate relele excelent sesizate cu zeci de ani în urmă de Mihail Sebastian, permit și un tot mai pronunțat și pernicios control politic. Așa se face că multe, mult prea multe instituții de spectacole din România, mai ales cele în care directorii au acceptat să devină marionete acționate politic, sunt tot mai vizibil colorate ba în roșu, ba în galben.Unde mai pui că din ce în ce mai mulți manageri se arată dornici să intre in posesia unor carnete de partid.Nu din cine știe ce motive ideologice ori din convingeri dobândite peste noapte, ci cu speranța/iluzia securizării funcției. Și parcă spre a se mai dovedi o dată cât de multă dreptate avea Shakespeare atunci când sublinia ideea că teatrul este oglinda lumii și a vieții, interimatele de la conducerea Teatrelor imită cum nu se poate mai bine, adică cu toate consecințele proaste aferente, interimatul de la nivel guvernamental, interimat ce pare încă și mai netratabil decât psoriazisul. Ori interimatul de la conducerea Ministerului Culturii. Unde un ministru și demis, și demisionar își folosește pe mai departe și puterea, și pixul, și imensa aroganța spre a-și bate joc în formă continuată de cultura română. Cetățeanul în cauză îi demite după bunul lui plac pe managerii deveniți indezirabili și pune în loc diletanți și politruci din anturajul ilustrei lui persoane. O face prin intermediul și cu mâna unor comisii de evaluare și de concurs din care fac parte personaje din ce în ce mai șterse, unele chiar cu trecut penal. Faptul a fost sesizat cu câteva zile în urmă și de un experimentat om politic (Raluca Turcan), dar care se pare că a vorbit fără aprobare și s-a văzut în situația de a-și înghiți rapid cuvintele. În spiritul zicerii caragialeene Tache, Tache, fii cuminte!
Cam tot la fel stau lucrurile și la Teatrul Regina Maria din Oradea unde premiera despre care mă pregătesc să dau seamă marchează, între altele, și intrarea în al treilea an de interimat directorial. In tot acest timp, adică de-a lungul a doi ani, Consiliul județean Bihor nu a organizat nici un concurs și nici nu prea dă semne că ar avea de gând s-o facă. Totul în disprețul legii, al noțiunii de interimat, al definiției din dicționar al cuvântului și cu clara, iresponsabila încălcare a sarcinilor de serviciu de către președintele său, un anume cetățean cu numele de Mălan Mircea. Care, în cel mai bun caz, adică atunci când catadicsește să vorbească, formulează pentru asta explicații care nu conving pe nimeni și care nu probează decât faptul că insul în cauză trăiește cu impresia că s-ar pricepe la toate, că ar putea duce cu preșul pe oricine și că orice pe lumea asta i-ar fi îngăduit. Inclusiv batjocorirea pe față a legii și protejarea unui neavenit.
Dar revenind. La Oradea, noua stagiune a Teatrului de limbă română a început cu Pețitoarea. Un spectacol regizat de Ion Sapdaru căruia îi aparțin și traducerea în limba română, și adaptarea destul de consistentă a unei piese scrisă de un dramaturg de origine georgiană pe nume Avksenti Tzagarelli. Despre care nu am reușit să aflu mare lucru ( pot doar să spun că a trăit și a scris în a doua jumătate a secolului al XIX lea), o tăcere totală asupra personalității și creației sale păstrând, din păcate, și caietul de sală al montării. Cert e că respectivul Tzagarelli s-a inspirat- și a făcut-o și cu incontestabil meșteșug, și cu o bună doză de talent și din commedia dell’arte (a se vedea în acest sens și numele unei bune părți a personajelor), dar și cu un incontestabil epigonism și din felul de a scrie al lui Goldoni, și din vodevilul francez. Rezultatul fiind o comedie vie, colorată, chiar cumpătat pipărată pe alocuri, care nu are cum să nu placă.
În ceea ce mă privește, aș fi optat, totuși, în favoarea titlului Pețitoarele (adică aș fi preferat pluralul) din cel puțin două motive. Mai întâi, pentru a se evita confuziile cu mult, infinit mai celebra piesă omonimă a lui Thornton Wilder, impecabil montată cu mulți, mulți ani de urmă de regretatul regizor Valeriu Moisescu pe scena Teatrului de Comedie din București. Cu Stela Popescu cap de a afiș. O mare actriță despre care tot mai puțini știu că lunga ei carieră nu s-a rezumat la teatrul de revistă și la duetele cu Bănică și Arșinel. În al doilea rând spre a respecta realitatea piesei. Care înfățișează lupta pe viață și pe moarte dintre două pețitoare care fiecare se dă de ceasul morții cu scopul de a-i găsi o soție convenabilă, în primul rând cu bani, cu stare, lui Giovanotto Balazone. Un neisprăvit are toate defectele din lume, este falit, unde mai pui că nici tânăr nu mai este, singura lui calitate fiind că încă se mai află în posesia titlului nobiliar de prinț. Mult mai experimentata Smeraldina, care clamează că o pețitoare bună apare o dată la o sută de ani, iese învingătoare din confruntarea cu Farfarella. Aflată la început de meserie și animată de dorința de a spulbera concurența. Smeralda câștigă fără ca nimeni să aibă ceva de pierdut și nici de pătimit din asta. Din contră. Piesa fiind din categoria celor în care totul se termină cu bine. Adică și cu cântece, cum spunea odinioară Beaumarchais. Prințul scapă de toate belele financiare, își pune și pirostriile, pare-se că pleacă rapid la Paris. E drept că mireasa lui nu e chiar cea mai frumoasă femeie din lume. Dimpotrivă. Fostul cizmar Pantalone, un grobian îmbogățit peste noapte, își vede îndeplinit visul de a-și îmbunătăți cartea de vizită măritându-și fiica, pe frumoasa Angela, cu un prinț, adică cu Leandro, nepotul lui Giavanotto, un băiat și tânăr, și prezentabil. De măritat se mărită și Smeralda cu versatilul Truffaldino, un fel de slugă la doi stăpâni. Și, în fine, după măritiș, aceeași Smeraldina șe retrage din meserie (care avea și ea niște reguli, cum s-ar zice, propriul ei cod deontologic), lăsându-i generos locul liber și toată onorata clientelă rivalei sale.
Cum spuneam, spectacolul a fost pus în scenă la Teatrul Regina Maria din Oradea de Ion Sapdaru. Care cu mai bine de 20-25 de ani în urmă a mai montat pe aceeași scenă în chip și fel. Adică și un excelent spectacol cu Fantastica și trista poveste a candidei Erendira și a nesăbuitei sale bunici, și o acceptabilă versiune a Medeei, ca și spectacole mult mai puțin izbutite de care mărturisesc că aș prefera să nu îmi mai aduc, nici acum și nici în viitor, aminte. De data asta, Ion Sapdaru a fost în formă, a ordonat logic, coerent, policrom, dinamic, cu aplomb și inspirat materialul dramaturgic, a administrat eficient loviturile de teatru în cascadă pe care se bazează piesa, a avut umor, iar umorul s-a dovedit a fi unul de bună calitate, evitându-se excesele, ocheadele la public, inflația de decolteuri și păstrânduu-se peste tot echilibrul și justa măsură.
Ion Sapdaru a întocmit o bună distribuție, cu excelentele Anca Sigmirean și Adela Lazăr în rolul celor două pețitoare, aflate în relație și contrastivă, și complementară. Cu Alexandru Rusu, fără cusur în rolul prințului scăpătat și cu toate viciile din lume, cu inventivul George Dometi în rolul servitorului, cu Lucia Rogoz în cel al surorii disperate, cu Gabriela Codrea în rolul bunicii deloc zaharisite și care vede foarte bine și ceea ce nu ar trebui să vadă și cu Șerban Borda care realizează un Truffadino simpatic, înțelept, șiret și credibil. În roluri bune, consistente, bine lucrate i-am revăzut pe mai puțin și pe nedrept insuficient utilizații Mihaela Gherdan (Adela), Alin Stanciu (Leandro) și Andrian Locovei (Pantalone). Alin Stanciu a fost silit de o hibă tehnică apărută pe neașteptate să își convoace însușirile de improvizator, el și colegii lui de scenă ieșind cu bine din încurcătură. În roluri de mai mică amploare își fac conștiincios datoria Petra Panait, Ciprian Ciuciu, Mirela Niță-Lupu (care și-a asumat și misiunea de coregraf), Eugen Neag, Carina Bunea, Cosmin Petruț, Giorgiana Coman și Georgia Căprărin. Cu toții și cântă, și dansează pe muzica executată live de Adrian Miescu, Nicu Moldovan și Carol Martocean.
Scenografia semnată de Cristina Breteanu servește intențiile vădit descrețitive ale spectacolului. Contribuie la coloritul acestuia. Un rol aparte îl dețin în acest scop costumele. Avem, așadar, de-a face cu un spectacol ce se situeaază în cadrele și limitele meșteșugului și onestității profesionale. Ceea ce nu e deloc rău și nicidecum puțin nu e.
PEȚITOAREA –Traducere și adaptare de Ion Sapdaru după A Tzagarelli
Regia: Ion Sapdaru
Asistent regie: Andrian Locovei
Scenografia: Cristina Breteanu
Coregrafia: Mirela Niță Lupu
Muzica: Adrian Miescu, Nicu Moldovan, Carol Martocean
Cu: Anca Sigmirean (Smeraldina, pețitoare), Adela Lazăr (Farfarella, pețitoare), Alexandru Rusu (prințul Giovanotto Balazone), Alin Stanciu (Leandro, nepotul lui), Colombina (sora lui), George Dometi (Brighella, sluga lui), Andrian Locovei (Pantalone, negustor),Mihaela Gherdan (Angela, fiica lui) Șerban Borda (Truffaldino, secretarul lui), Gabriela Codrea (Batista, mama lui Pantalone), Petra Panait (Serafina Bosca, o mireasă bătrână), Ciprian Ciuciu (Un polițist), Mirela Niță-Lupu, Eugen Neag, Carina Bunea, Cosmin Petruț, Angela Tanko. Giorgiana Coman, Georgia Căprărin (Negustori, precupețe), Ciprian Ciuciu, Eugen Neag, Cosmin Petruț (Prinți onorabili)
